La începutul lunii iulie s-a stins subit la Iași, în singurătate, unul dintre cei mai talentați istorici literari români: FLORIN FAIFER. Vocația literară îi era bun de familie. Tatăl, Laurențiu Faifer, universitar, filolog și pedagog al domeniului, scrisese drame istorice și comedii, mama, Magareta (născută Irimia), medic, era cunoscută în lumea epigramiștilor. Printr-un gest de pioasă însă neexaltată recuperare, fiul le-a editat scrierile ce le-au flancat onorabil prestația profesională (în ce-l privește pe Laurențiu Faifer, scrierile literare erau dublate de o boemă de mare clasă, din care, în cumpliții ani ’50, își făcuse – ca și „vaporenii“ bucureșteni – un mijloc de a-și exprima ostilitatea față de regimul comunist). Absolvent al Literelor ieșene, Florin Faifer a fost până la pensionare cercetător al Institutului de Filologie Română „A. Philippide“. După 1990 a intrat și în învățământul superior, în 2005 obținând titlul de profesor titular al Universității de Arte „George Enescu“, unde a predat istoria dramaturgiei române și universale. Atracția scenei îi vertebrează și activitatea în lumea publicisticii, ca redactor la „Arlechin“ și „Stagiunea“, reviste ale Naționalului ieșean, unde timp de trei ani a fost și secretar literar. Era deci firesc ca prima lui carte de autor să fie despre teatru. Însă Dramaturgia între clipă și durată (1983) nu făcea decât să confirme o valoare deja statuată, căci – fapt extrem de rar – pe el nu cartea de autor l-a impus, ci aceea colectivă, apărută cu patru ani înainte de debutul individual: Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900 (1979). În ansamblul său, Dicționarul era o lucrare care a făcut dată în istoria genului la noi, totuși nu prestigiul global și nici apartenența la echipa de coordonare și revizie l-au făcut remarcat, ci acele 111 articole semnate FF. Cum mi-a spus mai târziu, insolita triadă de unități nu era rezultat al întâmplării, ci al opțiunii proprii. Nu sunt sigur că ea pornea de la nu știu ce mistică numerologică sau era pur și simplu un gest de răsfăț la care se dedase copilul teribil al echipei. Știu însă, tot de la el, că, mutat la scară mai mare, numărul aspira la unul de Halima, 1 111, rezultat din însumarea a tot ce autorul spera să publice, în volume ca și în gazete. Firește, pentru un ochi laic și care la drept vorbind nu stătea să-i numere steagurile puse pe turnurile tot atâtor scriitori, nu grupajul cifric insolit era un argument al calității textelor. Văzute de sus, acestea se înșirau pe două fire tematice: dramaturgia și memorialistica. Cum s-a văzut mai apoi, nu altele vor fi axele întregii opere a istoricului literar. Însă, firește, nici gruparea și consecvența tematică nu puteau da garanția valorii excepționale. Aceasta ieșea din caracterul paradoxal al textelor. Prin însăși natura sa, orice dicționar e ținut să ofere o sumă de date exacte expuse cu maximă tranzitivitate. Junele colaborator răspundea pe de-a-ntregul exigențelor pozitiviste, dar se abătea frapant de la sobra disciplină de dicționar prin felul în care-și prezenta achizițiile factologice biobliografice. Astfel el atingea recordul, rarissim, de a da o expresivitate de multiple valențe unui material menit – ontologic, ca să zic așa – regimului de sicitate afectivă al lecturii de informare. Îi recitesc articolele și, oricât de oprimat aș fi de ideea că G. Călinescu a confiscat, prin performanțele lui unice, epicizarea și dramatizarea biografiei și a operei, nu mă pot opri să apreciez tot la superlativ ceea ce a reușit Faifer. Și unde? Într-un, repet, dicționar. În locul stilului fără stil, cerut întru armonizarea (citește: aplatizarea) contribuției numeroșilor colaboratori, el injecta textelor întreaga sa personalitate. A făcut-o în tot ce a scris.
Construcție unitară, Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (până la 1900) între real și imaginar lasă să i se vadă și mai bine factura și consecvența stilului. Cercetarea de proporții, prezentată inițial ca teză de doctorat, mobiliza în jurul a 1000 de texte românești (plus cîteva străine, din nevoia de plasare în paradigmă), din care doar câteva zeci datează de după 1900. Dincolo de exhumări sau de (re)puneri în altă lumină, dincolo de geografia diegetică a puzderiei de însemnări de voiaj, scopul autorului a fost de a stabili o tipologie a călătoriei și de a desena, din perspectiva memorialisticii, un caleidoscop caracterologic. Faifer își etala aici, pe de-a-ntregul, virtuțile de moralist, niciodată rămase nepuse în act. În tot scrisul lui, în arrière-plan-ul erudiției culturale și specific literare stă de veghe ochiul observatorului. Aici, în Semnele lui Hermes, el scrutează alcătuirea interioară responsabilă de specificul narațiunii memorialistice puse sub lupă. A rezultat, observa cineva, o „comedie umană“ obținută pe cale livrescă. Investigația de istorie literară devine ea însăși o călătorie antrenantă, spectaculoasă, pitorească. Paul Cornea, referent al doctorandului, a creionat cel dintâi profilul neobișnuitului cercetător: „Lui Faifer îi priește metadiscursul în registrul ironic; e, în acest sens, un tovarăș de drum surâzător dar malițios, versat în a demitiza solemnitățile, a batjocori cu manieră («pince sans rire»), a compromite prin citat, a surprinde amuzat inconvenientele «emfatitei», ale «micului imperialism al melodramei», ale «mimeticului» deviat prin «șmercherlîk» în «parodie involuntară» și ale atâtor metehne“. Adaug că situarea față de obiect este, la el, esențială, fiindcă prilejuiește întâlnirea perspectivei empatice (fin dozată) cu distanțarea, imersiunea în timpul autorului cu revenirea – ca și simultană – în cel al enunțării, adică al comentariului: ochi dublu, din care în plan stilistic rezultă pastișa și parodia, inextricabil combinate. La un alt palier, tot stilistic însă, simbiotica situare față de obiect face posibilă întîlnirea, la fel de (c)osmotică, între lexicul ce fraternizează cu limbajul textelor și cel ce urcă analiza în spațiul ei tehnic, al conceptelor. Istoricul literar stabilește astfel un „acord stilistic“. Preiau termenul folosit de G. Călinescu în legătură cu nuvelele lui Slavici, adaptând: pe de o parte un acord cu lumea și spiritul autorului (sensul de la Călinescu), pe de alta cu acelea ale cititorului de azi, începând cu criticul. Parfumul leneș, dulce și greu al arhaicității și vetusteții se combină cu aerul ozonat al instrumentelor specifice domeniului, atenuând abrazivitatea de cristal rece a abstracțiunilor, harul contrapunctic al comentatorului instaurează între ele o profundă, însă netenebroasă (com)unitate…
În acești parametri de viziune, situare față de obiect și stil se așază toate lucrările ulterioare. Dramaturgia rămâne o prioritate, mai ales când e imperativ simțită umplerea de goluri sau se cuvin gesturi restitutiv-reparatorii: volumul de Incursiuni (2008) în istoria ei se subintitulează „Regăsiri“; un altul (din 2010) e de istoria criticii dramatice. Cercetătorului nu-i dă pace nici spectaculosul teritoriu al memorialisticii, căreia-i consacră în 1999 un întreg volum, Faldurile Mnemosynei, și o mare parte din următorul, Pluta de naufragiu (2002) – o carte de mari cutezanțe și eforturi restitutive, strunite de un simț critic ce face ca justițiarul să nu-și piardă capul axiologic. Apertura curiozității se lărgește însă. Cordonul de argint (1997) e o culegere de studii de neocolit de oricine e interesat de Antim, Iorga ori Sadoveanu, ca și de câțiva autori de Al. Davila, de pildă, despre care ne dă o veritabilă micromonografie.
Oprită aici, succinta mea „incursiune“ ar fi nedrept de lacunară, căci ar lăsa în afara ei o altă trăsătură esențială a personalității lui Faifer: inaderența la pseudocultură, la fals și mai ales la deturnarea grobian-agresivă a adevărului. Stau dovadă luările de atitudine ale acestui fin intelectual, altminteri retractil, precum amplul articol despre protocronism sau, cât privește sentimentul civic, radical-nimicitoarea luare de poziție împotriva unui jurnalist care, cumplit beștelindu-l pe Regele Mihai, îl întâmpina cu un grohăitor „Bă, maiestate!“.
Florin Faifer lasă în urma lui o operă exemplară. Ea se cuvine a fi retipărită întreagă, într-o ediție pe măsura fermecătoarei sale originalități.