Mi se întâmplă rar să mă întorc la un film care a depășit contextul apariției sale pentru a discuta despre el, dar filmul Ilincăi Călugăreanu merită o excepție. Pentru că prin tema sa deschide o discuție a cărei amploare o sesizează, o schițează, o subliniază, nu o și aprofundează. Pe scurt, Ilinca Călugăreanu a ales un subiect aparent modest, cancanier, acela al unei culturi underground dezvoltate prin intermediul vizionării filmelor occidentale „comerciale“, „capitaliste“ în plin regim comunist care le interzicea difuzarea în rețeaua cinematografică de stat. Și aici trebuie făcută o precizare, majoritatea lor erau filme americane. Apariția video playerelor și la scurt timp a video recorderelor în circuitul unui comerț subteran, spiritul antreprenorial al unor cetățeni comuniști cu vederi capitaliste bazate pe ecuația simplă a economiei de piață, cerere-ofertă, precum și relativa toleranță a „organelor de partid și de stat“ direct interesate de beneficiile colaterale din acest comerț ilicit au făcut posibil dezvoltarea unui fenomen al culturii de masă autentice. De fapt, era vorba de un insert de pop culture în miezul unui sistem tot mai constrâns, mai restrâns, mai radicalizat ideologic față de orice formă de entertaining, față de orice cultură alternativă. Ilinca Călugăreanu a selectat o serie de reprezentanți ai publicului de atunci pe categorii de vârstă; sunt convocați astfel criticul de film Tudor Caranfil sau sociologul Marius Lazăr, realizatorul radio Mihai Dobrolovschi sau actorul Ioan Gyuri Pascu, membru marcant al grupului Divertis, precum și figuri popular-exotice precum Silviu Prigoană. Există însă pe lângă acest „public“ consacrat și câțiva eroi dintre care doi suntem extrem de importanți: inginerul Teodor Zamfir, interpretat în film de Dan Chiorean, care dezvoltă un mega business cu casete video în plin regim comunist, îmbogățindu-se ilicit, și eroina principală, Irina Margareta Nistor, intepretată de Ana Maria Moldovan, cea care este angajată, ca part-time job să subtitreze casetele video pe care inginerul le procura din străinătate. Cum știm, bișnițarul este această figură îndoielnică și totodată stenică a inițiativei capitaliste sfidând comerțul socialist. Inginerul Zamfir se detașează de acestă populară figură minoră prin anvergura afacerii și o anumită clasă pe care personajul care-l interpretează dorește să o imprime omului real. Altfel spus, îmbrăcat la patru ace, întotdeauna costum și cravată, inginerul Zamfir apare ca un adevărat Corleone care-și conduce afacerea cu sânge rece, mituind pe toți cei de care are nevoie, de la ofițerii din vamă la mahării comuniști din toate sectoarele, de la Miliție și Comitetul Central la Securitate. În locul lingourilor, a teancurilor de bani, a lăzilor cu whisky, bootleger-ul pune pe masă sacoșe sau valize cu casete video.Explicația vulnerabilității acestor duri comuniști? Toți aveau copii și neveste care doreau puțină distracție adevărată, de la inamicul imperialist. Și nu numai ei, ci și clasa muncitoare. Vocea Irinei Margareta Nistor a devenit celebră, la concurență cu vocile marilor cântărețe de muzică ușoară din epocă, dar cu ceva în plus. Era vocea prin care se insinua laolaltă cu imaginea o alteritate condamnată furibund de decidenții politici, de hardlinerii propagandei, de activiștii intratabili în frunte cu secretarul general, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Inamicul de moarte, Wild Wild West-ul capitalist apărea într-o altă lumină decât cea pe care propaganda o forja în laboratoarele sale ideologice. Majoritatea celor care rememorează scene din filmele de odinioară menționează că, dincolo de acțiunea filmului, decorurile deveneau importante prin aceea că ofereau imaginea unui Westworld interzis. Spectatorii fascinați puteau vedea din sufrageriile modeste decorate cu bibelouri chinezești, sufragerii unde avea loc vizionarea, megalopolisuri, mall-uri, bunăstarea accesibilă, oameni banali care trăiau la un standard de neînchipuit pentru omul societății comuniste. Chiar filmele aparținând pop-culture-lui cu imaginarul său infantil vorbeau o altă limbă decât cea a propagandei. Majoritatea filmelor fetiș ale epocii, parte serializate, sunt rememorate: Rambo, Terminator, Mad Max, Pretty Woman, Delta Force, Exorcistul etc. cu actorii iconici, Bruce Lee, Chuck Norris, Jean-Claude Van Damme etc. Filmul alunecă puțin pe panta estalgiei alimentată de mirajul amintirilor din copăilărie și adolescență.
Ultimul deceniu de ceaușism a accen tuat penuria pe toate palierele sociale de la ali mentație la divertisment, așa că videocaseta suplinea o cerere nu doar legitimă, ci și acută. În mod cert, nu exista niciun filtru pentru spectatorul român, absorbit pe de-a-ntregul de o iconicitate care camufla un alt construct ideologic, o altă propagandă, servind o altă cultură de masă. Două forme de propagandă se confruntau indirect, căci și filmele despre o revanșă tardivă în Vietnam în care jucau Silvester și Chuck erau grosolan manipulative. Activiștii ceaușismului târziu, o parte dintre ei, aveau să descopere necesitatea de a îmbina ideologia cu cultura de masă și o formă de entertaining. Cenaclul Flacăra al lui Adrian Păunescu a reprezentat o reușită incontestabilă a acestui mixaj până când popularitatea bardului și a fenomenului luând amploare a trezit îngrijorări și Cenaclul a fost interzis. La polul opus, Cântarea României reprezintă megaeșecul în materie de propagandă. Fenomenul videoculturii nu a îngrijorat, avem această sugestie în film, în schimb, a creat o adevărată cultură alternativă a libertății. Formula mi se pare simplificatoare din mai multe rațiuni. În primul rând omite întregul fenomen underground al traficării culturii occidentale de la muzica ușoară a unor celebre formații rock, pop cu interpreții lor iconici, la benzile desenate, în special revista Pif, la programele de televiziune ale unor republici socialiste mai indulgente, precum Yugoslavia sau Bulgaria și la revistele de modă și divertisment etc. Videocultura face parte din ceva mai mare, în care se înscrie și fenomenul literar. O serie de cărți populare au alimentat cultura de masă, de la Shogun-ul lui James Clavel la romanul sud-american, care vorbeau de diversitate prin o altfelitate pe care comunismul nu o putea asimila. În film există un insert dintr-un discurs al lui Ceaușescu care subliniază precaritatea viziunii pe care liderul comunist o avea despre cultură, însă el servește ca substanță de contrast pentru tot ce însemna produs al culturii de consum americane. Nu-i era greu lui Chuck Norris să-l bată ideologic pe Nicolae Ceaușescu. Mesajul ideologic al filmului american era împachetat într-un eroic de mucava, puțin verosimil, dar acest fapt avea prea puțină importanță. Chuck cu figura lui onestă de muncitor la IMGB făcea show, așa cum o arată și secvența selectată dintr-un film al său, ceea ce Ceaușescu nu reușea. În fond, o propagandă grosolană vehicula și filmul american. Două forme de propagandă se întâlnesc și se confruntă inevitabil, cea capitalistă și cea comunistă pe fondul eșecului lamentabil al economiilor centralizate din Est. Cea comunistă nu are nicio șansă pentru că nu a înțeles sau a înțeles prea puțin din faptul că ingredientul cel mai important în aliajul propagandistic rămâne „circul“ și evident, ceea ce și romanii știau, e nevoie și de ceva panem pentru un efect garantat. Un alt aspect interesant ține de felul în care vocea cu un timbru particular a Irinei Margareta Nistor a fuzionat cu videocultura, fapt care ar merita o analiză mai atentă. Mitizarea, tonul celebrativ însă produc efectul contrar, vocea Margaretei devine Vocea, cu inflexiuni minunate, cu o căldură aparte etc. În realitate, ea provoca un efect comic sesizat, de altfel, nu doar prin aceea că dintr-o pudibonderie simpatică evita traducerea corectă a cruzimilor de limbaj, cât prin aceea că traducătoarea performa actoricește și îl puteai auzi de Arnold Schwartzenegger vorbind cu vocea firav-suavă a Margaretei spunându-le răufăcătorilor „Duceți-vă dracului“ în timp ce-i lichida prin manipularea unei mitraliere de mare tonaj.