Livius Ciocârlie. Accidentul și eul intim

Cristian Pătrășconiu: Ce e mai presus / mai important pentru dumneavoastră: să citiți (literatură) sau să scrieți (literatură)?

Livius Ciocârlie: Îmi veți permite, dragă domnule Pătrășconiu, ca înainte de a vă răspunde să divulg un fapt. Mi-ați propus această convorbire mai demult. V-am răspuns atunci că tot ce aș putea să spun este că n-am nimic de spus. De atunci încoace, am avut revelația unui paradox, și anume că deși mă aflu în starea actuală în urma unui soi de accident, consecința acestuia a fost că mi-am regăsit adevăratul eu, acela cu care am trăit de la primele amintiri și până la treizeci și trei de ani. Dacă veți dori, mai încolo mă voi explica.

Vin acum la întrebare. Răspunsul ipocrit și de bun-simț al unui scriitor ar fi acela că marea lui dorință este să parcurgă cât mai multe din capodoperele ce s-au scris. În realitate, ce-și dorește scriitorul este să scrie el, să „creeze” el, cât mai mult. Pentru mine problema nu se pune așa. Eu știu atât de bine că niciodată nu voi mai putea să scriu o carte cât de cât bună, încât nici măcar sub semnul lui ce-ar fi dacă nu mă mai gândesc la scris. Am spus o carte cât de cât bună, pentru că, de fapt, cam cinci minute pe zi tot scriu. Scriu un jurnal postum pe care îl voi lăsa fiicelor mele ca să afle cum mi-am trăit ultimii ani. Nivelul lui? Dacă n-ar avea accente tragice, aș spune derizoriu. Ca să mă credeți, am să vă dau un exemplu.

În noaptea de ieri m-am visat în pasajul casei de la Timișoara, pasaj prin care se trecea din bucătărie în camera de zi. Pentru a nu îngreuna trecerea, un isteț arhitect neamț săpase în zid un spațiu destinat unui dulap. În noaptea de ieri acolo își găsise adăpost, înregistrat în jurnal, o vacă sau un bou. Iată nivelul la care scriu.

Prin urmare, îmi rămâne lectura. Citesc cu precădere cărțile unor contemporani pe care îi apreciez, cum a fost de curând romanul Iona, al Ioanei Pârvulescu. Am și imboldul de a reciti cărți mari din trecut, însă nu știu cum se face că imboldul nu-mi ajunge ca să și reușesc ce, zice-s-ar, îmi doresc. Mi s-a întâmplat să scot din bibliotecă teatrul lui Cehov, iar peste trei-patru zile să-l duc înapoi în raft.

À propos: visați mult? În culori, vreodată?

Cea căreia îi spun T îmi povestește în fiecare dimineață ce a visat. E vorba aproape totdeauna despre părinți, frați, veri, mătuși, unchi și sunt vise triste, fiindcă nici unul dintre ei nu mai trăiește. Eu rar visez persoane apropiate. Mai des visez mari personalități, cum ar fi Lenin sau Ceaușescu, cu care – curios lucru – sunt în relații amicale. Mă consolez cu gândul că ar fi adevărat ce am citit: ce îți spune inconștientul în realitate e pe dos.

În vise sunt, practic, un mare arhitect. Nu-mi ia mult timp, ca bietului Ioanide, să construiesc ce-mi propun. Și nici nu-mi propun. În câteva secunde mă găsesc într-un oraș fastuos căruia îi spun Timișoara chiar și când e înconjurat de munți. De obsedat însă mă obsedează un bloc turn multifuncțional. E când clădire cu apartamente de mizerie, când universitate. De obicei nu depășesc un mare hol, mi-o iau alții înainte la intrarea în lift.

În fiecare vis am de căutat ori de făcut ceva și nicicând nu reușesc. Ce izbutesc e numai să fiu elev cu tema nefăcută sau profesor ținând un curs ca vai de capul lui.

Colorat am visat o singură dată. Țin minte doar faptul. Au trecut atâția ani de atunci încât ce am visat nu mai știu. Parcă eram în Brazilia, dar nu garantez. În absența harului coloristic, îmi spun că și filmele în alb-negru au fost mai bune decât cele în culori. Amintiți-vă Hoțul de biciclete sau Cenușă și diamant.

Înainte de a încheia, ceva ciudat. Eram în grădina ca o junglă a marelui pictor Ștefan Bertalan când profesorul Eduard Pamfil ne-a spus că nu există vis. Există numai un amestec de flașuri pe care, în momentul trezirii, le structurăm. Îl respectam mult pe Profesor, un om foarte inteligent și de o mare eleganță sufletească, totuși am tendința să compar ce ne-a spus el atunci cu convingerea unor contemporani că nu există virusul care bântuie acum.

Care e cea mai puternică / mai șocantă trezire din viața dumneavoastră pe care o țineți minte? „Trezire” – în oricare sens doriți să luăm acest termen…

E bine spus trezire. Chiar o trezire a fost. Aveam cinci ani. Îmi făceam somnul obligatoriu de după-amiază. În patul alăturat (se întâmpla la Mehadia, satul mamei) dormea străbunicul meu. M-a trezit agitația din cameră. Bătrânul om murise. Așa am aflat că se moare, așa am aflat că am să mor. În toamna următoare, revenit la Timișoara, singur în pat și în cameră la ora 21 (tot obligatoriu), am plâns la gândul morții mele. Nu-mi amintesc cu câtă vreme mai târziu acea frică s-a transformat în frica de a-mi fi frică. Era și o provocare: ce alt afront îi poți aduce morții decât să nu-ți pese de ea? N-aș vrea să devin credicios pe patul morții. Aceea nu e credință, e aceeași frică. Până acum mi-a reușit. Când, la câteva zile după ce am fost scos de la terapie intensivă, iar medicul mi-a spus: „N-am fost siguri că o să prindeți dimineața” nici n-am tresărit.

Cum v-ați reîntâlnit cu dumneavoastră la terapie intensivă / după ce ați ieșit de la terapie intensivă?

Nu terapia intensivă m-a făcut să-mi regăsesc eul original. Cei de acolo au reparat în bună măsură partea din ceea ce mi se întâmplase cu câteva luni înainte care era de resortul lor. În privința celeilalte părți, și anume starea minții, nu puteau și nu se poate face nimic. Încetasem să fiu un intelectual, adică un om în stare să înțeleagă cărți grele și capabil să conceapă el însuși ceva. Fusesem intelectual vreme de cincizeci de ani, perioadă cu două aspecte parțial succesive și contradictorii.

Totul a început când s-a înființat Secția de limba și literatură franceză la Universitatea din Timișoara și când profesorul Eugen Todoran mi-a propus să vin. Acceptând, mi-am dat seama că va trebui să fac față. Altfel spus, să-l imit pe tatăl meu care până la pensie a muncit ca un rob făcând ce nu-i plăcea deloc. Eu aveam două lucruri de făcut: pe de o parte, să conduc seminarii și să țin cursuri, pe de alta, să-mi justific prezența scriind lucrări. Să fiu profesor nu mi-a plăcut nici mie deloc. N-a existat seminar la care, apăsând clanța ușii, să nu simt o strângere de inimă și speranța vagă că nu voi găsi niciun student. N-a existat curs în timpul căruia să nu mă întreb „Ce caut eu aici?”.

Pentru cealaltă îndatorire, fiind prea târziu să mai devin om de ștință, m-am resemnat să fiu critic literar. Am scris fără tragere de inimă, dar trebuie să recunosc că mi-a folosit. Am învățat să scriu. Între altele, am aflat că, scriind, trebuie să te adresezi cuiva, fie persoană, fie un public virtual. Numai cu ortografia am dus-o greu. Neînvățând-o la școala primară de unde învățătorii plecau mereu pe front, dicționarul ortografic a rămas cartea mea de căpătâi. Am muncit, ca și tatăl meu, enorm. Mi-am neglijat familia, încât abia devenind bunic am învă ­țat cum este ca, iubindu-l, să te ocupi de un copil. Am așteptat pensia cu înfrigurare și am profitat de legea care permitea ca, la cerere, s-o obții cu trei ani înainte de vârsta la care erai obligat.

Pensionar, n-am încetat să fiu intelectual. Cu ani înainte mă apucasem să scriu un soi de proză și asta chiar că mi-a plăcut. N-aș fi renunțat până astăzi dacă acum cinci ani n-aș fi spart cu capul un geam al bibliotecii, gest psihanalizabil care anunță, poate, întrebarea următoare.

Ați vrut să intrați în sau să ieșiți din bibliotecă?

Nu eu am vrut, viața a vrut s-o trăiesc printre cărți. Nu într-o bibliotecă, în mai multe, dintre care unele mi s-au potrivit, altele deloc. Am încă acasă o fotografie transpusă pe marmură în care fratele meu, mai mare cu aproape cinci ani, mă ține în brațe. Ochii lui strălucesc de inteligență, eu sunt un băiețel drăguț și atâta tot. Leneș, delăsător, lipsit de vreo ambiție, de inteligență medie, ca să nu zic prostuț – ceea ce jurnalul meu de la școala primară dovedește din plin –, eram menit să nu trec de ecuațiile de gradul întâi. Într-o școală serioasă n-aș fi depășit primele clase liceale și aș fi devenit un mic funcționar, ca în romanele rusești. De altfel, când am lucrat la un muzeu, marea mea plăcere era ca la sfârșitul anului, în loc să inventariem toate lucrările din secția de artă, să transcriem inventarul din anul precedent. Ce bine mă simțeam făcând un lucru inutil, mecanic, fără să mă gândesc la nimic! De aceea, biblioteca cea mai potrivită mie a fost prima, cu capodopera Țuș-țuș, romanul unui măgăruș, cu revista „Universul copiilor“ în care personajele principale erau Porumbița și Timofte ori Haplea din Hăplești. Apoi am trecut la biblioteca tatălui meu, cu studii de Academie Comercială, dar dornic să adune cărți. Preferata mea, niciodată depășită, era una de Rudyard Kipling, Stalky și tovarășii săi. Pe urmă veneau „romanele alea bune, englezești”, numite așa chiar când erau scrise nu de Cronin, ci de autori americani, canadieni (o! celebra Jalna) sau chiar alți europeni.

În aceeași perioadă s-au adăugat la școală produsele realist-socialiste, cu Lazăr de la Rusca, Vânătoare de lupi, Pasărea furtunii, Ție îți vorbesc, Americă și renumitul poem Minerii din Maramureș. Abia când nu dorința de opere suportabile, ci incapacitatea de a pricepe ce vrea să spună cuvântul „trigonometrie” m-a dus la liceul clasic, am dat peste literatura română bună, profesoară fiindu-ne o fostă elevă a lui Ibrăileanu.

Au trecut anii și am ajuns student. Principalul imbold fusese acela de a nu fi luat la armată. Am ales franceza fiindcă o stăpâneam ceva mai bine decât germana și engleza, celălalte limbi la care mi se dăduseră ore particulare. Cariera de mare pianist o ratasem mai demult, în pofida eforturilor doamnei Ella Philip de a face din mine ceva asemănător cu Alfred Cortot, fostul ei profesor.

Cea mai importantă descoperire la intrarea în facultate a fost aceea a unui timișorean pe care nu-l cunoscusem. Făcea parte dintr-o familie de cărturari: istoricii Bogdan și Iorga, istoricul literar Bogdan-Duică. Un unchi, filozof cu studii heideggeriene în Germania: Virgil Bogdan. Tatăl colegului meu era pictorul Catul Bogdan. Mai fertil în idei decât mine și mai fin, fiul (mama lui era franțuzoaică) îmi spunea: „Bagă-ți în cap că Stendhal e mai mare decât Balzac, iar Arghezi decât Blaga”. Ne petreceam aproape tot timpul împreună, plimbându-ne, vorbind. Mai și citind, dar nu prea multă literatură franceză pe care preferam s-o buchisim din caietele de notițe în săptămâna dinaintea examenului. Ne duceam la Biblioteca relațiilor cu străinătatea de pe Dacia. Acolo citeam mai ales poezie. Englezească, germană (el copia pentru mine și adăuga la fiecare poem un glosar), rusească în traducere. Emily Dickinson, Yeats, Rilke, Trakl, Esenin, Blok… Citeam și din teatrul grecesc, din poezia latină, din marile romane scrise în toate zările, începând cu Cervantes. Citeam și filozofie: Platon, da, Aristotel, nu, Pascal, Descartes, Nietzsche… Jurasem să nu ne lăsăm vreodată prinși într-un serviciu, cum nici să intrăm la Athénée Palace.

Când m-am întors la Timișoara am continuat, mai ales că după ce am abandonat rapid rolul de profesor într-un liceu mixt, unde unele fete se îndrăgosteau, ceea ce mie nu-mi trebuia fiindcă eram în preajma însurătorii cu T, după aceea, deci, intrând la muzeu am avut timp berechet. Acolo, în afară de lectură în biblioteca Secției de artă nu făceam nimic. Nimic! Cuvânt fundamental! Acolo era de mine. Visam să nu fac nimic până la pensie. Cel mult, să-i spun angajatului care avea de atârnat câte un tablou: „Puțin mai la dreapta. Colțul din stânga mai sus”. Acolo mi-am ratat destinul. Mă împrietenisem cu tineri de la alte secții care erau în război cu directorul. Pierzând bătălia, au plecat pe rând. Rămas singur, am făcut neghiobia să accept propunerea tatălui meu de a deveni universitar de rangul doi. Adică să predau franceza la diferite facultăți ale Institutului Pedagogic de trei ani. La drept vorbind, nici acolo nu era mare lucru de făcut. Ce să pregătesc? „Le père est mécanicien. La mère travaille à l’usine de…”. În schimb, m-am împrietenit cu Sorin Titel. El m-a determinat să citesc cărți românești de actualitate. Nu mai citisem nici una de la „motocompresor”, convins că se scrie în continuare la fel. Sorin mi-a pus în mână noua poezie, pe târgovișteni, pe onirici… El însuși era un scriitor de clasă, astăzi uitat, cum e uitat tot trecutul. Insista să scriu critică pentru „Orizont“, a și smuls un articol despre Baudelaire. De fapt, acasă scriam, fără vreo intenție de a publica, continuând ca pe vremea primelor poezii să scriu îngrozitor de prost.

Și apoi a intervenit fatalitatea. Chemarea la Universitate. N-ar fi fost rău dacă m-aș fi putut limita la nu prea multul care-mi plăcuse în literatura franceză: Villon, Pascal, Diderot, Baudelaire, Rimbaud, Proust, Céline, Michaux. Dacă aș fi încercat să rămân eu însumi, cum fusesem până atunci, aș fi mizat pe versuri ca „…dans mon être à qui le sang morne préside / L’impuissance s’étire en un long baillement”, sau „Oisive jeunesse / À tout asservie / Par délicatesse / J’ai perdu ma vie.” Dar eu am înlocuit delicatețea cu primele cuvinte din versurile următoare: „La sottise, l’erreur (…) / Occupe nos esprits…”. M-am îmbolnăvit de hipermodernism. Reintrând în bibliotecă, am înfulecat teorii rebarbative care, culmea, erau unse cu marxism. Am lăudat autori care nu-mi plăceau, cum ar fi Robbe-Grillet (Îmi place încă doar Nathalie Sarraute). I-am amețit pe bieții mei cursanți dintre care mulți se vor fi întrebat: „Oare ce are ăsta cu noi?”. Am ținut-o așa câțiva ani, până când m-am potolit. Însă eul meu autentic era definitiv pierdut. Nu l-am regăsit nici când am început să scriu cărți pe care îmi plăcea să le scriu. A trebuit să sparg cu capul geamul acela ca să fiu din nou eu. Acum sunt înconjurat de cărți prăfuite care nu servesc la nimic.

Cum era când „cerul” dumneavoastră nu era făcut din cărți? Vă mai amintiți, de fapt, așa ceva?

Sper să nu fie vorba despre prima amintire. Pe aceasta n-am avut-o niciodată; pe cei care spun că o au ezit să-i cred deși, e adevărat, memoria mea e mai deficitară decât a celor mai mulți.

Decenii la rând, am avut două amintiri proustiene: la Mehadia, într-un scurt tunel pe sub calea ferată, sunetul copitelor vacii duse cu bunicul meu la râu; la Eșelnița, mirosul nisipului de pe cărarea care, printre copaci, ducea la Dunăre dinspre șosea. Că nu mai simt mirosul sper să nu fie din cauză de Coronavirus.

Am amintiri din fotografii. Rețin două, aproape identice cu toate că din locuri diferite, adică din aceleași sate. În ambele, mama mă ceartă pentru că nu mă las fotografiat, Dumnezeu știe de ce. Că mama era cea care mă certa era firesc. Ea își făcea datoria, afectuoasă nu era. M-a iubit, în schimb, tatăl meu. Deși foarte ocupat, își făcea timp pentru mine. Ne luam la trântă. Bineînțeles, eu îl puneam cu umerii la podea. Când învăța pentru examenul de administrator financiar, ori poate de șef controlor – oricum, a ieșit primul pe țară –, o făcea cu mine călare în spinarea lui. Multe a făcut tata pentru mine. El m-a mutat de la liceul Loga, cu matematica și fizico-chimia lui. El mi-a găsit postul de profesor la Timișoara. Tot el m-a luat de acolo și m-a dus la muzeu. Și el a făcut din mine – să-i fiu recunoscător? – asistent universitar. Păcat că după venirea lui T legătura dintre noi s-a alterat. El o diviniza pe mama, iar mama a resimțit apariția definitivă a cuiva în casa ei de zestre ca pe a unui intrus. Situația a fost definitivă, fiindcă noi găseam imoral să dăm ore particulare candidaților la admitere și, ca atare, nu ne-am putut cumpăra un apartament. Mama s-a îmbunat numai când, spre surprinderea ei, a văzut cu cât devotament a îngrijit-o T cât timp, cu o boală incurabilă, a zăcut la pat. Cu tata nu s-a întâmplat așa și ăsta e marele meu, ireparabil, regret.

Revin la primele amintiri. Nu sunt multe. Cred că nu apucasem să joc fotbal cu nasturi, eu împotriva mea, „ambii” înzestrați cu nume de mari echipe europene, nici nu mă urcam încă în nuc. O așteptam pe „doamna de acordeon”, venită din fericire pentru fratele meu, Ion, o așteptam pe „domnișoara de germană”. Niciuna n-a obținut mare lucru de la noi. Ascultam, toată familia, „plăci” de patefon cu romanțe dintre care una, Vânt de seară –poate pe versuri de Radu Gyr – avea, pare-se, ceva legionar. Legionari n-au existat în casă, însă oameni politici da. De câte ori ne veneau musafiri, doamnele discutau rețete și le bârfeau pe alte doamne, iar bărbații numai politică discutau. Era plăcerea mea să casc gura și să-i ascult. Brătianu, Maniu, Carol al doilea, Lupeasca… Pare neverosimil, dar le-am fost ascultător fidel de pe la cinci ani. Așa s-a făcut ca atunci când au venit rușii și comuniștii să fiu un om politic bine informat. Așa s-a făcut să devin poet realist-socialist pe dos și așa s-a făcut să comit acte de bravură prostești, care m-ar fi costat – nu țineau seama de vârstă – dacă mă prindeau și care n-au încetat decât când am devenit student.

Amintirile de școlar le-am trecut cu vederea pentru că tot ce ține de școală, ca învățăcel sau dascăl, reprezintă pete negre în existența mea. Afară de efectele colaterale, cum ar fi, la Clasic, prietenia cu Acél Erwin, cel care m-a făcut să descopăr muzica simfonică, cu Gheorghe Firca, tot muzician, și mai ales cu Roman Cotoșman, mare artist rămas în penumbră din cauza unei vieți atât de tragice încât corespondența lui cu alți artiști, pe care am publicat-o, mi s-a spus că e de nesuportat.

Tot ce vin de a spune am și scris. Ar fi prea greu ca după atâtea volume autobiografice să nu te repeți.

Plecând de la acest pasaj –„ Cred că nu apucasem să joc fotbal cu nasturi, eu împotriva mea” –, vreau să vă întreb așa: ați jucat – nu fotbal – împotriva dumneavoastră?

Întrebarea aceasta poate fi dusă spre ce am scris după ce am renunțat la critică și începând cu Clopotul scufundat. Eu văd aici o parte bună, o parte rea și una esențială.

Bine e că, așa cred, am reușit să transform defecte în calități. Îndeosebi lipsa de memorie. Acum, când din păcate nu mai scriu, ea a ajuns departe. După ce îi spusesem lui Sandu Călinescu cât de mult mi-a plăcut excelenta lui carte recentă, cu trei săptămâni mai târziu i-am vorbit de parcă n-o citisem. Și nici nu-mi aminteam. Nu era nepăsare. Țin foarte mult la el. Altceva era. Propriile mele cărți, înainte să reapară la Tracus Arte trebuie să le recitesc. După câteva zile n-aș ști să spun ce cuprind. E agravarea unui defect nativ. Ce fusese bun într-asta când scriam?

Neavând memorie, sunt nevoit să scot ideile din propriul meu cap. Sigur, e o capcană aici. E aceea de a rescrie, fără să-ți dai seama, ce ai citit și ai uitat. Dacă aș fi filosof sau chiar eseist, ar fi grav. Dar eu sunt prozator. Degeaba m-au introdus în Secția de critică a Uniunii Scriitorilor. Căci scriind în felul acesta – îi spun ce-i trece omului prin cap –, a oricui ar fi ideea, a mea sau a altuia pe care l-am uitat, fraza va avea ceva proaspăt, ceva personal. De aceea, despre Caietele lui Cioran eu spun că nu este o carte despre Cioran, ci despre mine citindu-l pe Cioran.

Ajung acum la ce e rău. Ce scriam eu era sincer integral. Nu afirm că spuneam adevărul. Sinceritate și adevăr nu sunt sinonime. Poate mă înșel, dar nu în privința în care nu sunt crezut. Aproape nimeni nu m-a crezut. Dan C. a intuit ceva însă, după părerea mea, a interpretat greșit. A intuit acel eu împotriva mea despre care mă întrebați, dar a crezut că intenționat, poate ca să fiu original, mă pretind inversul a ceea ce sunt. E drept, scriu puțin despre calități. O fac pentru că ele nu sunt ale eului autentic de la care am pornit. Ele aparțin eului social care, ca să fac față, am devenit. Am fabricat din nevoia de a mă justifica, de a-mi legitima rolul asumat – de parcă pe vremea lui Ceaușescu aș fi cerut un pașaport de transfug – un eu care nu sunt eu. Nu mă interesează calitățile pentru că ele nu aparțin eului care s-a născut așa cum s-a născut. Adică aceluia care ar fi trebuit să devină un mic funcționar. Unul care rescrie fișele de inventar. Am trăit o mare parte din viață în pielea eului social. N-am avut curajul să spun, ca Bartleby: „Prefer să nu”. Nu mă miră criticii care îmi reproșează că îmi ignor calitățile. Nu știu dacă să mă mir când îmi spun că mă ponegresc. Poate nu sunt eu un scriitor destul de bun. Iar esențialul pe care mi-l atribuiam îl voi spune pe scurt. Jucând eu împotriva mea, am fost bătut măr. Întrebarea este: care dintre cei doi?

Câte vieți ați trăit, până acum, domnule Livius Ciocârlie?

Din ce v-am spus până acum, ar reieși că două. Revăzând mai atent, îmi dau seama că sunt multe. E, mai întâi, aceea pe care nu mi-o amintesc. Eu n-o regret, dar poate cineva regretă. Așa mi se întâmplă mie cu Maxone. Eram fericit ocupându-mă de el, ducându-l în parcuri și prin oraș. A uitat tot ce a fost până la trei-patru ani. Ce bucuros am fost când vorbind despre „parcul rozelor” și el spunând că nu-și aduce aminte, deodată a exclamat: „Era acolo un tractor”! Și într-adevăr fusese, pentru strâns frunzele. Revenind la mine, de când mi-i amintesc, au fost ani buni, mai ales șederile cu părinții, în cele două sate, la Eșelnița de Paști, cu copacul care ardea în fiecare noapte din săptămâna pascală, și la Băile Herculane. S-au încheiat în prima zi de școală, despre care am și scris într-o compoziție de concurs pe țară că atunci am înțeles: această instituție, în orice variantă, n-am s-o pot suferi. N-a fost chiar așa. Anii de la Clasic au fost buni. Am avut profesoare excelente la materiile principale: română, greacă și latină. Cele două din urmă au înțeles repede că cu aoristul și cu ablativul absolut n-o să o scoată la capăt cu noi. Deci au făcut ore de cultură. A fost un regal. Dacă mai adaug și prieteniile pomenite și faptul că acolo am învățat că xenofobia și antisemitismul sunt niște mârșăvii… Facultatea a fost suportabilă în măsura în care am ignorat-o. Anii de la muzeu, în plină teroare comunistă, au fost fericiți, iar cei de la Institutul Pedagogic nu chiar răi. Abia apoi a început calvarul de universitar propriu-zis. Întrerupt numai de vacanțe, la Butoieștii lui Rădulescu-Motru și cu drumețiile în munți. A durat până în 1989. A fost apoi anul ‘90, cu bucurii sufocante și dezamăgiri pe măsură. Până i-a venit mult regretatului prieten mai vârstnic Paul Cornea ideea să mă trimită la Bordeaux. Acolo, cu timpul, au venit și T și Alexandra. Au fost patru ani fericiți și interesanți. Universitarii francezi cu nasul pe sus (aparitorii, oameni de serviciu ai facultății, mi-au spus: „Știm cum s-au purtat cu dumneavoastră. Cu românul dinainte au fost mai amabili, dar, e drept, el era autor de cărți” (uitasem să le vorbesc despre acest amănunt). Prietenie strânsă cu un brazilian și un sârb. Gazda noastră, omul cel mai inimos pe care l-am cunoscut. Învățător, ne-a găzduit în locuința lui directorială. I-a cedat camera lui Alexandrei și s-a dus să locuiască la prietena sa, iar când după doi ani a ieșit la pensie a închiriat un apartament de care nu avea nevoie, numai ca să avem noi unde să stăm. Ne-a plimbat prin toată Acvitania și a urcat cu noi până în Bretania. Ne-a dus și în Spania. Și omul acesta era comunist. A murit acum trei luni. Am cunoscut și o doamnă din lumea mare, căreia îi murise soțul, profesor renumit. Invitați la un prânz, ne-a întrebat pe unde ne-au dus universitarii. Când a aflat că niciunde, a exclamat: „Cum așa? Imediat plecăm!”. S-a sculat de la masă, și-a strâns niște lucruri, am trecut și pe la noi și ne-a dus câteva zile în Périgord.

Anii 1990 au fost plini de călătorii europene. Când am ieșit la pensie și ne-am pregătit să ne mutăm la București, tinerele vedete – foști studenți – Adriana Babeți, Vasile Popovici, Mircea Mihăieș și Daniel Vighi au venit în delegație să ne implore să nu comitem așa o eroare. Adevărul e că anii bucureșteni au fost foarte buni. Până acum cinci ani când sănătatea amândurora a capotat. De atunci, supraviețuim.

Și patru feluri de bătrânețe deja (așa cum ați declarat recent…)?

Cum spuneam, când ai scris multe volume autobiografice poți să fii sigur că, nu o dată, ai repetat ce mai scriseseși. Nu știi unde ai făcut-o, dar poți fi sigur că s-a întâmplat. De data asta însă, pentru că îmi puneți întrebarea despre bătrânețe, va trebui să mă repet cu bună știință. Am scris despre cele patru bătrâneți într-un interviu, am și vorbit într-altul, acum nu pot decât să reiau, mai adăugând câte ceva. Într-adevăr, cred că sunt patru, acum adaug mai întâi că nu trecem prin toate. Din primele două una o exclude pe cealaltă, iar prin a patra nu treci decât dacă ai ghinion.

Dacă în timpul vieții active n-ai avut o pasiune sau măcar un hobby, vei avea parte de prima bătrânețe. Va fi una stearpă, în care nu-ți vei găsi locul decât dacă cei din familie, soțul sau soția în primul rând, îți vor da o nouă ocupație care să-i scutească pe ei. Cea mai frecventă e aceea de bunic. Dacă îți vei iubi nepotul (nepoata) sau nepoții, te vei simți împlinit, împlinire care va dura până la cei 14-15 ani ai nepoților, ani după care aceștia își vor lua zborul, nu vor mai avea nevoie de tine, iar tu vei fi deja bătrân și familia nici n-ar mai avea încredere că ai putea să-i supraveghezi. Urmarea: te vei ramoli repede, ca și în cazul nefericit că nu ți s-au încredințat decât cine știe ce corvezi de care vei fi devenit neputincios. În ceea ce mă privește, chiar lăsând la o parte faptul că am fost și bunic cu vocație, sunt fericitul beneficiar al celei de a doua bătrâneți. Ca salariat, avusesem o meserie mie nesuferită, dar de la început – pe lângă obligația – și plăcerea de a citi, iar de la o vreme, după ce lăsasem în urmă critica literară chinuită, dar folositoare fiindcă mă învățase să scriu, am putut să trec la cărți scrise cu plăcere. Pensionar, am scăpat de toate corvezile, am citit numai ce m-a atras și am continuat să scriu. Pot deci să spun că am avut o bătrânețe fericită. Nu până la sfârșit. Și-a făcut plăcerile cu mine a treia bătrânețe, aceea în care nu mai ești sănătos. Iar acum a întredeschis ușa și bătrânețea a patra, la care am asistat de două ori în familie, care e tragică, fiindcă te aduce să nu-i mai recunoști pe cei pe care i-ai iubit, dar căreia sper să-i trag chiulul, având de pe acum 85 de ani.

Cum apreciați că scrieți acum – când (aproape că) nu mai scrieți?

Îmi doream o astfel de întrebare. Mi-o doream ca să încerc, fără multe șanse, să nu par ipocrit. Deci mă laud că m-a părăsit aproape de tot memoria imediată, că nu mai pot să scriu, și uite că scriu. Cât de bine, cât de rău, nu e treaba mea. Adevărul este că în ultimii cinci ani am scris, când am crezut că nu se face să nu scriu, vreo patru, cinci articole. Mi s-a părut că nu se face nici să vă refuz pe Dvs. de două ori. Asta e. Și ca să fiu mai convingător am s-o apuc pe o cale ocolită.

Copil, un văr binișor mai în vârstă decât noi, ne ducea, pe fratele meu și pe mine, la meciurile îmbătrânitei Ripensii. Le-am mai văzut pe marile vedete Bindea, Kotormany, Pavlovici… Mergeam și la antrenamente. Când Pavlovici, portarul echipei naționale, i-a dat fratelui meu un pulover, să-l ducă la vestiar, am aflat ce înseamnă invidia. Mai târziu am continuat singur și nu numai la fotbal. Pe vremea când îmi mâzgăleam jurnalul cerut de învățător, am mai văzut-o pe Angelica Rozeanu, multiplă campioană mondială la tenis de masă. Tenis (de câmp) jucam și eu. Eram în echipa complexă de divizie a Timișoarei, demn reprezentant al categoriei „copii”. Devenisem fanul echipei Poli și scriam poezii patriotice pe invers, iar după aceea un jurnal ultrasentimental în care evocam inclusiv iubite la fel de inexistente ca și calitățile mele de scriitor. La facultate, cu excepția sesiunilor de examene, mă duceam la tot ce se putea. N-am uitat uluirea cu care niște rugbiști englezi și un săritor cu prăjina american au asistat la primirea triumfală care li s-a făcut. Nu știau că era felul publicului de a-și manifesta adevărata iubire față de Partid. Când la un campionat european de volei cehoaicele le-au învins pe rusoaice a fost delir. Întors acasă de la facultate, n-am pierdut vremea. Am scris în continuare jurnalul, aproape la fel de prost, ca și utopia filosofică ce i-a urmat. De asemenea, nu lipseam de la niciun meci. M-am potolit abia când am devenit universitar. Duminica mă sculam, ca în toate diminețile, la ora cinci și buchiseam până seara, citeam în sfârșit literatură franceză și mă canoneam cu articole de critică literară. Când să te mai duci la meci? Cum aș fi putut să devin renumitul critic, distinsul cărturar? Și totuși s-a întâmplat de câteva ori ca, însoțindu-l pe prietenul meu Feri Kiraly, cu care vara colindam munții, să mergem, duminica dimineața, la meciuri de divizia B. Stând în tribuna prăpădită de dincolo de gară și de căile ferate, ascultând cum scandează spectatorii hairá Țiefer (pronunțare maghiarizată a inițialelor CFR), mă simțeam la locul meu. Nu mai eram distins, nici cărturar. Eram eu.

Cum este „eul adevărat” despre care mi-ați vorbit la începutul conversației noastre? Ce e acesta? Ce sens dați acestei reîntâlniri cu el?

Ar fi fost mai potrivit să spun eul intim decât eul adevărat. O parte din eul întreg, parte tot naturală, tot înnăscută, se vântură prin lume, coparticipând la existența eului social. Spun coparticipând, fiindcă în mare măsură ți-l fac alții, tu adaptându-li-te lor. Deci eul social e multiplu. Într-un fel ești cu un prieten, altfel la un ghișeu și iarăși altfel ținând un curs. Unii vorbesc de măști. Nu cred că e corect. Masca ți-o pui singur, intenționat. La eul multiplu tu contribui prin caracter. Există oameni cu un caracter atât de puternic încât își pot permite să fie în orice împrejurare aceiași. Îmi vine în minte, ca exemplu, Mircea Dinescu. Mie, la naștere, nu mi s-a distribuit un astfel de caracter. Chiar dimpotrivă: unul de imatur. De aceea, mi-a și fost greu să trăiesc. S-ar putea pune întrebarea: de ce?; ai obținut atâtea! Profesor universitar, scriitor stimat. Îmi vine să răspund: „Brrr!”

Cum le-am obținut? Să-l luăm pe scriitor fiindcă despre profesor deja am vorbit. S-a nimerit să fac parte dintr-o categorie nefericită de scriitori. E drept, unii critici m-au lăudat. Însă cititorii, și prin urmare editorii, nu m-au vrut. Mi s-a întâmplat de trei ori, de două ori cu editori prieteni, o dată cu unul care a venit la mine acasă să-mi ceară nu una, mai multe cărți. După apariție, toți trei mi-au spus: „Cartea ta (a dumitale) nu se vinde”. Și era adevărat. Unul care îmi publicase câteva volume, la ultimul propus a răspuns: „În niciun caz!”. Și el avea motiv. Așa că atunci când altul mi-a făcut oferta – și s-a ținut de cuvânt – de a-mi retipări mai multe cărți, prima întrebare pe care i-am pus-o a fost: „Vă dă mâna să pierdeți bani?”. Deci, iată ce scriitor, cu atât mai mult cu cât sunt incapabil să apreciez dacă scriu bine sau scriu rău.

A fi imatur presupune ori să te epuizezi străduindu-te să faci față, ori să te retragi. Am practicat ambele metode. Am profitat din plin de calitatea neobișnuit de mare de a trece neobservat. Când, după revoluție, m-am pomenit în comitetul Uniunii Scriitorilor, în ședințele căruia toți vorbeau în același timp, misiunea mea a fost să fie și unul care nu zice nimic. Am făcut tot posibilul ca, din orice, să mă retrag. Unde? În eul intim, bineînțeles. De aceea atracția mea pentru Bezuhov, Oblomov, Bartleby și Murphy, al lui Beckett, sfârșitul căruia fiind fascinant: „…longtemps avant l’heure de la fermeture, le corps, l’esprit et l’âme de Murphy étaient librement distribués sur le sol…”.

Cât am putut, m-am retras acasă. Când Iohannis ne-a exortat să stăm în casă, i-aș fi răspuns: „Nu-i nevoie să-mi spui”. M-am retras și printre prieteni. Ei m-au luat așa cum sunt. Amuzându-se de unele defecte, îndeosebi de zăpăceală, stimulându-mi însușirile, dându-mi, ca și cei din familie, un rost. Din păcate sunt foarte puțini, majoritatea nu mai trăiesc.

În sfârșit, răspund și la ultima întrebare. Ce sens dau reîntâlnirii cu felul meu autentic de a fi. Adică acela de târâie-brâu. Cum v-am spus, acesta s-a manifestat până când, devenit universitar, a trebuit să fac față. Avusesem și înainte obligații, dar pe acelea îmi fusese cu neputință să le satisfac. Ca să nu ajung într-o situație dramatică, intervenise de fiecare dată tatăl meu. Acum, el nu mai există. Acum mă salvează starea minții. Dacă aș vrea să-mi fac vreun proiect, ceea ce nu este cazul, mi-ar fi din nou imposibil să-l satisfac. Așa că îmi pierd vremea la întâmplare și aștept. Nu spun ce aștept.