În 2006, într-o zi fierbinte de august, eu și Domnița, aflați la mare, ne-am întâlnit întâmplător cu Teodor Meleșcanu, care ne-a invitat la o întâlnire a sa cu liberalii marcanți din județul Constanța. Ca și alți oameni politici, Teodor Meleșcanu voia – cred – să aibă în anturajul său actori, cântăreți sau chiar scriitori. Eu și Domnița ne-am dus la masa sărbătorească împreună cu bunul nostru prieten Alexandru Condeescu, despre care nimeni nu bănuia că exact peste un an avea să moară, desfigurat cumplit de cancer. În ziua aceea era vesel și exuberant, păstrând totuși, ca întotdeauna, o desăvârșită eleganță în manifestări. Teodor Meleșcanu (care stătea în capul mesei) m-a invitat lângă el, iar Domnița și Dan (așa îi spuneam lui Alexandru Condeescu, folosind al doilea prenume al lui) au luat loc și ei prin preajmă.
Teodor Meleșcanu vorbea – cu competență, dar și cu precauție – despre politica externă a României, iar liberalii din partea locului îl ascultau cu sfințenie. M-am uitat mai atent la ei și am observat cu câtă grijă se ferchezuiseră pentru întâlnirea cu importantul oaspete. Veniseră cu soțiile, care, la rândul lor, erau îmbrăcate în rochii de gală și aveau coafuri pretențioase, deși banchetul se desfășura în aer liber, pe o terasă cu multă verdeață. Din când în când, câte un liberal spunea ceva bine gândit, ca să atragă atenția șefului. Acesta asculta cu luare aminte sau, în orice caz, dădea impresia că ascultă, potrivit uzanțelor învățate în lunga lui carieră de diplomat.
În acea atmosferă de evlavie politică, eu, Domnița și Dan ne-am angajat într-o activitate secretă, cu totul străină de solemnitatea momentului. Ne-am apucat să capturăm sticlele de suc goale de pe masă și să le ascundem în: poșeta încăpătoare a Domniței, buzunarele de la pantalonii mei, o pungă de plastic cu inscripția Whinston aflată asupra lui Dan. Ne prefăceam că urmărim, nemișcați ca niște statui, discuția politică, dar mâinile noastre acționau necontenit. Dan, de exemplu, cu aerul că vrea să îi toarne suc Domniței în pahar, lua o sticlă în care mai era puțin lichid, o golea complet, îi înșuruba capacul și apoi se juca neglijent cu ea, până când o pasa Domniței, care o strecura în poșetă. Eu, la rândul meu, luam o sticlă deja goală, de lângă mine, o așezam jos, lângă piciorul mesei, dând de înțeles că nu am loc pe masă să-mi așez coatele, iar Dan, uitându-se fix în ochii vorbitorului din acel moment, o găsea pe pipăite și o băga în sacoșa de plastic.
Nu era la mijloc nimic necinstit, sucul se vinde oricum cu sticlă cu tot. Întrebarea este de ce ne agitam atât. Pentru că Domnița avea nevoie de sticle cu capac, în care să pună sucul de roșii pentru iarnă, iar și eu și Dan, parodiind stilul cavaleresc, o slujeam cu credință.
Nimeni, absolut nimeni nu a înțeles ce se petrecea sub ochii tuturor. Dar a intervenit altceva, neprevăzut, care ne-a pus într-o mare încurcătură. Dan, Domnița și cu mine am început de la un moment dat să râdem nebunește, pe înfundate, ca studenții la cursul unui profesor sever. Nu ne puteam abține. Roșii la față, ne zguduiam de râs și ne dădeau și lacrimile, tocmai pentru că situația ne interzicea s-o facem. Contrastul dintre modul caraghios-iscusit în care șmangleam sticlele și gravitatea celor care discutau politică ni se părea de un comic irezistibil. Liberalii se uitau intrigați la noi. Cucoanele cu coafuri monumentale ne fulgerau cu privirile. Nimeni nu înțelegea de ce ne amuzăm atât. Și nici de ce ne îngăduiam să ne amuzăm. Dar tocmai de aceea râdeam și mai nestăpânit.
Așa îl voi ține minte, cât voi mai avea de trăit, pe Alexandru Condeescu. Râzând, abandonându-se râsului, trăindu-și un rest de tinerețe sub cerul de vară.