Istoria niciodată nu se scrie cum o știm noi

Cu o prefață, repere biobibliografice și dosar de receptare critică de Marius Miheț se tipărește ediția a IV-a a romanului Căderea în lume de Constantin Țoiu, în (super)eleganta colecție Cartea Românească 100: o adevărată ediție critică și o carte de colecție, din pasiunea, acribia și știința de carte ale unuia dintre cei mai importanți și temeinici critici tineri de azi.

Romanul Căderea în lume al lui Constantin Țoiu are caracterul unei cărți „de bilanț“, în acest text autorul convocând temele dominante și personajele (mai exact, tipurile pe care le reprezintă acestea) din Galeria cu viță sălbatică, Însoțitorul și Obligado.

Lângă alte teme preluate din Galeria cu viță sălbatică (ca, de pildă, raporturile dintre „durerea morală“ și aceea „fizică“, lămurite acolo de Hary Brummer și de Cavadia, fiind reluate în această carte prin vocea lui Brenner), tema însoțitorului constituie nucleul problematicii din Căderea în lume: Negotei (pe însoțitorul celălalt îl chema Rânzei) apare pe urmele protagonistului pentru a-i dezvălui complicatul adevăr despre sine și nu mai puțin bine ascunsa realitate a relațiilor insului cu istoria: „Cred că trecusem de Dinamo. Sau nu trecusem. Și aici Negotei mă văzuse. De fapt, mă zărise mai de mult, când trecusem spre Ștefan cel Mare prin fața Urgenței. Da, pe la Urgență fusese. De altfel, îmi povestise cum mă văzuse el întâia oară: dincolo de toiul nopții, «circulând repede, hotărât, cu un scop precis, pierdut în întunericul arctic…» și-apoi apărând deodată clar prin ninsoarea piezișă în dreptul aceleiași Urgențe a cărei lumină – spunea el – trebuie să semene cumva cu lumina ce arde la poarta lumii de dincolo, depinde, restul din jur, bezna propriu-zisă, fiind doar o mohorâtă colcăială de păcate și de idealuri luptându-se între ele ca microbii de la microscop; și că ningea cu niște fulgi mărunți, țepeni, dureroși izbindu-te-n obraji ca niște alice de vânătoare de lupi; și că de la distanță crezuse că eram un băiat rătăcit sau fugit de acasă sau care își luase, decis, lumea în cap, decis s-o înfrunte, sau poate că avea, cine știe, de îndeplinit o datorie, o misiune, fugea după un ajutor, probabil. Urgența era la doi pași, dar nu intrase la Urgență, se întorcea spre stadionul Dinamo; mă urmărise, vasăzică, pas cu pas, pe mine, care mă credeam singur, nevăzut de nimeni, exact ca o pradă mult timp și pe nesimțite urmărită și care se crede în toată siguranța, până când gheara nu se abate brusc pe spinare“.

Acest moment al întâlnirii insului cu însoțitorul său este fundamental pentru înțelegerea proiectului narativ și a problematicii din Căderea în lume: raporturile, pe care fraza impecabil construită le creează între sensul unor cuvinte ce fac parte dintr-o aceeași sferă de semnificații – a zări, a vedea și a urmări –, constituie rețeaua textului și pista lecturii sale. Succesiunea lor în acest fragment plasat strategic în prima parte a cărții dezvăluie o anume mișcare dinspre aparență spre esență, de la „a zări“ la „a urmări“ și, apoi, la „a vedea“ conturându-se traseul cunoașterii înseși. La primul nivel, cel al simplei priviri, al identificării, personajele „se studiază“ și își precizează rolurile; însoțitorul (un om despre care se zice că „dracul mi l-a scos în cale“, anticipă naratorul pe prima filă a romanului) este „demonul“, un Lucifer care „cade“ în lumea prota gonistului pentru a i-o lumina: totul țintește către un pact faustic, prin care personajul vizează accesul la „secretul“ istoriei, la resorturile ce acționează mecanismul puterii și al conștiinței tragice: „Istoria niciodată nu se scrie cum o știm noi“ – acesta este adevărul care îl determină pe narator să caute însoțirea cu Negotei. Personajul se metamorfozează, se „iluminează“ în prezența lui Negotei; Babis Vătășescu învață să privească în urmă „cu răceală“, ieșind dintre „necazurile cu autobiografia“ unchiului său, spre limpezirea unui fapt care îi descoperă specificul etapei („Azi, în 1984, privind cu răceală în urmă, cred că de vină, în toate, și în toate timpurile, este Ea, Utopia, dușmanca adevărului simplu și modest ca un funcționar conștiincios“), învață, cu alte cuvinte, să vadă istoria nu doar ca pe o mașină ce trece „huruind cu roțile ei grele căptușite de multicolorul înveliș al serpentinelor înfășurate pe ele din mers“, dar ca pe un mecanism căruia i se pot demonta angrenajele ce-l acționează: „serpentinele colorate“ rămân altora, pentru că „alesul“ lui Lucifer poate acum privi interiorul „mașinii“. Însoțit de Negotei, Babis Vătășescu devine scriitor, relevându-i-se ordinea ascunsă, sensul „convorbirilor“ cu tatăl său, martorul din istorie; autoreferențial, romanul lui Constantin Țoiu își află în acest proces al formării scriitorului, în fond, al descoperirii conștiinței sale, unul dintre elementele structurii sale de rezistență. Mai întâi este sugestia: Negotei pare a glumi numindu-și alesul „autor“, apoi îl neliniștește spunându-i că locuiește într-o ficțiune, pentru a-l invita, în cele din urmă, în intimitatea unde are loc actul scriptural, înlocuind astfel „ficțiunea“ casei cu aceea a cărții, a „abstracției“ ce se ivește din „răpăiala“ dezlănțuită a „mașinii de cusut cuvintele“. O dată cu aceasta, Babis Vătășescu are revelația distanței care separă decorul de subiectul textului; iată: „Misterul nu stătea în decor, ci în subiect. Nu în vremuri, ci în cei ce le trăiseră. În simțurile înnebunite, în ideile exaltate, în iluziile, speranțele lor…“. Decorul (serpentinele colorate ale istoriei) se înfățișează, nesemnificând nimic în afara culorii lor, a aspectului, în vreme ce oamenii se dezvăluie trăind: decorul îl constituie lucrurile (vremurile), în timp ce subiectul (insul) este măsura acestora.

În fine, Babis Vătășescu învață de la Lucifer să fie; formula existențială a prota ­gonistului era ceea ce el însuși numește „disimularea onestă“: strategia ei se deprinde întâi în „scene de familie“, pentru a fi folosită, apoi, în textura socialului, oferind un „refugiu“, un mod de a viețui cât mai departe de drumul pe care huruie mașina istoriei. Nu întâmplător, personajul central preferă întunericul nopții pentru a ieși „în lume“; și, la fel, deloc întâmplător, Negotei îl invită într-o casă unde se face risipă de lumină, cu ferestre care „ardeau feeric“. Fapt semnificativ, aici are loc „iluminarea“ scriitorului, fraza Marchizului de Sade care zice că „nu felul meu de a gândi mi-a adus atâta nenorocire, cât cel al altora“, descoperind înțelesurile existenței lui Babis Vătășescu după ce „mașina de cusut cuvintele“ îi dezvăluie intimitatea actului scriptural: stăpânul „pe străzile pustii“ se instalează definitiv între certitudinile vieții și ale ficțiunii cărții. Modern în concepție, folosind fără ostentație intertextualitatea, admirabil scris, romanul Căderea în lume al lui Constantin Țoiu este cartea formării unui scriitor, a pactului faustic prin care insul capătă forța creatorului: „căzând“ în lume, în propria sa conștiință (căci aceasta e semnificația prezenței lui Negotei), scriitorul învață, deopotrivă, să fie, el și ceilalți, însoțitorii zăriți, văzuți, urmăriți ori numai închipuiți: „Eram acum de față eu; cu libertatea mea, cu darul meu vrăjit de a transforma orice în orice, adevărul în minciună și invers, nimic nemaicontând decât puterea de a stăpâni niște evenimente, de a le preface după dorință, care nici măcar nu-i dorința ta, ci a posterității… nu diferă de noi prin setea amăgirii… și, așa cum ea va și voi ori visa să se fi petrecut totul; așa cum ne amintim deseori lucruri care nu s-au întâmplat niciodată și care s-ar fi cuvenit, poate, să se întâmple“.