Într-o seară din acestea multe sufocante, în vreme de incertitudini majore, m-am apucat să povestesc unor foarte tineri actori despre prieteni. Despre artiști mari, care astăzi nu mai sînt. Au rămas umbrele. Umbrele lor pe pămînt sînt personajele. Mișcările acestora pe scenă, în amintiri, în aburul timpului. Și uite așa, serile sînt tot mai des prilej de întîlniri intime. Exact cînd întunericul coboară și Luna urcă pe Cer. Ora Teatrului. Reflex. Dor. Dureros. Povești. Fantasme.
Trăiesc ca într-un fel de paranteză. Trag cu ochiul la ce este dincolo. Nu mă tentează. Ispita mea locuiește cu mine, în această paranteză. Nu știu dacă m-am obișnuit cu gîndul. Știu că nu am ce face. Că nu depinde de mine. În Statele Unite, totul este anulat pînă în iarna lui 2021. Țin legătura cu toți amicii de acolo, regizori, actori, directori de teatru, dansatori, muzicieni, soliști. Faliment. Teren mișcător. Nici cea mai mică stabilitate. Unele instituții prestigioase, istorice, au susținători, sponsori și statul nu este implicat. Dar căderea financiară închide buzunarele acestei tradiții. Muzicienii de vîrf din Orchestra de la MET Opera din New York sînt șomeri. În Marea Britanie, priemierul Boris Johnson anunță deblocarea unor sume importante pentru a fi direcționate pentru oamenii de cultură și instituții de cultură. Eforturi serioase, strategii majore pentru că ei știu că nu se poate trăi, respira fără artiși, fără ceea ce fac ei. Arta nu este un lux. Este mecanismul istoric care face parte din educație, din formarea spiritului, indiferent cu ce te ocupi în fiecare zi. Arta nu este exclusă, nu poate să fie lăsată să alunece sau să fie pusă în pericol. Ar fi cutremur în Imperiu. Cînd este un cataclism, un cutremur, cînd o navă se scufundă, fiecare are grijă de ceea ce consideră cel mai important pentru el. Unii își țin la suprafața apei sacul cu bijuterii, alții, cîte un copil. Valorile, cum am spune. Viitorul. Britanicii au ridicat deasupra primejdiei cultura. Și fac tot ce este cu putință să nu fie atinsă de pericol. Și de asta au fost, sînt și vor fi altfel. Oriunde, oricînd. Macron a uitat să pomenească despre cultură zilele trecute. Atîția au așteptat asta de la el. Chiar și eu. Discursul lui de la înmormîntarea lui lui Jean D’Ormesson m-a marcat profund. Preşedinte filosof. Acum, doar un fel de om politic. În rest… totul e tăcere.
Nu mă mai uit deloc la niciun fel de ştire. Nu cunosc numărul de cazuri, în creştere, presupun. Mă mulţumesc, ca să zic aşa, cu ce văd în micile şi rapidele mele ieşiri. Privirile duşmănoase dacă rog să fie pusă mască, şi, dacă se poate, nu ca un accesoriu, să acopere şi gura, şi nasul, dacă invoc o oarecare distanţă în spatele meu în vreun magazin, farmacie… Uneori, urmează întrebările, comentariile „vă e frică să luaţi nişte covid?“, penibilul, agresivitatea, sămînţa de scandal.
Mi-am luat o sticlă de gin cum numai în Scoția se bea. M-am uitat la amicii foarte tineri actori și i-am întrebat dacă știu cîte ceva de Iulian Vișa. „Regizorul“. Nimic. Dar despre Virgil Flonda. Actorul. „Nimic.“ Lista este lungă. Mă tem că nu este vina lor. Doar pe ici, pe colo. Mă tem că despre unii artiști mari pomeniți de mine habar nu au nici cei mai mulți dintre profesorii lor.
Călătoria asta a mea prin aburii și măștile ficționale a început acum aproape treizeci de ani. Silviu Purcărete, Alexandru Darie, Iulian Vișa, Virgil Flonda. Primele intersecții, însoțiri. Dependența. Cînd mergeam la Sibiu, cred că ne despărțeam doar cînd repetau sau aveau spectacole. În rest, mergeam ca în „Chang-Eng“, ca și cum am fi fost siamezi, uniți-lipiți de sus și pînă jos pe o parte a corpului. Iulian Vișa era esență. Pură. Virgil Flonda, un tumult incandescent, o cascadă care își aruncă apele înspumate în toate părțile. Iulian vorbea calculat, aproape șoptit, riguros, aparent rece. Aparent. Virgil era ca un clovn din lumea lui Fellini. Imaginile lui erau atît de inventive că mă trezeam repetîndu-le ca să le înțeleg, ca să le înhaț sensul, poanta, trimiterile, gag-ul, lacrima, aripa. Iulian este diurnul. Am stat mai mult cu el în orele mai virile ale zilei. Virgil este nocturnul. Dezmățul inventiv al nopții. Se împlinesc în iulie, acum, și în august destui ani de cînd ei nu mai sînt. Au murit tineri. Acum realizez. Topiți după teatru. După aventura asta care depășește neputințele omului. Ce cerea Vișa actorilor și ceea ce făceau ei cu adevărat pe scenă era ca dintr-un basm nordic. Perfect. În liniile cele mai clare. Impecabil. Și, la un moment dat, inima îți lua foc. De patimă și de iubire. Și de atîta tandrețe, smerenie, delicatețe. Rătăcesc pe urmele gesturilor lor. Mă aud spunînd cu voce tare fraze întregi de ale lor. Cînd mă opresc din înaintare, uneori îmi întorc capul și văd două umbre ce cresc în spatele meu. Sînt omul cu două umbre. Virgil și Iulian.
Virgil Flonda este legătura mea esențială și profundă cu Teatrul.Virgil Flonda înseamnă pentru mine Devoțiune totală, patimă, nebunie, flacără, cultură, cultul absolut al Cuvîntului. L-a divinizat pe Iulian Vișa și l-a urmat pînă la capăt. Era fanatic! Fanatic de teatru și de valoare. Am stat ani de zile cu gura căscată la ce făcea pe scenă, în culise, în cabină, la vreo cîrciumă sau la el acasă, cu Mioara, omul care l-a înțeles și l-a însoțit. „Dacă Vișa mă distribuie în mersul trenurilor, joc orice tren, pe orice rută, joc și gara. Și calea ferată, orice!“ Virgil Flonda a fost Prietenul meu. Generos, rafinat, drăcos, apucat, blînd, tandru, puternic, vertical. Mîșkin. Prințul meu rus alb. Nobil. Un Model pentru ce este umanitatea în teatru, în Teatrul cel mare. A avut un control perfect al minții și o disponibilitate uluitoare a trupului, a sentimentelor. Îți lua și creierul, și rațiunea, și inima cînd îl priveai ce face pe scenă. Îl luai de mînă și zburai, liber, pe cele mai fantastice tărîmuri ale imaginației, ale ficțiunilor de orice fel, ale visurilor… Virgil Flonda este Prietenul meu, superbul meu Prinț Alb a cărui poveste o duce mai departe fiecare actor sau student care i-a simțit aripa…
Îmi este atît de dor de ei! De Virgil, de puritatea lui, de fiecare cuvînt al lui, de ochii lui apucați de teatru!