Tematica Holocaustului a oferit, de-a lungul de ceniilor, numeroase contribuții provenind atât din cercurile științifice (istorici, sociologi și nu numai) cât și din rândul celor care au trăit ei înșiși experiența ororilor naziste și, aflându-se printre supraviețuitori, au putut evoca parte din acel trecut în volumele lor de memorii. Din mai multe motive, volumul lui Antonio Rinaldis – autor cu un background în sfera filosofiei, reprezintă o contribuție importantă și oportună; de departe însă, cel mai important este acela că uitarea, suprapusă trecerii timpului, sau generată de aceasta, ar putea șterge sau minimaliza ororile naziste, mai ales că mulți dintre supraviețuitorii Holocaustului au trecut la cele veșnice. Textul lui Rinaldis are la origine un proiect inițiat în anul 2003, intitulat sugestiv Treno della memoria, ai cărui inițiatori au organizat călătorii în Istorie destinate elevilor de liceu aflați în anii terminali, o experiență colectivă menită să îi poarte pe tineri, pornind din Torino, Italia, spre locuri cu puternică semnificație pentru tragedia reprezentată de Holocaust, în state europene precum Polonia (Auschwitz-Birkenau) și Ungaria (Budapesta). Încercând să contureze acea experiență colectivă care să trimită cu gândul la trenurile speciale din perioada războiului, care au transportat sute de mii de evrei din Europa către lagărele morții (pentru cei mai mulți dintre ei, acea călătorie a însemnat un drum fără întoarcere), și călătoriile destinate liceenilor italieni din anii 2000 s-au desfășurat, inițial, tot pe calea ferată, în garnituri de tren a căror simbolistică rememora, măcar în parte, călătoria spre moarte a evreilor trimiși, in corpore, în lagărele de exterminare. Concepută de inițiatorii și organizatorii călătoriei ca o rememorare a trecutului, pentru adolescenții aflați în pragul studenției, drumul în sine, fie că este parcurs cu trenul sau, mai târziu, cu autocarele, reprezintă în fond, o formă de restituire, o cale de acces a celor din prezent către trecut, fie el și unul marcat de ororile nazismului, cu dramele individuale și colective specifice Europei din anii celei de a doua conflagrații.
Itinerariul călătoriei în sine facilitează evocarea unor fapte, evenimente, locuri, dar mai ales personalități ale căror acțiuni au marcat destinul unor comunități de evrei din anii războiului. Între acestea din urmă, este de amintit numele lui Giorgio Perlasca (1910-1992), om de afaceri italian (cu un trecut de-a lungul căruia manifestase, totuși, o vreme, simpatii fasciste) care, folosindu-se de prietenia cu consulul spaniol din Budapesta, Angel Sanz Briz, a obținut cetățenia spaniolă (implicit un pașaport spaniol) și a reușit, mai apoi, să salveze numeroși evrei maghiari. Salvarea acestora a fost posibilă grație unor acțiuni inspirate și curajoase, dar profund riscante, la capătul cărora Perlasca a reușit să împiedice arestarea și deportarea a câtorva mii de evrei. Contextul acțiunilor sale era unul extrem de tulbure, anume toamna anului 1944 – primăvara anului 1945, atunci când la putere în Ungaria ajunsese Partidul Crucilor cu Săgeți, o perioadă de intensificare a violențelor împotriva evreilor din Ungaria, de-a lungul căreia peste zece mii de evrei au fost uciși, alți 80 000 fiind deportați în diferite lagăre de concentrare de pe teritoriul Reich-ului, de unde nu s-au mai întors. Atunci când consulul spaniol a fost retras din Ungaria (noiembrie 1944), Perlasca nu numai că a refuzat să îl însoțească pe Angel Sanz Briz în Elveția, unde s-ar fi aflat la adăpost față de orice risc, dar a rămas în mijlocul evenimentelor. Mai mult, pretinzând în fața autorităților maghiare că fusese însărcinat să îl înlocuiască pe consulul spaniol de-a lungul perioadei în care acesta nu se afla la Budapesta, Perlasca a sugerat chiar că plecarea lui Sanz era una temporară. Impetuos și mai ales inventiv, folosindu-se de însemnele diplomatice ale Consulatului Spaniei din Budapesta, dar și de o lege spaniolă din 1924, prin care putea fi acordată cetățenia spaniolă evreilor de origine sefardă, Perlasca a intervenit deseori în favoarea evreilor rămași în Budapesta, oferindu-le pașapoarte sau documente de identitate spaniole, precum și adăpost (și hrană) în diferite imobile. Eforturile sale au făcut ca, potrivit unor surse, peste cinci mii de evrei să fie salvați, Giorgio Perlasca fiind, după război, una din persoanele cărora statul Israel le-a acordat distincția de Drept între Popoare. De altfel, probabil cea mai cunoscută și profundă evocare a personalității lui Giorgio Perlasca îi aparține tot unui italian, anume scriitorului și jurnalistului Enrico Deaglio, cu volumul său intitulat La banalita del bene: Storia di Giorgio Perlasca, publicat în primă ediție în anul 1991 și ecranizat în 2002.
Revenind la volumul lui Antonio Rinaldis, itinerariul propriu-zis, dar mai ales reperele cheie ale călătoriei, sunt ilustrate prin evocarea unor episoade din cele mai diverse, de la dialogul cu un negaționist (unul din atâția alții, din prezent), pentru care, în ultimă instanță, la Auschwitz nu s-a întâmplat nimic atât de teribil (p. 51), până la situații cel puțin nefirești, dacă nu cumva chiar profund blamabile, precum unele inițiative locale cu nuanță comercială, prin care, bunăoară, un club de noapte a fost deschis (cu tot ce aceasta înseamnă) în imediata vecinătate a lagărului Auschwitz-Birkenau. Concret, este reflectat episodul controversat din toamna anului 1999, atunci când o societate poloneză a cerut municipalității din Auschwitz (Oswiecim) acceptul pentru deschiderea unui club de noapte într-un imobil (situat la trei kilometri de lagărul de la Auschwitz) care fusese folosit, în anii războiului, ca atelier de tăbăcărie unde erau siliți să muncească sute de prizonieri, pentru ca mai apoi, să fie destinat depozitării obiectelor de valoare și părul deportaților care erau trimiși la camerele de gazare. Inițiativa cu pricina a conturat imediat două tabere în oraș, una preponderent tânără care susținea că războiul aparținea trecutului (ca și lagărul, cu tot ceea ce se petrecuse în el) și că blocarea inițiativelor comerciale afecta interesele orașului și pe locuitorii săi, și pe de altă parte, grupul celor care s-au opus vehement, oripilați de o astfel de inițiativă, care atenta la memoria deportaților evrei ce pieriseră în lagăr în anii războiului și la umanitate. Sugestiv este faptul că în ciuda protestelor, clubul de noapte a fost totuși deschis, în 2000, chiar dacă pentru o perioadă scurtă, până în primăvara anului următor, atunci când autoritățile locale și-au reconsiderat poziția inițială, anulând autorizația de funcționare. Chiar și așa, incidența unor astfel de episoade și existența lor în sine sunt tot atâtea argumente pentru o conștientizare a rolului și importanței rememorării semnificației și dimensiunii Holocaustului, în ciuda trecerii (sau mai ales pentru acest motiv) a peste șapte decenii de la evenimente. Cu atât mai mult această rememorare a trecutului este importantă cu cât fapte și evenimente-cheie legate de Holocaust rămân prea puțin cunoscute sau, uneori, sunt trecute cu vederea. Dimensiunea suferinței umane – tragedia Holocaust-ului, surprinsă inclusiv în monumente precum cel de la Budapesta, evocat de Rinaldis (Memorialul Pantofii de pe malul Dunării, dedicat memoriei celor peste 3500 locuitori ai Budapestei, mulți dintre ei evrei, care au fost executați pe malul Dunării, între anii 1944-1945, de către membri ai poliției Partidului Crucilor cu Săgeți; reprezentarea artistică a celor 60 de perechi de încălțăminte reprezintă o rememorare a execuțiilor sumare puse la cale în Ungaria, de-a lungul cărora evreii erau legați în șiruri de câte trei, după ce erau descălțați, persoana din mijloc fiind împușcată, pentru ca apoi șirul să fie împins cu totul în apele înghețate ale fluviului, unde ceilalți sfârșeau înecați) este încă minimalizată în abordări și puncte de vedere negaționiste.
Cât despre itinerariul călătoriei evocate de Rinaldis (având ca punct culminant vizitarea lagărului de la Auschwitz), este de menționat că rememorarea tragediei Holocaustului prin organizarea de călătorii cu trenul pe traseul trenurilor cu deportați evrei din anii războiului, ca și ipostazierea trenurilor și a vagoanelor de marfă (folosite în perioada nazistă pentru transportarea evreilor către lagărele de exterminare) în expoziții și muzee, reprezintă în sine un concept expozițional întâlnit în muzee de anvergura celui de la Yad Vashem si nu numai. De altfel, inclusiv în România, relativ recent (februarie 2019) a fost vernisată în clădirea Parlamentului, o expoziție de fotografie dedicată Vioricăi Agarici (președinta Crucii Roșii din România în anii războiului), expoziție al cărei concept recurgea la reproducerea a două vagoane de cale ferată – unul alb, ilustrând povestea de viață a Vioricăi Agarici, iar celălalt negru, în care erau expuse documente și fotografii privind victimele trenului morții din iunie-iulie 1941, de pe traseul Iași-Călărași. Viorica Agarici este, de altfel, doar una din cei 65 de români și românce (inclusiv Regina Elena) cărora li s-a acordat, de către statul Israel, titlul de Drept între popoare (în cazul său, pentru oferirea de asistență medicală evreilor din trenul amintit).
Radu Tudorancea