Se întâmplă adeseori ca un volum bun să fie rătăcit prin vraful de maculatură copertată care îngustează tot mai mult spațiul, întotdeauna insuficient, al oricărei redacții de revistă culturală și literară. Ce bine ar fi ca revistele să aibă scris la „caseta tehnică“ un anunț de felul „Cărțile nerecenzate se înapoiază“! Dar acel volum bun rătăcit printre cărțile returnabile poate fi obiectul unei cronici literare chiar mai târziu decât atunci când este proaspăt expediat de editură sau de către autorul lui însuși. Considerate de Vasile Dan a fi „exerciții de empatie“, lecturile critice la unele apariții editoriale noi, adunate în culegerea Ca la Carte. Exerciții de empatie (Editura Școala Ardeleană, 2020), sunt efectuate pe marginea unor cărți, îndeosebi de poezie, primite la revista „Arca“, al cărei redactor-șef este.
Prin urmare, nu este vorba despre o alegere a cărților dintr-o producție editorială extinsă a momentului, așa cum procedează cronicarii literari de profesie, ci doar de simple coincidențe, uneori fericite, între opțiunile și criteriile valorice ale lui Vasile Dan și ceea ce i s-a adus de către poștaș pe biroul de conducător al revistei arădene. Autorul precizează într-o „Nota bene“ de la începutul cărții: „Am citit cartea cu creionul în mână, cum s-ar zice azi metaforic, cu o cât mai mare deschidere. Adică fără sentimentul acela al unei judecăți critice infailibile pe care îl intuiești, suveran, la orice critic literar de vocație“. Consider că este un gest de modestie inutil din partea poetului Vasile Dan, deoarece este discutabil dacă practica analizei cu creionul în mână ar trebui să fie în exclusivitate a celor care nu profesează constant critica de întâmpinare.
În orice caz, se vede că poetul arădean nu este cronicar literar de profesie, dar nu în privința evaluărilor (pe care le face „ca la carte“), ci în aceea a relațiilor cu confrații. Altfel, nu ar fi căzut în nada aruncată de Ovidiu Genaru, care i-a expediat volumul La opt, gaura cheii și alte patimi. Cronicarul „de serviciu“ mărturisește la începutul comentariului despre volumul poetului băcăuan: „Scriu cele ce urmează provocat și de frustrarea, cu alint, a lui Ovidiu Genaru: «Vestul României literare nu mă prea bagă în seamă.» Citatul e un post-scriptum la autograful cărții dăruite mie de autor. Cum mă simt de pe aici, de prin vestul unei țări estice, reacționez. Eu îl bag în seamă pe Ovidiu Genaru de multișor. Păcat că nu-s critic literar de carieră ca să fiu și mai credibil. Scriu, cum s-ar zice, de pe margine. Poate contează. Uneori de aici lucrurile se văd chiar mai bine, câștigă o perspectivă mai mare decât din interior“ (p. 157).
Asta a și vrut versatul poet moldovean: să reacționeze ardeleanul la trucul său de captatio benevolentiae. Iar acesta a reacționat, scriind foarte bine și serios de pe margine, dintr-o perspectivă amplă. De altfel, o asemenea perspectivă este întotdeauna păstrată prin grija avută de a încadra un scriitor sau altul unei tendințe. Vasile Dan comentează cărțile câtorva „grei“ ai literaturii actuale, precum Nicolae Prelipceanu, Gabriel Chifu, Aurel Pantea, Ioan Moldovan și Nichita Danilov, dar este îndeobște interesat de scriitori de margine, solitari, care nu pot fi ușor de asociat vreunui grup, grupuscul sau direcții literare de astăzi.
Desigur că poetul și criticul arădean este conștient de faptul că o carte este însoțită, ca de o umbră, de haloul (dacă nu cumva umbra și haloul sunt într-o relație oximoronică) unor înțelesuri care depășesc propria realitate internă, proiectând aparițiile editoriale pe linia unor raporturi multiple. Cum pare și firesc, raportul cel mai important este cu autorul însuși și altfel comentatorul se apleacă asupra cărților fără a-i neglija pe cei care le-au scris. El utilizează întrucâtva o formulă de mijloc, între portret și comentariu pe text. Sunt demne de reținut, în acest sens, două portrete – al lui Nicolae Prelipceanu și al lui Adam Puslojić.
Analizând volumul La pierderea speranței, Vasile Dan începe printr-o portretizare: „Nicolae Prelipceanu este un lup singuratic în poezia română de astăzi. A scris, și slavă Domnului, încă mai scrie în răspăr cu orice modă lirică, curent, direcție ori trend sub prestigiul căruia se ascund, nu o dată, atâția și atâția veleitari. Unii impresionant de prolifici. Temperament flegmatic, spirit ironic, dacă nu acid, semn al unei sagacități mereu la pândă, neclintit în judecăți nu doar literare, ci și morale, Nae e deopotrivă respectat, dar și temut. De admiratori nu cred că poate fi vorba. Căci cum să admiri pe cineva cu un ochi atât de agil? Cum să admiri pe cineva atât de departe?“ (p. 7).
Un caz special în literatura noastră din ultimele patru-cinci decenii îl constituie un discipol al lui Nichita Stănescu, care scrie o poezie histrionică, de poză dramatică, una care face prestidigitație cu limba română. Adam Puslojić „spune, nu știu cât de serios însă, că este un stră-, stră-, strănepot al lui Baba Novac. Dacă îl întrebi (ceea ce-l cam supără), ce e el, spune «sârbo-valah», sau dacă nu prea te convinge cu această formulă, o inversează fără să ezite: «valah de sârb». Dacă-i privești chipul și dacă îl asculți în retorica și carisma lui irezistibile, mai că-ți vine să-l crezi. De ce nu? E înalt, puternic, cu o forță ce parcă nu scade odată cu vârsta, dar și cu ceva de Sfânt Sava slav cu crucea într-o mână, iar în cealaltă cu sabia. Fie și a cuvântului“ (p. 120).
Cât de bine este să deții date biografice despre scriitorii comentați o demonstrează textul despre poezia Mariei Pilchin. Neștiind nimic despre poeta basarabeancă, Vasile Dan află, înainte de a citi volumul Poeme pentru Ivan Gogh, că o chema, anterior căsătoriei, Rotaru și apreciază ingenioasa creație semantică și ortografică a titlului. Dacă ar fi știut că pe soț îl cheamă Ivan (rus, ca aproape toți Ivanii, dar „un bun român“), cronicarul s-ar fi luminat rapid la citirea versurilor „sunt rusoaică la bucurești/ și româncă la moscova/ dar în patul tău/ sunt femeia de iubit/ femeia de atins/ femeia de legănat/ femeia de înțeles“. În rest, avem parte de un comentariu pertinent despre abilitatea poetei cuprinse de neliniște indentitară în a jongla cu polisemia, sinonimia, aliterația, omonimia și calamburul.
Precum prozatorii aflați într-un moment de răscruce, care încearcă să-și activeze impulsurile creatoare și se apucă să scrie poezie (deși este mai rară această situație), așa procedează și poeții, începând să scrie proză. Vasile Dan remarcă faptul că, în ultima vreme, au loc felurite convertiri ale unor poeți de cea mai bună calitate spre proză, în cazul unora dintre ei în chip definitiv, aceștia considerând că vocația le este legată de acest gen. Or, în privința lui Gabriel Chifu, nu se întâmplă vreo reinventare sau vreo redescoperire de sine, deoarece, scriind romane, el rămâne în continuare poet, fără a confunda tectonica genurilor. Este adevărat că poemele sale din volumul Elegia timpului „sunt, într-un fel, narative, scrise curat, cu o cerneală neagră, subțire, lizibilă. Toate conțin, epidermic, o poveste. Ceea ce se întâmplă însă dincolo de ea, de epidermă, e tensionat și intens“ (p. 13). Dar poetul Gabriel Chifu știe să pună punct și să o ia de la capăt (pentru a face referire la romanul Punct și de la capăt) în momentele când scrie romane.
Nuanțele aduse în comentariu merită citate: „Trebuie să recunosc că el, romanul lui, m-a surprins de două ori. O dată, maniera în care e scris: riguros epic, fără ezitări și improvizații ori inovații întâlnite la alți convertiți mai recent sau mai de demult la proză, cu personaje articulate. Vreau să spun că proza lui nu respiră liric, precum a altor poeți, centrată acolo mai mult pe viziune, stil, limbaj subtilități expresive decât pe poveste, pe narațiune care trebuie să fie sângele și carnea oricărui roman. Asta e prima mea surprindere la cartea lui Gabriel Chifu. A doua e tematica romanului. Narațiunea din Punct și de la capăt nu-i, așa zicând, una douămiistă, o abordare ironică, anecdotică, bășcălioasă chiar a realității românești, de acum sau mai vechi. Ci una clasică, aproape de abordarea romanescă din anii 70–80 în marile romane ale deceniului epic al lui Buzura, Țoiu, chiar Preda din Cel mai iubit dintre pământeni“ (pp. 23–24).
Vasile Dan se instalează la oficiul critic al revistei arădene „Arca“ în chip onest, fără a arbora o ținută magisterială, și face întâmpinări ale confraților, de regulă poeți, printr-un comportament empatetic, după cum ne indică și subtitlul culegerii sale. Ceea ce nu înseamnă că judecata critică ar fi superficială sau venită din partea unui poet închis în propria formulă. Vasile Dan scrie „frumos“ și nuanțat, așa cum cred că se va observa din opiniile emise despre trei confrați: „Puțini au coborât atât de adânc în Hades, în toată poezia românească, cum a făcut-o Aurel Pantea. Iar aceasta nu e o laudă, ci o frisonantă constatare“ (p. 47); „El nu-i la modă. El e vechi, nu nou-nouț. […] E un soi de Edgar Allan Poe de peste veac, vetust, în limba română. Puțini poeți români de astăzi, precum Nichita Danilov, își mai încarcă poemul cu substanță aproape epică, vorbind clar. De asemenea, puțini sunt cei care n-au pierdut gustul metaforei revelatoare“ (p. 116); „Poezia lui Eugen Suciu, și nu doar cea de acum, din Frica, e ruptă total de contextul liric de azi, de trend, cum s-ar zice, e, mai mult, în răspăr cu acesta – metaforică, cu o grafie mereu sporită, dacă nu calofilă. […] Orgolios solitar, poetul pare să înoate, netulburat de nimic, în amonte, epatându-și, mai mult, originalitatea, formula lirică personală“ (p. 127).
Ca la Carte. Exerciții de empatie este un volum plasat sub acolada actualității și coagulat din materia unor evidente preferințe critice, de aici degajându-se și impresia de lipsă a construcției solide. Dar ar fi o falsă impresie să se creadă că Vasile Dan face o lectură de suprafață, neangajantă. Pentru a i se naște impulsul critic în toată autenticitatea, el trebuie să se atașeze în profunzime de cartea pe care are intenția să o comenteze. Ceea ce nu este puțin lucru.