Dacă e să ne gândim la cea mai apropiată rudă a unei cărți ce miroase a cerneală tipografică, aceasta nu poate fi decât pâinea abia scoasă din cuptor. Sunt le fel de fierbinți amândouă, doar că în feluri diferite. Și tot în feluri diferite, îți poți liniști foamea cu fiecare dintre ele. Foamea de prospețime, în primul rând. Se lasă cu aceeași ușurință răsfoite. Numai că, în cazul pâinii, răsfoitul înseamnă să rupi o bucată din ea și s-o duci la gură, ca să-i simți gustul. Gustatul cărții constă în răsfoirea grăbită a câtorva pagini.
Nu orice pâine are puterea de a împrospăta cu mirosul ei lumea. Nu orice carte e în stare să-ți potolească foamea de prospețime. Nu în toate anotimpurile anului cărțile sunt rudă cu pâinile. Îndeosebi vara se întâmplă asta. După seceriș, când pâinea e făcută din grâul cel nou. Numai atunci miroase miezul pâinii a miez de vară, cum tot așa trebuie să miroasă și miezul cuvintelor din care sunt făcute cărțile, ce seamănă la gust cu miezul verii și cu miezul pâinii.
În coaja pâinii și în coaja cărții e aceeași poveste. Doar că spusă în moduri diferite.
Totul începe cu un câmp gol, unde sunt aruncate sub brazdă niște semințe. Într-o parte, boabe de grâu. În partea cealaltă, cuvinte. Dacă e să privim mai atent, e mai mult de atât. Semănătorii așază sub brazdă însuși sufletul lor. De la el vine gustul bun al pâinii. Și tot de colo, gustul bun al cărții.
Dar suntem doar la începutul poveștii. De unele singure, semințele de care ziceam, boabe de grâu sau cuvinte, s-ar speria în pustiul negru al pământului sau în cel alb al hârtiei de scris.
Le-ar fi frig, le-ar fi urât, le-ar fi frică. Sufletul semănătorului, însămânțat odată cu ele, le dă curaj să răsară, învățându-le cum să facă asta chiar el.
Și, dintr-odată, se umple câmpul, pagină cu pagină, până când povestea începe să crească în înălțime, cuvintele se fac spice, care înfrățesc în propoziții și fraze tot mai pline de miez.
Mai vine câte o boare de vânt ce la face să cânte. Uneori, chiar din cer, întrucât muzica lor pare să aibă culoarea ochilor lui Dumnezeu. Mai întâi, verde crud, apoi, verde pârguit și, în fine, verde copt, peste care, într-o noapte, cineva, nu se știe cine, pune o cămășuță de aur, și se face tot mai grea cămășuța aceasta, iar sufletul scriitorului, care n-a plecat nicio clipă din mijlocul lanului de cuvinte, învață spicele să se îmbrace în lumină, fiindcă lumina e ușoară și nu se învechește niciodată.
Povestea capătă miez, iar vara o urmează, căpătând și ea, astfel că, într-o dimineață, iese mirosul de pâine nouă în lume, și-l strigă, în timp ce iese, cineva din apropiere pe nume, e mirosul de cerneală tipografică, știai că noi doi suntem rudă?, zice acesta, sigur că știam, îi răspunde mirosul de pâine, și toate încep parcă să aibă miez. Și viața. Și pepenii. Și sâmburii de orice. Și-ai vrea ca miezul verii să nu mai treacă niciodată.
Cărțile și pâinile împrospătează lumea. Din rotativele câmpului ies continuu pâini calde. Iar tipografiile le țin isonul, trimițând spre oameni cărți la fel de calde și de bune.
Dumnezeu își privește palmele mulțumit și pornește, cu mers apăsat de semănător, pe linia norocului și pe cea a dragostei, înainte.