Despre scriitorii francezi de la jumătatea secolului trecut, mai ales despre cei care au ales orașul ca temă de predilecție, nu se scrie îndeajuns, chiar dacă literatura lor este adesea captivantă. Henri Calet (1904-1956), pseudonimul lui Raymond-Théodore Barthelmess, în ciuda considerației de care se bucură în mediul literar, se ascunde confortabil în zona de umbră pe care i-o rezervă posteritatea. Autor de romane, cărți autobiografice și de călătorii mai mult sau mai puțin imaginare (câteodată ireverențioase), articole și reportaje (din care unele radiofonice), mai mult de atât, publicat de Editura Gallimard încă din 1935, când îi apare prima carte, La Belle Lurette – Calet este înainte de toate un scriitor al cetății în care s-a născut și pe care a evocat-o cu pasiune. Le tout sur le tout1 este o carte cu titlu decon – certant. A miza totul pe tot, trimite în mod explicit la pasiunea tatălui, dar și a fiului la vârsta adolescenței, pentru întrecerile hipice pe care se făceau pariuri. Numai că o astfel de miză este imposibilă, ea ascunde de fapt un impas logic, se poate miza pe ceva, dar nu pe tot. Calet evocă peregrinările la Longchamp, în compania unui tată un pic anarhist, un pic iresponsabil, în orice caz creator de necazuri de tot felul, care apare și dispare din viața soției și a fiului fără prea multe explicații. Și cu diferite ocazii deliberat evanescent, cum ar fi războiul al doilea, când se refugiază la Amsterdam pentru a evita încorporarea, în vreme ce fiul, chemat sub arme, trăiește dezastrul din mai-iunie 1940, când cade prizonier. Dar totul nu este chiar tot, iar mizele se proiectează în alte spații, mai curând metafizice decât pecuniare. A miza totul pe tot devine un fel de refren, în care viața se dezvăluie a fi un pariu suprem, în primii ani de după război. Și mai înseamnă, în cele din urmă, ori în primul rând, a spune totul despre tot, întreprindere mai curând literară, căci inepuizabilul Paris merită o asemenea strădanie. Ce cuprinde așadar acest volum? O serie însemnată de capitole este dedicată copilăriei și tinereții autorului. Provenit dintr-o familie modestă, orașul este de la bun început pentru Calet un dat peren, căci în diferitele cartiere unde locuiește, decorul urban îl însoțește ca o feerie, în care suferința este atenuată de caracterul miraculos, nou, neașteptat deși binecunoscut, al cadrului de viață. Războiul schimbă însă vechea rânduială, iar la sfârșitul acestuia se aștern, peste umanitatea odinioară blândă și binevoitoare, umbrele măcelului și lipsurile de tot felul. Prin urmare, o bună parte din articolele lui Calet sunt orientate spre scene de viață cotidiană: evoluțiile aberante ale prețurilor, cozile la brutărie ori la piață, tichetele de raționalizare, totul devine subiect de dezbatere mai mult sau mai puțin publică, deoarece fiecine se simte în dreptul său să-și exprime poziția față de cutare situație. Suntem într-o țară a dezbaterilor, opinia singulară trebuie exprimată, eventual cu elocvență și persuasiune pentru a câștiga încredere și adeziune la propriile păreri. Brutarul nu mai scoate pâine din cuptor? Este vina lui! O mică revoluție are loc, brutăria este ocupată de clienți, se vociferează, ba chiar sunt proferate amenințări, iar totul se liniștește când poliția își face apariția, deși camembert-ul fără pâine nu merge, și asta tocmai în noaptea de Anul Nou. Scenele de piață sunt numeroase, mici evenimente devin materia densă a unui parcurs citadin seducător, în care viața pâlpâie ca o flacără ce deschide privirii mirajul existenței.
Un umor blând străbate cronicile lui Calet, un pic mucalit, un pic angajat, motiv pentru care publicațiile din epocă (este vorba de anii ’45-’55) îi căutau colaborarea. Succesul apare când autorul publică, după război, o serie de articole în „Combat“, jurnal creat în clandestinitate, în perioada ocupației. Se înfiripă astfel un material dens, în care zecile de articole sunt tot atâtea ferestre deschise spre oraș. Volumul postum De ma lucarne2 adună o seamă de texte publicate în revistele din epocă. Protagonistul este un pieton impenitent, care locuiește în arondismentul XIV, undeva la ultimul etaj, de unde poate contempla Parisul pe care-l privește prin lucarnă. Calet se revendică de altfel din acest sud al Capitalei, inaugurat de leul din Belfort, reluat în dimensiuni reduse în piața Denfert-Rochereau, simbol al eroismului din vremea Marelui Război. Dar nu monumentele sunt glorificate, ci scenele de viață pariziană, uneori fapte diverse întâmplate în cartier, fără semnificație aparte, dar care survin și-l absorb pe trecător în spirala lor de aleatoriu și imprevizibil. Alteori, Calet evocă micile muzee pariziene, pe care le vizitează plin de curiozitate: muzeul poștelor, unul al medicinei, muzeul Gustave Moreau. Ia autobuzul sau metroul pentru a ajunge în cartiere îndepărtate (față de cartierul propriu), cum ar fi Ménilmontant sau Montmartre, unde regăsește urmele Comunei, ori resturi ale fortificațiilor lui Thiers, destinate să apere Parisul de invaziile prusace, demolate însă după 1919. Atenția pentru detaliu este maximă, ea nu excede însă contextul în care evenimentul are loc. Totul se petrece la scară umană, persoanele întrezărite sunt de fapt în centrul interesului, după cum se prezintă lucrurile ochiului vigilent al pietonului. Sau al consu matorului, cum se întâmplă, la începutul anilor cincizeci, în restaurantul lui Roger le Grenouille, unde autorul, client obișnuit, este invitat de patron la prânz într-o zi anume. Surpriza este de proporții, căci locul clienților a fost luat de copiii din cartier, cam palizi și înfometați, pe care patronul îi cheamă pentru a le oferi o masă gratuită în fiecare zi de joi. Iar isprăvile nu se opresc aici, cloșarzii din cartier își primesc porția de resturi zilnic, iar patronul se mai ocupă și de un orfelinat de la marginea Parisului unde, copil fiind, a fost crescut3. Peregrinările însă continuă. Volumul Les grandes largeurs (1951), consacrat în principiu cartierelor elegante ale Parisului, altfel spus cartierelor de vest, cuprinde mai ales amintiri din copilărie și adolescență, pretextul fiind o serie de plimbări pornind din arondismentul XIV până în al XVII-lea, trecând adică de la Edgar Quinet spre Grenelle, Turnul Eiffel, Passy și Auteuil, prin Bois de Boulogne și pe la Arcul de Triumf, ba chiar mai departe, spre Neuilly și Maillot. Or, tocmai aceste locuri binecunoscute ale Parisului șic nu sunt prezente ca atare; străbătute cu piciorul, ele trezesc o inefabilă nostalgie a copilăriei trăite la începutul secolului, înainte de Marele Război, într-o familie modestă, alături de un tată mare amator de aventuri urbane cu deznodământ imprevizibil și de o mamă adesea suferindă. Acest periplu pe oceanul parizian adună „pulberea și grăunțele“ amintirilor personale într-un fascicul de trăiri autentice, pe care doar flaneria citadină le poate provoca. Și, în plus, „dacă ești cu adevărat atent, simți la fiecare pas bătăile unei mari inimi, sub talpă“4. Henri Calet a avut intenția de a scrie un ghid al arondismentelor XIX și XX, cele mai sărace, dacă nu deprimante, ale Parisului. Proiectul a cunoscut mai multe etape, iar difuzarea radiofonică a unor texte scrise către sfârșitul anilor patruzeci nu a pus punct acestui proiect. Abia în 2015 acestea sunt publicate sub titlul Huit quartiers de roture, la Editura Le Dilettante. Roture este antonimul lui noblesse, totuși traducerea potrivită, un pic eufemistică, ar fi Opt cartiere populare. De fiecare dată este vorba de o plimbare în partea cea mai săracă și insalubră a Parisului, fiecare cu zonele ei de curiozitate. În La Villette, sunt evocate rotonda construită de Ledoux, arhitectul lui Ludovic al XIV-lea, cimitirul evreiesc de pe rue de Flandre, dispărut între timp, și locul de execuție publică numit Gibet de Montfaucon, situat pe actuala rue de Meaux5, reamplasat în acest cartier în cursul secolului al XVIII-lea, dar de negăsit și el, de la apariția ghilotinei încoace. În Pont-de-Flandre, o vizită la abator trezește reflecții deprimante, în Amérique nimic nu reține în mod special atenția. Combat este un cartier care nu are nimic de-a face cu luptele muncitorești, deși prezența proletară este manifestă. Numele vine de la luptele cu animale organizate în secolul al XIX-lea, pe care se făceau pariuri: câini contra șobolani ș.a.m.d. Aici se află celebrul parc Buttes-Chaumont, pe care Louis Aragon l-a descris în Le paysan de Paris. Numai că, pentru Calet, așa cum a fost el conceput pe vremea baronului Haussmann, cu grotă, cascadă, belvedere și pasarelă la peste douăzeci de metri înălțime, inspiră o anumită spaimă, ca să nu mai vorbim despre sinuciderile care plasează promenada turistică într-un peisaj de un romantism violent. În fine, ultimele cartiere, din arondismentul XX, sunt Saint-Fargeau, Charonne, Belleville (cu balurile și restaurantele celebre la jumătatea secolului XIX) și Père-Lachaise cu cimitirul nu mai puțin cunoscut atât parizienilor, cât și turistului curios să vadă mormântul lui Chopin, Molière sau pe cel al lui Abélard și al Héloïsei. Aceste cartiere de roture, altfel spus de joasă speță, deprimante, pline de cimitire și abatoare, cu fundături și ulițe care nu duc nicăieri, această parte urâtă a Parisului este, în cele din urmă, reabilitată. Totul este în funcție de oră, de anotimp sau de lumină. Sunt momente în care fiecare dintre noi poartă îndărătul capului, fără să știe, ca o șapcă pusă strâmb, o aureolă6. Decorul și oamenii sunt aceiași, preschimbați însă de strălucire.
__________________________________________
1 Gallimard, 1948 (1980 pentru colecția „L’Imaginaire“). 2 Gallimard, 2000 ; 2014. 3 De ma lucarne, p. 58-66. 4 Les grandes largeurs, Gallimard, col. „L’Imaginaire“, 1999, p. 98. 5 Cf. de asemenea Jacques Hillairet, Gibets, piloris et cachots du vieux Paris, Minuit, 1956, p. 46. 6 Huit quartiers de roture, p. 183.