Alte pasaje pariziene

La început de secol, înainte de Marele Război, pasajele și-au pierdut șarmul de odinioară. Multe din ele au devenit decrepite, comerțul nu mai este ce era odată, proprietarii de prăvălii propun mărfuri sau servicii îndoielnice. Declinul galeriilor acoperite este vizibil, o simplă aruncătură de ochi îl convinge pe hoinarul întârziat de aparenta lipsa de interes a acestei lumi dospite, din care nu lipsesc negoțul echivoc, prestările suspecte, scăpătarea deghizată în lux. În această lume, pe cât de adormită pe atât de extravagantă, se întâmplă lucruri insolite, pe care numai cel ce o cunoaște din copilărie o poate surprinde în ipostaze grăitoare, demne de a fi înregistrate pentru posteritate într-un clasor de imprevizibile deliruri.

Ferdinand, naratorul adolescent din romanul lui Céline Moarte pe credit, propune o imagine sumbră a pasajului Berezinelor (substitut pitoresc-ficțional al pasajulului Choiseul). Vecinii și prăvăliile lor, slujba tatălui, lamentațiile mamei, totul este obiect de nemulțumire și tacită contestație. Nu stârnește mirare faptul că eroul, îmbolnăvindu-se, are năluciri din pricina febrei care transformă anostul pasaj într-o vânzoleală demnă de cel mai original balamuc. Mintea febrilă a lui Ferdinand închipuie o clientă de-a mamei supradimensionată care îi obligă pe toți comercianții să lase totul baltă, să-și părăsească prăvăliile și să o urmeze, cu cățel și cu purcel, prin geografii improbabile în care se petrec tot felul de năzbâtii. Mai întâi alaiul se întregește cu întreaga orchestră a teatrului de varietăți din Pasaj, apoi iese la lumină spre Operă, vremea se strică, toți se ascund sub rochiile uriașei cliente care crește neîntrerupt. Toată lumea crede ca se îndreaptă spre Expoziție, dar aceasta nu mai există. În Place de la Concorde apar omnibuzele, apoi garda republicană călare, totul într-o harababură de gesturi și scene demne de Rabelais. S-ar spune că imaginația inflamată a lui Ferdinand a scos Pasajul din țâțâni și l-a vărsat, ca o supă fierbinte, peste Paris. Marile Bulevarde, rue de Rivoli, Tuileriile, rue Royale, nimic nu scapă de invazia smintelii1. Iar Ferdinand își revine cu greu, după două luni de convalescență.

Mai puțin cunoscută, prima scriere în proză a lui Aragon, Anicet ou le Panorama, roman (1921), este o operă suprarealistă avant la lettre. Este vorba de un roman cu cheie, în care personajele aparțin lumii artistice și literare a epocii: André Breton, Chaplin, Jean Cocteau, Max Jacob, Picasso, Paul Valéry se perindă sub alte nume într-un scenariu fantezist și grotesc, ba chiar și Rimbaud apare încă din primul capitol: comeseanul Arthur îi povestește lui Anicet viața prelungită până în anii douăzeci. În capitolul al doilea, acesta din urmă relatează lapidar o plimbare prin Passage des Cosmoramas (pseudonimul Pasajului Jouffroy); totul pornește de la un inventar detaliat al prăvăliilor și etalajelor: hârtie frumos colorată pentru tapet, produse exotice de băcănie, hainele expuse de două ateliere de croitorie, strâmte după gustul epocii, deci elegante, unele în tonuri de gri dintre cele mai atractive, altele reiate sau în carouri mai mici ori mai mari; protezele, cârjele și corsetele unui ortopedist care ar dezonora-o pe Venus din Milo; mașini de cusut comparate cu redutabile animale sălbatice pe care numai croitoresele abile le pot îmblânzi; vitrina unui frizer-parfumier plină de flacoane strălucitoare, fiare de buclat părul plus un bust care exemplifică avantajele părului cănit. Sub acoperișul transparent, hoinarul sentimental se izolează de restul lumii și se lasă cotropit de fantezii care pornesc dintr-un entuziasm cam baroc. Este ceea ce se și întâmplă cu Anicet, care se trezește pe nepusă masă în mijlocul unui bal improvizat, plin de veselie, cu dănțuială, muzică, personaje cu rol incert, declarații senzuale ale tinerei partenere amploaiată a magazinului de parfumerie, French Cancan dansat fără rușine, ceea ce trebuie să conducă la un act mai intim, care de altfel se și petrece sub ochii tuturor. Lumina artificială îi dezvăluie însă vârsta mult mai înaintată a partenerei, iar scena se termină tragic cu moartea acesteia, Anicet sucindu-i gâtul. Urmează procesul la fața locului, achitarea, cu recomandarea de a călători departe de locul dramei, pe scurt, nu returul la punctul de plecare care ar fi pasajul, ci o recadrare de ordin discursiv: relatarea făcută de Anicet către comeseanul alături de care își petrece seara, respectiv Arthur (Rimbaud).2 Rămâne însă impresia de reverie ofensivă pe care o provoacă pasajul Jouffroy (pardon, des Cosmoramas), loc de magie și de invenție poetică, de esență suprarealistă, deși termenul se va impune ceva mai târziu, în 1924, odată cu primul manifest al lui Breton.

Problematica pasajelor revine sub pana lui Aragon ceva mai târziu, în volumul Le paysan de Paris, publicat în 1926, a cărui primă parte este consacrată în întregime Pasajului Operei. Excursul lui Aragon (al țăranului din Paris, de fapt) prin acest pasaj are astăzi valoare de document, chiar dacă este puternic ficționalizat, dintr-un motiv pe cât de simplu, pe atât de evident: pasajul a fost demolat înainte de apariția cărții pentru rațiuni de ordin urbanistic, edilii anilor 1925 căutând să lărgească accesul spre bulevardul Haussmann. Pasajul se compunea din trei galerii, două paralele, a Barometrului și a Orologiului, și alta transversală, a Termometrului. Se pare că se numeau astfel pentru că, inițial, la fiecare intrare se afla câte un instrument de măsură – a presiunii atmosferice, a timpului și a temperaturii aerului. Cartea lui Aragon, hapax suprarealist care nu povestește întâmplări, ci obiecte, situații și afișe întâlnite în interiorul pasajului, este un periplu minuțios și umoristic în lumea plină de umbre și mistere a galeriilor, o lume anacronică și desuetă, nelipsită însă de un anumit fast și de oarecare strălucire crepusculară. Cafenele, hoteluri care închiriază camerele cu ora, librăria Rey, singura în care periodicele puteau fi citite fără a fi cumpărate, fără a mai pune la socoteală seria de prăvălii și alte stabilimente cu destinație echivocă, sunt numai câteva din cadrele recenzate minuțios și fantezist de naratorul care asumă cu frivolitate și nonșalanță rolul de gură-cască pus pe reverii sedițioase. Astfel, vitrina unui negustor de toiege și bastoane care de care mai elegante, aranjate cu meșteșug pentru a fi admirate și râvnite de publicul trecător, devine subiectul unei metamorfoze neașteptate: într-o noapte, după ce a așteptat ore de-a rândul în cafeneaua de alături persoana cu care trebuia să se întâlnească, iar consumațiile solitare au curs cu nemiluita, trecând prin fața aceleiași vitrine neluminate în toiul nopții, eroul observă o clătinare subtilă a susziselor toiege și bastoane, de parcă galantarul s-ar fi transformat într-un acvariu, iar obiectele expuse s-ar mișca precum algele pe fundul mării, fără a mai socoti zgomotul de scoici clătite de ape care răsună împrejur. Mai mult, în mijlocul vitrinei plutește o sirenă, un pic mai mică decât ar trebui, de parcă s-ar afla în depărtare. Iar sirena cântă, fără ca vocea-i să se audă, cântecele pe care Lisel cea pierdută prin provinciile rhenane le cânta în lungile seri de prostituție. Autorul o știa foarte bine pe Lisel, care seamănă cu sirena ca două picături. Aceasta din urmă se sperie la vederea flăcăului pornit în căutarea idealului după care strigă, bastoanele și toiegele se amestecă într-o desăvârșită dezordine, iar paznicul vine pentru a închide pasajul care pe timpul nopții nu este deschis vizitatorilor. Asemenea intensitate, stimulată de paharele golite în așteptarea persoanei care nu mai apare, este desigur o excepție, căci a doua zi vitrina se prezintă în bună ordine; doar ceva mai încolo, în următoarea vitrină a aceleiași prăvălii, o pipă din spumă de mare care închipuia o sirenă se dovedește a fi spartă, partea lipsă fiind chiar chipul sirenei3.

Pasajul Operei este însă plin de restaurante și cafenele, unde se întâlneau la început membrii grupului Dada, iar mai apoi suprarealiștii sub comanda lui Breton, care disprețuia agitația fandosită de la Montparnasse, loc de manifestare a boemei după ce Montmartre fusese părăsit de scriitori și artiști. Le Petit Grillon era locul lor de predilecție, dar și cafeneaua Certa unde ideile erau aprig dezbătute. Spiritele se potoleau mai apoi la restaurantul Saulnier unde, după hărțuiala dialectică de la Certa, se mânca bine, iar pacea cobora printre combatanți.

1 Louis-Ferdinand Céline, Mort à crédit, Gallimard, 1994, p. 99-105.

2 Aragon, Anicet ou le Panorama, roman, Gallimard, col. „Folio“, 2001, p. 45-59.

3 Le paysan de Paris, Gallimard, col. „Folio“, 1991, p. 29-33.