Parisul este un șvaițer. Nu sunt mulți cei care știu că de la nord la sud și de la est la vest orașul este străbătut de galerii subterane, săpate cu sârg de sute, dacă nu de mii de ani, de cei care au construit edificii, de la simple case la monumente care, până în ziua de azi, dau tonul „parizian“ al Capitalei, smulgând din piepturi suspine nostalgice pe orice meridian. Desigur, nu este vorba de rețeaua de metrou, de aproximativ trei sute de kilometri, și nici de canalizare (les égouts), în care nu e recomandabil să te aventurezi, cum face Jean Valjean pentru a-l salva pe Marius. Din Montmartre până la Montrouge (mai puțin, desigur, de sub insulele Cetății și Saint Louis), nenumărate cariere de piatră au fost exploatate începând cu epoca romană, dar cu mai mare intensitate din Evul Mediu încoace. Spiritul laborios al parizienilor nu s-a lăsat pe tânjeală, iar din mâinile lor s-au ivit minunile arhitectonice pe care le cunoaștem astăzi.
O asemenea exploatare a subsolului, întinsă pe aproape trei sute de kilometri, ascunde însă unele neajunsuri. În vara anului 2002 am locuit pe perioada vacanței în Montmartre, pe rue de l’Armée d’Orient, o arteră foarte scurtă care începe și se termină pe rue Lepic (aceasta din urmă celebră de altfel, evocată de L.-P. Fargue în nuvela Marie Pamelart ou la rue Lepic). Fiind vorba de o perioadă estivală, majoritatea montmartrezilor era plecată în vacanță, în schimb turiștii dădeau năvală prin Place du Tertre și pe lângă Sacré Coeur. Într-o seară, aud în stradă un zgomot suspect, de bolovani care se rostogolesc. De la fereastră, la etajul 1 unde locuiam, zăresc vizavi un fel de gaură în caldarâm, peste drum, aproape de rigolă. Abia a doua zi, pe lumină, am înțeles ce se întâmplase: o porțiune cam de doi metri se surpase la o adâncime nu prea mare, cam de un metru și jumătate. Câțiva muncitori, trimiși de primărie, încercau să izoleze respectiva surpătură. Tot ei au precizat că ne aflam deasupra unei vechi cariere, probabil insuficient consolidată, de unde evenimentul cu pricina.
Lucrurile se prezentau însă altfel pe la începutul domniei lui Ludovic al XVI-lea. Imobile întregi se prăbușeau în vid, la o adâncime de câteva zeci de metri, lăsând în urma lor un hău înfiorător, care înghițise totul, case de câteva etaje cu locuitori cu tot. La 17 decembrie 1774, în partea de sud a Parisului, la bariera de pe rue d’Enfer (loc devenit mai târziu Place Denfert-Rochereau), pe unde intrau mărfurile sosite din provincie după plata unei accize, ceva asemănător a avut loc. Doi ani mai târziu, mai precis pe 4 aprilie 1777, nou-creata Inspecție a Carierelor avea să asume consolidarea subteranelor care amenințau securitatea clădirilor de deasupra. Charles-Axel Guillaumot, cel numit în fruntea acestei comisii, este „omul care a salvat Parisul“1, deoarece și-a dedicat restul existenței, până în 1807 (cu scurte întreruperi sub Teroare, când a fost arestat și închis, fiind suspectat de monarhism) explorării, consolidării și cartografierii sistematice a subteranelor Parisului. Opera începută de el a fost continuată până către 1906, când ansamblul lucrărilor a luat sfârșit, excepție făcând de la această vastă întreprindere carierele de calcar și ghips din Montmartre, Buttes-Chaumont și Ménilmontant, adică partea de nord-est a Parisului, la care se adaugă cele de sub spitalul Val-de-Grâce, care se pare că nu au fost cartografiate.
Interesant este însă de remarcat că în planurile subteranelor galeriile au primit numele străzilor de deasupra, ceea ce, desigur, prezenta o garanție de nerătăcire prin labirintul subpământean. E ca și cum Parisul ar exista de două ori, o dată la suprafață, a doua oară în subteran. Dar în același timp, orașul de dedesubt a păstrat particularități pe care cel de deasupra nu le mai are. Supus evoluțiilor urbanistice accelerate, anumite artere și-au schimbat numele, dacă nu chiar configurația. Spre exemplu, ceea ce dedesubt se numește rue des Bourguignons, deasupra poartă astăzi numele de Boulevard du Port-Royal. Cu alte cuvinte, Parisul de acum două secole se află astăzi în adânc, lucru care poate să pară straniu. Ca să nu mai spunem că în unele subterane, la sfârșitul anilor treizeci, au fost amenajate adăposturi antiaeriene ca remediu la eventualitatea unor bombardamente. În acest caz, respectivul adăpost se află la o adâncime de cca 10-15 de metri sub pământ, în vreme ce carierele sunt mai adânci. Așa stau lucrurile sub spitalul Cochin, ale cărui subterane am avut ocazia să le vizitez împreună cu un grup de studenți la arhitectură, sub custodia unui specialist în domeniu, angajat al primăriei. Acesta din urmă a și publicat un articol în care retrasează istoria acestor cariere2. În ciuda unor detalii tehnice, analiza planurilor este pasionantă, fie și numai prin amănuntul că în timp a apărut fenomenul catafiliei, adică explorarea informală a subteranelor din spiritul de aventură al studenților de la Ecole des Mines, stabiliment sub care se află o rețea importantă de galerii. Fenomenul însă s-a extins, un număr oarecare de catafili dedicându-se astăzi acestei pasiuni.
În urma acestei vizite aveam să aflu că spitalul Cochin a fost întemeiat de preotul Jean-Denis Cochin (1726-1783), care a înființat un soi de dispensar la suprafața carierelor pentru muncitorii răniți în subteran, precum și pentru cei nevoiași (fără asigurare socială, am zice astăzi). Ceea ce explică de ce în momentul de față intrarea în cariere se află în incinta spitalului. Locul este plin de curiozități; pe lângă indicațiile arterelor de deasupra, apar sculpturi în stil clasic sau religios, o masă din piatră de câțiva metri lungime, un puț de acces la pânza de apă freatică, spre care se coboară pe o scară sculptată în piatră, unde apa este atât de limpede încât nu poate fi văzută decât dacă din neatenție e atinsă cu piciorul. O scală sculptată indică nivelul pânzei de mai bine de două sute de ani. Et caetera.
Rămân, desigur, catacombele3, obiect de pelerinaj turistic din piața Denfert-Rochereau. În plin secol al XVIII-lea, cimitirele pariziene erau atât de solicitate, încât gropile comune care conțineau rămășițele morților de pe urma numeroaselor epidemii de ciumă deveniseră insuficiente. Lângă Hale, Cimitirul Inocenților devenise un osuar în aer liber. Mirosuri pestilențiale inundau case, pivnițe, cartiere întregi. Proviziile, carnea, legumele, se alterau de-a lungul unei singure zile. Măsuri urgente se impuneau. Tot Charles-Axel Guillaumot a fost cel însărcinat să pregătească galeriile de la Mont-Rouge (piața Denfert-Rochereau de astăzi), unde au fost transportate, vreme de mai bine de doi ani, osemintele scoase la lumină din Cimitirul Inocenților, dar operația nu s-a oprit aici. Ordinul de salubrizare a fost aplicat la scara întregului Paris. Ani de zile, convoaie cu bene transportau rămășite omenești noaptea, pe întuneric, la lumina făcliilor, cu cortegiu de preoți care psalmodiau rugăciuni pentru odihna celor trecuți în neființă și mutați în alte locuri. Odată ajunse în subteran, osemintele erau aranjate cu grijă, în galeriile pregătite dinadins, în stive clădite anume, după un gust aproape „estetic“. Întreprinderea a fost atât de vastă, încât la un moment dat cei 11 km ai osuarului s-au umplut. Iar aventura cimitirelor a reînceput, desigur într-alt fel, în sensul că din acel moment morții nu mai erau înhumați în curțile bisericilor, iar gropile comune au cam dispărut.
Se cuvine probabil să ne întrebăm dacă există o literatură despre subteranele Parisului. Răspunsul este prompt: din păcate, nu. Scriitorii din secolul XX au avut prea multe lucruri de observat la suprafață pentru a se gândi numai la posibilitatea explorării diferitelor cariere. Ce se poate spune despre rețeaua nenumăratelor galerii care străbat Parisul de la un capăt la celălalt? Și cum ar putea ea fi integrată ficțiunii, de exemplu? Și totuși, dacă literatură despre subterane nu există, rămân în schimb catafilii, adică cei pasionați de explorarea lor, căci printre ei se numără și unii care au scris despre așa ceva. Cum ar fi, de exemplu, Aurélien Noyelle, autorul unei cărți despre peregrinările subpământene personale4. Aflăm astfel că fenomenul nu este tocmai rar, sunt o mulțime de amatori de subterane, ba chiar până în anul 2000 ar fi existat o brigadă de poliție însărcinată cu prevenirea pătrunderii ilegale în cariere, dar raporturile dintre catafili și aceasta nu erau chiar rele, asta din pricină că șeful, pe nume Saratte, ar fi fost și el un catafil înrăit, de unde spiritul de toleranță pe care-l manifesta. Or, fapt interesant, printre urmele lăsate de vizitatori se numără reproduceri ale unor opere celebre sub formă de picturi murale. Opere de Hokusai, Munch, Caravaggio, Picasso sunt reprezentate pe pereții subterani. Desigur, rămâne de văzut dacă operele de dedesubt le egalează pe cele din muzee.
______________________________________
1 Graham Robb, Une histoire de Paris par ceux qui l’ont fait, Flammarion, „Libres Champs”, 2015, pp. 39-62.
2 Gilles Thomas, Historiographie des „dessous chics” des Capucins, revista XYZ, n° 121, 2009, pp. 51-58.
3 Cf. Charles Kunstler, Paris souterrain, Flammarion, 1953, pp. 77-134; Simon Lacordaire, Histoire secrète du Paris souterrain, Hachette, 1982, pp. 47-137.
4 Sous Paris, Lemieux Editeur, 2017.
