Multă lume s-a exprimat despre (auto)izolare, distanțare fizică și masca pandemiei în note, table te, notații sociologice și psihologice ori sentimentale, în inter viuri; poezia a răspuns, și ea, urgenței și alertei de azi, mai rar, însă, materialul liric provocînd, potențial, diverse paradigme, de la elegia (neo)romantică și imagini suprarealiste, la anecdotică și halucinante scenarii expresioniste: pentru proză e prea devreme, ca și pentru dramaturgie, unde se așteaptă un alt Caragiale pentru un alt fel de carnaval: bonsoir, mască! În context, apare, iată, primul volum de impact, Rugăciune la marginea patului, al lui Adi Cristi. Poemele cărții asumă, în titlurile și substanța lor, termeni din jargonul medical (Coronavirusații, Mască chirurgicală, Mănuși chirurgicale, Virusul în mediul rural, Cu virusul la plimbare, Izolare, carantină, libertate, Balul de la A.T.I., Pat cu ventilator, Viruși proscriși, Amuletă Covid-19, In vizibilul 112), îndemnuri energice (Stai acasă!), întîmplări bizare (La cules de sparanghel) ori cele privind sărbătoarea Paștilor, cu bîlbele cunoscute (Amestecarea morților, Explicație biblică, Am în viat, Moartea încercată cu degetul, Ce este Sfînta Lumină, Morîn tul din cămară, În casă, nu în țintirim), din vremea fără vreme a pandemiei. Pot fi „poetici“ acești termeni, cîtă poezie se cuprinde în coronavirus, mască și mănuși chirurgicale, pat cu ventilație, Covid-19, pandemie, izoletă, A.T.I., izolare, carantină? Experimen tul liric din Rugăciune la marginea patului dovedește, încă o dată, că nimic din limba comună, din argoul și jargonul ei, nu rămîne străin limbajului poetic (în anii ‘70, Ion Gheorghe spunea unei ziariste că lucrează la poeticitatea cuvîntului „cărămidă“); prima condiție e, firește, integrarea acestui lexic specializat în fluxul de conștiință și sentimente, în textura paradigmei de sensibilitate, a temelor și motivelor lirice majore.
Exact acest fapt se întîmplă în cea mai recentă carte a lui Adi Cristi, care nu diferă decît prin glazura lingvistică pandemică de trunchiul poeziei sale. Ziarist cu vechime în muncă, Adi Cristi oferă amatorului genului un reportaj liric de pandemie, dintr-o imaginară linie întîi: ca și medicul din spitalele de boli infecțioase, poetul vindecă toate pandemiile și maladiile secolului și, mai mult, e cel care dă liber la tristețe: „Nu mai avem liber la tristețe!/ Este periculos să ținem ochii în lacrimi/ Nici măcar cu fața împietrită/ nu mai avem voie să ieșim/ pe străzi și în piețe./ «Afară» înseamnă «în stradă»/ fără un alt sens filosofic/ dacă încercăm să ne bazăm/ pe fumul, flacăra și ce nușa/ ce rămîn/ sub trupul ce arde/ Suntem obligați să purtăm/ măș tile și mănușile a ceea ce suntem/ în spatele cărora încă mai reu șim/ să fim noi,/ cei ascunși, timorații, rătăciții/ prinși de mijloc/ băgați pînă la genunchi în pămînt/ de un nevăzut căpcăun./ În cepem să trăim o altfel de viață/ mult mai străină, necunoscută/ O viață din care Poetul își scrie/ Poemele cuceritoare/ în chip de redută./ Este ca și cum/ viața fără uitare încape/ acolo unde exis tă pămînt și există sape/ există piatră mîncată de ape/ o călimară în care Poetul încape/ cu tot cu viața de azi și de-apoi/ poezie și moarte“ (Poezie și moarte). Poet în deplinul înțeles al cuvîntu lui, Adi Cristi își apropie noul limbaj (al unei „ere“, post-covid, cum se spune?) în orizontul temelor majore ale liricii sale: erosul și jocul. Erosul e al departelui, între fantasmele trecutului, într-un imperfect a cărui durată lasă încă iluzia reluării vieții cu suma intactă a virtualităților sale: în fața pustiei (“Privesc strada pustie/ înspre crematoriul orașului/ un deșert dezbrăcat stingher/ de dunele/ imaginate în somnul de veci“, scrie Adi Cristi în primul poem al cărții), condamnată să rătăcească acolo în toată viața sa, ființa se hrănește cu iluzia de a fi rămas în viață asemeni unui copac în furtună, cum se spune în Coronavirusații, visînd la răsăritul de altădată, ivit „de sub trupurile prăvălite“: aici/ acolo se experimentează singurătatea în doi, în prizonieratul dintre patru pereți: „Aș fi dorit să te invit la dans/ cînd mi-am dat seama că sunt/ singur cu muzica/ singur cu tăcerea din fața mea/ singur cu cei patru pereți/ prin care ai trecut și tu odată/ pentru că acum ți-am descoperit/ umbra la fel de dezbrăcată/ Ți-am invitat astfel umbra la dans/ dar nu m-a cuprins/ fiind pe un perete despărțitor/ între sufragerie și dormitor/ Am rămas singur/ mai singur decît poate fi singurătatea/ dansînd cu amintirile/ cu fantasmele în viate/ puse la treabă să mă țină în brațe/ să mă dea în cele din ur mă pe spate./ Te-am invitat la dans/ cu fotografia pe piept./ S-a ajuns deja la menuet“ (Amintiri de la ora de dans). Cu inima care se îmbracă într-un halat alb, poetul vede nevăzutul și exprimă inexprimabilul, cum scrie în Doar umbra…, din temnița unde, prizonier, trăiește visul voluptuos de altădată: în spațiul concentraționar al propriei spaime, ca în Îmi cresc aripi.
În orizontul prezenței virusului care „ne pune la zid/ și ne scoate plămînii/ alergînd în necunoscut, în vremea lipsită de vreme, în încremenirea ei, Adi Cristi explo rează în Rugăciune la marginea patului tema marginalității: toată poezia lui Adi Cristi s-a scris la un țărm, la o margine cu dublă deschidere: margine a pămîntului, margine a mării?, se întreba poe tul în una dintre cărțile precedente: aici, în Rugăciune la margi nea patului, marginea e a patului „cu ventilator“, a ochiului care vede nevăzutul, iar izolarea e a singurătății în doi, cum scrie Adi Cristi în numeroase poeme (Pe marginea ochiului. Mărul în lipsa viermelui, Izolare, carantină, libertate, Singurăta te în doi, Poveste însăilată, Restul e tăcere, Viața simplificată cu doi etc.): ca în acest poem antologic: „Să fim împreună/ legați/ mînă de mînă…/ Încătușați/ dar nu de cătușe/ palmă în palmă/ prinși de vecini/ împletiți în nuielușe/ Să crească mîngîierea/ în noi/ cum mai crește iarba/ tăvălită prin ploi/ Tu să respiri pen tru mine/ eu să-ți scriu poeme/ pe aripi de-albine/ Vino să-ți deschei bucuria/ plăcerea și sînii/ să îți tresalte iar./ Să fim singuri/ în doi,/ izolați de ce va crede lumea/ cu virusul pus la galere/ ducînd sfîrșitul prin noi/ aiurea./ Iubito, dă-mi voie să-ți spun/ te iubesc/ în loc de rămas bun“ (Pe marginea ochiului).
Ludicul din Rugăciune la marginea patului nu mai e jocul cu cuvintele, nici joaca, hîrjoana cu senti mentele din cărțiie anterioare; acum, Adi Cristi scrie în cheie ironică, într-un (su)rîs înghețat cu distanțare, mască, izoletă și A.T.I., spa–ranghel, cu îndrăzneli suprarealiste, evo–cîndu-l pe Urmuz în Pat cu ventilator; mai ales, cu dis–tanțare: „Mi-ai spus că nu va mai fi/ ceea ce a fost/ Că nu ne vom mai îmbrățișa/ decît cu doi metri între noi/ cum pînă mai ieri/ distanțele măsurau maxim doi milimetri/ după care urma/ contopirea, rostogolirea/ starea de a fi singuri, dar împreună/ Va urma dragostea de la dis tanță…/ Nu știu / cum ne vom atinge prin corespondență/ Platon se cere să fie reinventat/ să dăm ideii o nouă șansă/ de a ține locul emoției atinge rii/ sau să ne dez obișnuim/ să împletim sărutul/ cu fluturii din stomac/ După masca ce ne acoperă/ trăirile și identitatea/ va urma lipsa vizibilă a sentimentului/ Roboții ne vor confunda/ în cele din urmă, cerîndu-ne scuze/ – Iertați-ne, v-am confundat privirea/ cu o propunere rușinoasă!“ (Propunere rușinoasă). Ca peste tot în cărțile sale, Adi Cristi scrie și în Rugăciune la marginea patului o sensibilă poezie a sentimentului religios; nu e, însă o mistică, nici cuvinte de amvon, ci o sugestie a unor fapte biblice, cum e imaginea muntelui de lut, unde se întoarce ființa și de unde Crea torul, din nou, va (re)modela creația sa: „Am ajuns să mă întreb/ cum mă cheamă/ dar nu pentru că/ nu mi-aș ține minte numele/ ci pur și simplu pentru că/ numele meu nu mai vrea/ să audă de mine./ Mi-a întors spatele/ și a plecat peste munți și văi/ lăsîndu-mă pără sit/ sub formă de/ trup al nimănui/ O dată cu numele/ mi-am pierdut întreaga istorie/ a faptelor mele/ Biografia prin care am reușit/ să fiu esența numelui meu/ mă face să-mi dau seama/ că viața mi-a fost/ acest virus care ne pune la zid/ și ne scoate plămînii/ alergînd în necunoscut./ Cu ultima respirație/ sting lumînarea/ întorcîndu-mă în mulțimea/ muntelui de lut“ (Mulțimea de lut).
Adi Cristi își scrie poezia/ viața din Rugăciu ne la marginea patului, în șoapta de la marginea strigătului, „ca o lebădă uitată în cîntec“, crezînd că, jucîndu-se puțin și iubind mult, ființa poate supra-viețui.