Avignon

Sînt locuri bîntuite de celebritate care mă pot inhiba sau, dimpotrivă, locuri adorate de toată lumea cărora le adaug adorația mea. Unul dintre acestea este și Avignon-ul. În 1996 priveam din apropierea podului fără un capăt spectaculosul joc de artificii închinat zilei Franței. Am petrecut la Avignon o lună de vis în care trupul meu a inhalat teatru prin toți porii, iar mintea mea s-a încărcat de miracolul acestei arte la fiecare pas. Zi și noapte. Am trăit în mijlocul acestui miracol care se cheamă Festivalul de la Avignon una dintre cele mai extraordinare experiențe profesionale și umane, deopotrivă. Am văzut spectacole mari, altfel, în spații uriașe, mici, am priceput sensul de neconvențional, am cunoscut artiști mari, structuri incendiare, mi-am nuanțat cîteva dintre prietenii, am hălăduit noaptea și m-am trezit tîrziu dimineața, împotriva structurii mele matinale, am bătut cu piciorul fiecare străduță, am poposit ore și ore în tîrgul africanilor, purtînd discuții interminabile despre tradiție și specific, am învățat să negociez și am crescut în ochii lor, m-am împrietenit cu cîțiva localnici, dintre puținii care rămîn pe perioada Festivalului în Avignon și care își oferă nenumărate servicii voluntare la dispoziția acestuia și a invitaților săi, am înțeles, din interior, ce înseamnă o asemenea manifestațiune și cum se completează, mereu, valențele ei. L-am cunoscut pe B.F.A.-ul, adică pe Bernard Faivre d’Arcier și ceva din felul său de-a fi, am priceput prin cît efort se traduce prezența în festival, în selecția oficială, a unor montări și a actorilor din acele distribuții. Am urmărit și în Festival, în sudul Franței pline de mister, de vînt, de soare, de cicade și de mister travaliul celor din Danaidele, un proiect amplu și important, o aventură extraordinară care m-a marcat indiscutabil, am cules levănțică, am învățat să gătesc provencal și să mă bucur de frumusețile din sud. Pentru mine, Avignon înseamnă Teatru, Bucurie, Soare. Sînt zeci de tipuri de lumină și de filtre naturale, umbre jucăușe, iluzii pure, sunete. Au trecut douăzeci și patru de ani de la prima întîlnire cu ce înseamnă acest Festival. Și face parte din mister de ce mi se pare că a fost ieri…

În zilele sfîrșitului de iulie și începutului de august mi-au trecut prin minte atîtea și atîtea spectacole, discuții nocturne și prelungi, întîlniri fabuloase. Festivalul de la Avignon – o „mitologie“ a teatrului, nu numai locală, națională, ci europeană, internațională. Avignon-ul – un „loc al memoriei.“ Nu cred că există specialist sau, pur și simplu, iubitor al acestei arte care, dacă a poposit cîndva acolo, să nu subscrie la asta. Fără marele artist și animator Jean Vilar, acest loc și-ar fi oprit celebritatea la bizarul pod Saint-Benezet. Ținînd cont de investiția morală și artistică a lui Vilar, Bernard Faivre d’Arcier, și nu numai, a reușit să lege numele Avignon-ului de modernitate, de tendințele ei variate, de numele regizorilor care au determinat evoluții și modificări majore pe scenă, dar și în modul de receptare al spectatorilor, care au adus, dincolo de teatrul popular promovat de Vilar, teatrul modern, experimental, teatrul experimentelor și al tuturor inovațiilor estetice, pînă la spiritul elitist al lucrurilor rafinate. Efect de-a lungul timpului, extraordinar: după fiecare ediție la care nu am putut să merg, i-am întrebat mereu pe cei întorși de acolo ce au văzut, unde, am cumpărat revistele care au relatat amplu evenimentul, ziarele franțuzești cu cronici și comentarii, am urmărit pe ARTE reportaje. Și asta o fac toți cei care nu pot vedea cu ochii proprii spectacolele pe care s-a mizat, și și-au confirmat premisele, sau pe acelea care au devenit revelația unei ediții. Întotdeauna au existat și răsturnări spectaculoase, și decepții de proporții, dar, mai ales, lucruri formidabile. Răsfoind zeci și zeci de notițe, îmi aud pașii pe străzile orașului, mă văd la Biroul de presă procurîndu-mi biletele rezervate pentru cele mai minunate și diferite forme de spectacol, de la cele lectură, la cele considerate favorite și găzduite în curtea interioară, în Curtea de Onoare a Palatului Papilor, la cele din spații neconvenționale, la cele de la Teatrul Municipal, la spectacolele de dans, de gest, de circ. La Avignon s-a putut lua pulsul tendințelor teatrului și dansului francez. Ariane Mnouchkine, Jean-Pierre Vincent, Peter Brook, Antoine Vitez, Georges Lavaudant, Pina Bausch, Maguy Marin, Karin Saporta… La Avignon au putut fi văzute producțiile celor mai importanți artiști din Europa centrală și de Est, în frunte cu Tadeusz Kantor. Printre ei, Silviu Purcărete. De două ori consecutiv invitat la Festival: în 1995 cu Titus Andronicus, cu Teatrul Național din Craiova și cu Ștefan Iordache în rolul titular, spectacol jucat la Teatrul Municipal și în 1996, cu Danaidele, prezentat în douăsprezece reprezentații la Cariera Redland-Boulbon, un loc magnific introdus în circuitul festivalului în 1985, cînd Peter Brook îl alegea pentru Mahabharata sa. Retrăiesc emoțiile și imaginile păstrate în memoria mea afectivă și subiectivă. Le cri du caméléon al lui Joseph Nadj, un spectacol la frontierele dintre teatru și circ, în care îi regăseam pe Bruno Schulz și pe Tadeusz Kantor în cea mai fascinantă și expresivă demonstrație a ludicului, a unei debordante și de neuitat lecții de actorie; Livada de vișini a bulgarilor Margarita Mladenova și Ivan Dobtchev; Ascensiunea lui Arturo Ui un spectacol regizat de Heiner Müller, cu un actor extraordinar, Martin Wuttke. Bartabas și Teatrul lui ecvestru, Battuta cu alămurile moldovenești, zotile unei zile începute cu el și calul lui la Carrière, formulele noi ale lui Peter Brook de teatru african, noaptea, într-o curte de liceu, conferințele lui și ochii lui albaștri ca cerul din Provence, descoperirea lui Patrice Chereau noaptea, pe străduțe și prietenia care s-a legat pînă la Marele Inchizitor pe care l-am adus la FNT și după, Nora lui Ostermeier de la Palatul Papilor și fuga în alt spațiu miiic, pentru Wunchkonzert, parcă cu Nora de mînă, Maguy Marin și alaiul ei de balerini, iar anul trecut, fericirea pură de a-i aveai aici, la București, cu toată istoria de patruzeci de ani ai acestui fenomen unic în povestea teatrului, dansului, teatru-dansului, Medeea lui Euripide pusă în scenă de Jacques Lassalle, cu Isabelle Hupert, Domnișoara Iulia cu Juliette Binoche și drumul de la acea întîlnire, pînă la Barbara, spectacolul care a avut debutul unor lungi turnee la Avignon și s-a încheiat la București, în Festivalul Național de Teatru. Sau Inferno al lui Castellucci, care, în plină pandemie, la locuința lui de pe un deal, a mărturisit că depărtarea de timpul care a înnebunit lumea, și pe el, deopotrivă, îl ajută să nu facă nimic, să stea departe de ceilalți și tot mai aproape de el. M-a lovit teribil confesiunea lui…

Despre multe din toate astea am scris, la tim-pul cuvenit, în paginile României literare”. Inclusiv cum m-am dat peste cap la Paris ca să obțin bilete la „Opera equestre“ de Zingaro cu formidabilul Bartabas, un spectacol de circ, unic, care a făcut epocă la Avignon în 1987, în ’89, în ’91. Cum l-am văzut lucrînd la Limoges, la școala de teatru condu-să de Silviu Purcărete, pe Eimuntas Nekrošius, en-vogue-ul regizor lituanian pentru că mă impresionase enorm Hamlet-ul lui. Care, nu știu de ce, n-a prins la Avignon, în vreme ce în Italia, și nu numai, a avut mare priză, mare succes.

Fascinația Avignon-ului vine, fără dubiu, din frumusețea orașului, din istoria lui, din mirajul sudului Franței în care este amplasat și din ale cărui parfumuri mă îmbată și astăzi cel de levănțică. Dar toată această frumusețe este înnobilată de cea a teatrului. El augmentează toate datele formidabile ale cetății. Am văzut Avignon-ul și toamna. Răvășitor de trist și de solemn. Din punctul meu de vedere.

Astăzi, în liniștea nefirească din teatre, m-am așezat cu un pahar de vin roșu în față și am încercat să-mi anim peisajul. Am început să umplu golul cu viermuiala din amintirile mele, să completez spațiile extraordinare ale teatrelor mele, dar pustii acum, cu personaje ca cele întipărite în mintea mea, ancorată definitiv în atmosfera Festivalului de la Avignon. De pildă…

Cîtă agitație în capul meu, ce liniște în jur…