Chateaubriand. Despre ciumă și holeră în europa

Chateaubriand l’Enchanteur, încîntătorul-vrăjitor poet al pădurilor americane, al răsăritului de lună pe mare, al Silfidei şi al ruinelor romane, s-a lăsat tentat de cîteva ori şi de exersarea în registrul stilistic al morbidului. În cuprinsul Memoriilor sale de dincolo de mormînt, a făcut-o o dată în descrierea retragerii marii armate napoleoniene din Rusia şi a doua oară cu ocazia epidemiei de holeră care a decimat populaţia Parisului în primăvara-vara anului 1832.

Nemulţumit să redea doar actualitatea, el face mai întîi o incursiune în istoria marilor molime din Europa, stăruind asupra ciumei de la Marsilia din 1720, în legătură cu care se păstrau mărturii cutremurătoare, şi abia apoi relatează evoluția flagelului ale cărui efecte le-a trăit şi le-a resimţit nemijlocit. Spre deosebire de evocarea retragerii din Rusia, cînd a zugrăvit fresca uriaşă a morţii albe care i-a înţepenit pentru vecie pe francezi pe pămîntul pe care voiau să-l cucerească, Chateaubriand acumulează aici imagini puternice ale descompunerii la căldură pentru a crea un memento mori adecvat declinului iremediabil, în opinia lui, în care intrase Franţa după revoluţia din Iulie 1830. În plus, focalizarea detaliului scabros evidenţiază o miză estetică imposibil de contestat: pe esplanada de la Tourette, reconstruită de imaginaţia-i prodigioasă ca imensă scenă a putrefacției sub soarele dogoritor, se desluşeşte deja Stîrvul (Une Charogne) lui Baudelaire.

CIUME

Pe vremea ciumei de la Atena, din anul 431 înaintea erei noastre, douăzeci și două de mari epidemii de ciumă făcuseră deja prăpăd în lume. Atenienii și-au închipuit că le fuseseră otrăvite fîntînile; închipuire populară reînnoită cu prilejul tuturor epidemiilor. […] Ciuma aceasta așadar ataca mai întîi capul, cobora în stomac, de acolo în măruntaie, în fine în picioare; dacă ieșea prin picioare după ce trecuse prin tot corpul, ca un șarpe lung, te vindecai. Hipocrate a numit-o răul divin, iar Tucidide focul sacru; au privit-o amîndoi ca pe focul mîniei cerești.

Una din cele mai înspăi mîntătoare ciume a fost cea de la Constantinopol din secolul al VI-lea, sub domnia lui Iustinian: creștinismul modificase deja imaginația popoarelor și dăduse un caracter nou calamității, la fel cum schimbase și poezia; bolnavilor li se părea că văd spectre rătăcind în jurul lor și că aud glasuri amenințătoare.

Ciuma neagră din secolul al XIV-lea, cunoscută sub numele de moartea neagră, a luat naștere în China: lumea și-o închipuia alergînd sub forma unui abur de foc și răspîndind un miros infect. A ucis patru cincimi din locuitorii Europei.

În 1575 s-a năpustit asupra Milanului epidemia care a nemurit caritatea sfîntului Carlo Borromeo. După cincizeci și patru de ani, nefericitul oraș a fost din nou expus calamităților a căror imagine zugrăvită de Manzoni este cu mult superioară celebrului tablou datorat lui Boccaccio.

În 1660 flagelul s-a repetat în Europa, și în timpul celor două ciume din 1629 și 1660, s-au manifestat aceleași simptome de delir ca și la ciuma de la Constantinopol.

Marsilia, spune domnul Lemontey, se trezea în 1720 din serbările care marcaseră trecerea domnișoarei de Valois, căsătorită cu ducele de Modena. Alături de galerele încă împodobite cu ghirlande și încărcate cu muzicanți, pluteau cîteva ambarcațiuni care aduceau din porturile Siriei cea mai teribilă calamitate.“ Corabia fatală despre care vorbește domnul Lemontey prezentase un certificat de sănătate impecabil, astfel că după carantină pasagerilor li s-a îngăduit să coboare pe uscat. Atît a fost de ajuns ca să se otrăvească aerul; o furtună a sporit răul, iar ciuma a lovit ca trăsnetul.

S-au închis porțile orașului și ferestrele caselor. În tăcerea desăvîrșită se auzea uneori deschizîndu-se cîte o fereastră și căzînd cîte un cadavru; pereții șiroiau de sîngele lui cangrenat, iar jos îl așteptau cîini fără stăpîn ca să-l devoreze. Într-un cartier în care muriseră toți locuitorii, ei au fost zidiți la domiciliu, ca pentru a împiedica moartea să iasă. De pe aceste bulevarde cu mari morminte de familie, treceai pe la răscruci al căror pavaj era acoperit cu bolnavi și muribunzi întinși pe saltele și abandonați fără nici un ajutor. Carcase zăceau pe jumătate putrezite împreună cu zdrențe vechi amestecate cu noroi; alte corpuri rămîneau în picioare sprijinite de ziduri, în poziția în care își dăduseră duhul.

Dispăruse totul, chiar și doctorii; episcopul, domnul de Belsunce, scria: „Doctorii ar trebui desființați, sau măcar să ni se dea unii mai pricepuți sau mai puțin fricoși. M-am ostenit o mulțime ca să găsesc pe cineva să care o sută cincizeci de cadavre pe jumătate putrezite care erau în jurul casei mele.“

Într-o zi, niște condamnați la galere nu se îndemnau să-și îndeplinească sarcinile funebre: apostolul se urcă atunci pe una dintre căruțe, se așază pe un morman de cadavre și le poruncește ocnașilor să pornească: moartea și virtutea mergeau la cimitir conduse de crimă și viciu înspăimîntate și în admirație. Pe esplanada de la Tourette, la malul mării, timp de trei săptămîni au fost aduse corpuri, care, expuse le soare și topite de razele sale, nu mai ofereau privirii decît un lac pestilențial. Pe-această suprafață de cărnuri lichefiate, doar viermii mai imprimau o oarecare mișcare formelor presate, nedefinite, care poate să fi fost efigii omenești.

Cînd epidemia a început să mai slăbească, domnul de Belsunce, în fruntea clerului său, s-a dus la Biserica Notre-Dame-des-Accoules: urcat pe o esplanadă de unde se vedea Marsilia, șesurile, porturile și marea, a binecuvîntat, la fel cum papa, la Roma, binecuvîntează orașul și lumea; ce mînă mai curajoasă și mai curată ar fi putut să aducă asupra atîtor nenorociri binecuvîntările cerului?

Așa a fost Marsilia devastată de ciumă, iar după cinci ani de la calamități, a fost așezată următoarea inscripție, precum acele epitafuri pompoase care se citesc pe cîte un mormînt: Massilia Phocensium filia, Romae soror, Carthaginis terror, Athenarum aemula. [Marsilia, a Foceei fiică, a Romei soră, teroare-a Cartaginei, Atenei emulă.]

HOLERA

Paris, 1832.

Holera ieșită din delta Gangelui în 1817 s-a propagat pe o suprafață de două mii două sute de leghe, de la nord la sud, și de trei mii cinci sute de leghe din Orient în Occident; a pustiit o mie patru sute de orașe, a secerat patruzeci de milioane de indivizi. Avem o hartă a marșului acestui cuceritor. I-au trebuit cincisprezece ani ca să ajungă din India la Paris: înseamnă că a mers la fel de repede ca Bonaparte: lui i-a trebuit aproape același număr de ani ca să treacă de la Cadix la Moscova, și nu a dus la pieire decît două sau trei milioane de oameni.

Ce este holera? Să fie oare vreun vînt mortal? Să fie insecte pe care le înghițim și care ne devorează? Ce este această mare moarte neagră înarmată cu o coasă, care, trecînd peste munți și mări, a venit ca una dintre acele teribile pagode adorate de pe țărmurile Gangelui să ne strivească pe malurile Senei sub roțile carului său? Dacă flagelul acesta ar fi căzut printre noi într-un veac religios, dacă s-ar fi lățit în cadrul poeziei moravurilor și a credințelor populare, ar fi lăsat un tablou impresionant. Închipuiți-vă o pînză mortuară fluturînd pe post de drapel din înaltul turnurilor de la Notre-Dame, tunul făcînd să se audă în răstimpuri bubuituri solitare ca să-l avertizeze pe călătorul imprudent să se îndepărteze; un cordon de trupe încercuind orașul și nelăsînd pe nimeni nici să intre, nici să iasă, bisericile pline de o mulțime gemîndă, preoții psalmodiind zi și noapte rugăciunile unei veșnice agonii, viaticul purtat din casă în casă cu lumînări și clopoței, clopotele bătînd neîncetat cu dangăt funebru, călugării, cu crucifixul în mînă, chemînd pe la răspîntii poporul la căință, predicînd mînia și judecata lui Dumnezeu, manifestate în cadavrele deja înnegrite de focul iadului.

Apoi prăvăliile închise, pontiful înconjurat de clerul său, mergînd, cu fiecare preot în fruntea parohiei sale, să ia racla sfintei Genoveva; sfintele moaște plimbate în jurul orașului, precedate de lunga procesiune a diferitelor ordine religioase, confrerii, bresle, congregații de penitenți, adunări de femei cu văluri, studenți de la Universitate, slujitori de la azile, soldați fără arme sau cu sulițele întoarse cu vîrful în jos; Miserere intonat de preoți amestecîndu-se în cîntările fetelor și ale copiilor; cu toții, la anume semnale, prosternîndu-se în tăcere și ridicîndu-se iarăși ca să facă să se audă alte plîngeri.

Nimic din toate acestea; holera ne-a sosit într-un veac al filantropiei, al necredinței, al ziarelor, al administrației materiale. Flagelul acesta fără imaginație nu a întîlnit nici vechi mănăstiri, nici călugări, nici cavouri, nici morminte gotice; ca și teroarea din 1793, s-a preumblat cu un aer batjocoritor la lumina zilei, într-o lume nou-nouță, însoțit de propriul buletin, care povestea despre remediile folosite împotriva lui, despre numărul de victime pe care le-a făcut, unde ajunsese, despre speranța care mai exista de a-l vedea sfîrșit, despre precauțiile pe care trebuia lumea să le aibă în vedere pentru a se pune la adăpost, ce trebuia să mănînci, cum era bine să te îmbraci. Și fiecare își vedea mai departe de treabă, iar sălile de spectacol erau pline. Am văzut bețivi la barieră, așezați la ușa cîrciumii, bînd la o mescioară de lemn și spunînd cînd ridicau paharul: „Morbus, în sănătatea ta!“ Morbus, recunoscător, venea fuga, iar ei cădeau morți sub masă. Copiii se jucau de-a holera, pe care o numeau Nikolai Morbus și Morbus sceleratul. Holera își avea totuși teroarea ei: un soare dogoritor, indiferența mulțimii, cursul obișnuit al vieții, care mergea pretutindeni înainte, dădeau acestor zile de epidemie un caracter nou și un alt soi de spaimă. Simțeai un rău în toate mădularele; te seca un vînt dinspre nord, uscat și rece; aerul avea un fel de gust metalic care te apuca de gît. Pe rue Cherche-Midi, furgoane ale depozitului de artilerie făceau serviciul de ridicare a cadavrelor. Pe rue de Sèvres, complet devastată, mai ales pe o parte, era un du-te-vino de dricuri din ușă-n ușă; nu făceau față cererilor; li se striga de la ferestre: „Aici, dricar!“ Vizitiul răspundea că e încărcat și nu poate să servească pe toată lumea.

În piața Bursei, unde se adunau coloanele de muncitori cîntînd la Parisienne, s-au văzut adeseori defilînd pînă la unsprezece noaptea înmormîntările spre Cimitirul Montmartre la lumina torțelor de păcură. Pe Pont-Neuf nu aveai loc de brancardele pline de bolnavi pentru spitale sau de cei morți pe traseu. Pe Pont des Arts nu s-a mai plătit trecerea cîteva zile. Au dispărut barăcile și, pentru că sufla vîntul dinspre nord-est, toate tarabele și toate prăvăliile de pe chei s-au închis. Întîlneai căruțe înfășurate în cîte o prelată și precedate de cîte-un cioclu, iar în frunte un ofițer al stării civile, îmbrăcat de doliu, cu o listă în mînă. Nici conțopiști dintr-ăștia nu au mai fost destui; a trebuit să se facă apel la cei din Saint-Germain, La Villette, din Saint-Cloud. În alte părți, dricurile erau încărcate cu cîte cinci sau șase sicrie legate cu funii. Omnibuze și birje serveau pentru aceeași trebuință; și nu era o raritate să vezi cîte o cabrioletă împodobită cu un mort lungit pe banchetă. Unii decedați erau aduși pe la biserici; un preot îi stropea cu apă sfințită pe-acești credincioși ai veșniciei adunați laolaltă.

La Atena, poporul a crezut că fuseseră otrăvite fîntînile din apropierea Pireului; la Paris, lumea a acuzat negustorii că otrăvesc vinul, băuturile, pastilele și cosmeticele. Mai mulți indivizi au fost sfîșiați, tîrîți în pîrîu, aruncați în Sena. Autoritățile au avut a-și reproșa cîteva ordine deplasate sau greșite.

Oare cum s-a întîmplat că flagelul, scînteie electrică, a trecut de la Londra la Paris? nu se poate explica. Moartea aceasta fantastă se leagă adeseori de cîte un punct de pe pămînt, de cîte o casă, și lasă neatinse împrejurimile acelui punct infestat; pe urmă se întoarce și ia înapoi ce uitase. Într-o noapte m-am simțit și eu atacat; m-a cuprins un frison cu crampe în picioare. M-am sculat, mi-am îngrămădit în pat tot ce am întîlnit în odaie și, reașezîndu-mă sub pături, o transpirație abundentă m-a scos din încurcătură. […]

Dacă toți oamenii, atinși de o epidemie generală, ar muri, oare ce s-ar întîmpla? Nimic: pămîntul, depopulat, și-ar continua drumul solitar, fără să aibă nevoie de alt astronom ca să-i numere pașii în afară de cel care i-a măsurat de-o veșnicie; nu ar prezenta nici o schimbare pentru locuitorii de pe alte planete; ei l-ar vedea cum își îndeplinește funcțiile obișnuite; pe suprafața lui, micile noastre lucrări, orașele, monumentele ar fi înlocuite de păduri redate suveranității leilor; nici un gol nu s-ar înregistra în univers. Și totuși ar lipsi inteligența oamenilor care știe stelele și se înalță pînă la cunoașterea autorului lor. Ce sînteți voi dar, o, imensitate a lucrărilor lui Dumnezeu, de unde geniul omului, care echivalează cu natura întreagă, dacă s-ar întîmpla să dispară, nu i s-ar simți lipsa mai mult decît celui mai mărunt atom desprins din creațiune!

Prezentare şi traducere de Marina Vazaca