Trecut-au anii

Experiența exilului nu a putut fi separată în activitatea culturală a lui Virgil Ierunca de atitudinea protestatară și negatoare. Exilatul a abandonat aspirația de a-și crea o posibilă identitate scriitoricească franceză sau de a-și clădi o promițătoare carieră de cercetător științific în favoarea adoptării unei retorici protestatare prin cuvântul scris și emis pe calea undelor. Ajuns la Paris, Virgil Ierunca a renunțat la a-și proba calitățile intelectuale de excepție printr-o astfel de carieră, pentru care ar fi avut vădite calități, preferând statutul de jurnalist cultural, de cronicar literar sau de comentator politic. Obsedat de „povestea vorbei” tâlcuite între „pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate”, exilatul a scormonit vrafuri de presă pline de moloz ideologic din România pe care o numea „reperistă” (dar lipsită de repere) și a decelat bogăția de zvonuri culturale de la mare distanță, mizând pe puterea de a dăinui a paginii datate și a cuvântului transmis în eter. Iar cuvântul, aparent efemer, a fost neafectat de cenzură și a trecut granițele ideologice. Verba manent!

Virgil Ierunca a militat în cadrul emisiunilor sale de la Radio „Europa Liberă” pentru unificarea osmotică a literaturii postbelice scrise în țară cu aceea scrisă în exil în paradigma unei singure istorii a literaturii. Iar aceasta, întrucât literatura noastră postbelică nu mai poate fi închipuită drept una singură, ci, mai curând, ca o îmbinare de literaturi alternative sau comple ­mentare aparținând culturii române prin tematici, biografii și contexte geo ­politice diferite. O atare istorie a literaturii nu în ­cetează să își mențină individualitatea între co ­pertele ei, asigurând, astfel, varietatea, diversitatea și pluralitatea estetică. Este motivul pentru care Virgil Ierunca a simțit necesitatea ca în receptarea literaturii române scrise în țară și a aceleia din exil să se nete ­zească asperitățile.

Prin canonul instituit cu migală de la microfon, Virgil Ierunca a conferit cărților din țară selectate spre comentariu critic soliditate valorică în fața falsificărilor și amputărilor ideologice. Instituirea ierarhiei valorice s-a fundamentat prin perceperea de la dis ­tanță – prin cores pon dența purtată, prin con sultarea colecțiilor de reviste, prin mesagerii tainici sosiți din țară la Paris. Tuturor aces ­tora li s-a adăugat o cohortă de zvonuri și de informații orale ce necesitau mereu autentificare și interpretare coerentă bazată pe intuiție. A fost vorba despre un canon modelat pe măsura provocărilor estetice, istorice și politice aduse, locul unei opere pe o scară axiologică fiind garantat nu doar de valoarea ei intrinsecă, estetică, ci și de rezistența la impostura morală, la compromis.

În palimpsestul paginilor de lecturi critice ale lui Virgil Ierunca se putea întrevedea o virtuală istorie a literaturii române postbelice, închegată printr-o receptare dinamică, din mers, a unei materii în continuă ebuliție. Criteriul de revizuire morală a scrierilor din trecutul recent, dar mai ales din prezent, reprezenta una dintre mărcile definitorii ale evaluărilor sale. Însă trebuie adăugat imediat că axarea pe aspectul etic nu a favorizat judecata estetică: valoarea niciunui scriitor de factură modestă nu a fost supralicitată doar pentru faptul că a ilustrat o moralitate desăvârșită (nici nu prea avea pe unde să găsească asemenea specimene) sau pentru că scrisul său dezvăluia în subsidiar tare ale sistemului comunist. În cealaltă situație, a scriitorului important, dar de o calitate îndoielnică a conștiinței etice, Virgil Ierunca nu a șovăit în a sesiza minusurile morale, care însă nu au prejudiciat evaluarea virtuților estetice ale scrisului. Restul e maculatură demnă de trecut în „antologia rușinii”.

Alături de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca s-a aflat în serviciul unei literaturi pe care și-a reprezentat-o aproape „fantasmatic”, în inconsistența absenței lui din țară și în aflarea ei tot într-un fel de exil intern. În contraponderea canoanelor instituite în România (unul oficios, dictat de criticii politruci, și altul impus de autoritatea critică veritabilă, mai ales aceea a lui Nicolae Manolescu), particularitățile canonului Lovinescu-Ierunca au fost conferite de turnura militantă și de poziționarea în extrateritorialitate. Judecata critică, degrevată de presiunea ideologiei și a cenzurii, a fost emisă în lipsa contactului direct cu atmosfera literară din țară. Și totuși, scriind din exil, ei au avut privilegiul viziunii de ansamblu asupra literaturii, al evaluării de la distanță.

Nicolae Manolescu (alături de alți importanți colegi de generație aflați pe aceeași baricadă a esteticului) a avut o acțiune canonică diferită, uzitând de mijloace și strategii specifice în climat dictatorial. El a reușit să impună canonul estetic în spațiul unei literaturi opresate de dogmele propagandistice, dar aceasta nu a însemnat că efortul său critic nu a avut o componentă etică ascunsă în subtext, prin însuși faptul că nu a acceptat în evaluare ingerințele ideologicului și opreliștile cenzurii. Asemenea lui Virgil Ierunca, care și-a încetat activitatea de trei decenii prin închiderea postului de radio „Europa Liberă”, și pentru Nicolae Manolescu primul deceniu postdecembrist a fost unul al mutațiilor, tot după trei decenii. Renunțarea la cronica literară în 1993 (dar reluată pentru puțin timp, după mai bine de un deceniu) și angrenarea în viața politică trădează, cred, pulsiunile sale militante, combative, pe care nu le-ar fi putut etala, clamând „dreptul la normalitate”, înainte de 1990. Suprapunerea, în majoritatea cazurilor, a evaluării etice peste aceea estetică a dus la o asemănare canonică, „lista lui Manolescu” coincizând aproape în totalitate cu aceea întocmită de cuplul de critici Monica Lovinescu-Virgil Ierunca. Se confirmă astfel faptul că valoarea unei opere, acolo unde există, strălucește mai mult pe fundalul unei conștiințe morale a autorului ei. Dar criteriul estetic nu a pălit în fața aceluia etic; făuritorii de canon de la București și de la Paris au încercat să găsească un echilibru care să împace ambele laturi ale actului creator.

Din motive pe care nu le voi aminti, deoarece țin de domeniul firescului, multe dintre cele enunțate aici se vor potrivi și sărbătoririi, peste trei ani, a centenarului nașterii Monicăi Lovinescu. Și aceasta, deoarece există un dublet de corespondențe în scrisul soților Virgil Ierunca-Monica Lovinescu, o reciprocă oglindire. Cine dorește să analizeze opera celor doi exilați va observa că oricând cumpăna interpretativă este înclinată în favoarea operei Monicăi Lovinescu, din considerente justificate de corpus-ul de texte mult mai extins oferit de fiica marelui nostru critic. Virgil Ierunca nu s-a gândit să se în gri jească de posteritatea lui literară („Când mă gân desc la Mircea Vul cănescu, scuip pe orice bibliografie posibilă a «operei» mele literare” – Trecut-au anii…. Fragmente de jurnal. Întâm pinări și accente. Scrisori nepierdute, Editura Huma nitas, 2000, p. 262). Dacă și-ar fi cultivat ceea ce a numit „bovarismul de buzunar”, el ar fi putut aduna câteva prețioase volume de culegeri.

Ca orice scriitor transplantat în altă limbă, în alt ambient social, mental și cultural decât acela originar, Virgil Ierunca a avut de întâmpinat numeroase dificultăți de ordin obiectiv și subiectiv. Înrăitul francofil a avut de suferit o experiență personală lingvistică, una semnificativă legată de contextul istoric, politic-social și chiar geografic-cultural. Se poate fugi dintr-un spațiu concentraționar într-un provizorat și mai incert, renunțându-se la un peisaj „stare de suflet”, la un idiom necondiționat și la un receptor natural, dar „transfugul” nu poate fugi de sine însuși, chiar dacă o anume dimensiune istorică rămâne pentru el înghețată: aceea a duratei „evenimentului-lipsă”. Virgil Ierunca îi mărturisea lui Octavian Paler: „Cât am stat în România, am fost indiferent, ba chiar «străin» de realitățile intelectuale și spirituale ale locului. […] Am părăsit România indiferent ca un geamantan. Am ajuns, în sfârșit, la Paris. Și dintr-o dată Parisul mi s-a părut mai puțin important decât Pomârla („à quoi bon quitter Pomârla?” – n. m., V. S.). România a devenit pentru mine logodnă și locuire. De atunci «locuiesc» în România. Am semnat și un contract de «locuire». Mi-am propus să nu treacă o singură zi fără să fac ceva împotriva celor care îmi furaseră țara. […] Mi-am respectat contractul față de mine, fără să-mi fac iluzii însă că voi putea schimba ceva”. (România literară, nr. 6/1990)

În definitiv, exilul de vine o amplă temă înglo bantă, un cuvânt-valiză (sau geamantan) acoperind deo potrivă atât experiențe ale exilului exterior, cât și ale celui interior. Preluând titlul unui poem eminescian (Trecut-au anii…), Virgil Ierunca și-a pus Fragmente de jurnal. Întâmpinări și accente. Scrisori nepierdute sub imboldul fiorului nostalgic, al experiențelor care leagă semnificativ prezentul de trecutul care pier(d)e („[…] m-am distanțat de nădejdi și planuri de viitor. Planific doar trecutul” – p. 203). La sfârșitul lecturii (cărților și a vieții autorului), ajunge la concluzia că titlul ar putea fi citit și fără a mai pune cratima: Trecut au anii. Trecut au anii pentru Virgil Ierunca – un trecut de care trebuie să ne amintim nu numai la centenarul nașterii sale. Exilatul la Paris nu era sigur dacă fusese născut pe 15 sau 16 august 1920, dar prefera pe a doua, deoarece era și ziua de naștere a lui Napoleon. Iar aceasta, pentru a putea pretinde că i-a moștenit genialului militar numai Waterloo-urile. Era răsfățul unui mare spirit care a dorit, în termeni cioranieni, o „neo-schimbare la față a României”, prin campaniile sale napoleoniene împotriva celor care îi furaseră țara.