În autobiografia publicată în colaborare cu traducătorul Norman Thomas di Giovanni, în 1970, Jorge Luis Borges descrie un accident aproape fatal pe care l-a suferit la vârsta de 39 de ani. Consemnat și analizat apoi de principalul său biograf, Alejandro Vaccaro, precum și de scriitori și critici literari, episodul, care i-a marcat biografia, a determinat o cezură fundamentală în opera sa. În noaptea de Ajun al Crăciunului, în 1938, grăbindu-se să ajungă la apartamentul unei amice și refuzând să aștepte liftul, Borges, ale cărui tulburări de vedere erau încă incipiente, a pornit în goană pe scări. S-a lovit cu capul de cadrul din fier al unei ferestre recent vopsite, deschise în casa scării, ajungând apoi la ușa apartamentului plin de sânge. Deși a primit îngrijiri medicale rapide, după două zile, febra puternică l-a readus la spital. Dezvoltase o septicemie după ce rana se infectase. Borges nu mai putea vorbi articulat. Delira și uneori țipa, iar medicii se declarau sceptici privind salvarea. S-a aflat în această stare timp de o lună. După revenirea miraculoasă, scriitorul – care apare într-o fotografie datată 1 aprilie 1939 purtând o beretă care îi ascunde cicatricea, pe spatele fotografiei fiind scris de mâna sa „Wounded tapir“ („Tapir rănit“) – avea să cunoască o convalescență chinuitoare. Iată cum descrie cel mai relevant episod al său: „Când am început să mă fac bine, mi-era teamă că-mi pierdusem rațiunea. Mama vrea să-mi citească o carte pe care eu o cerusem – Out of the Silent Planet, de C.S. Lewis, dar vreo două-trei nopți am tot amânat lectura. Până la urmă voința ei a învins și, după ce am ascultat o pagină sau două, am izbucnit în plâns. Mama m-a întrebat ce însemnau lacrimile alea. «Plâng pentru că înțeleg», i-am răspuns.“
În siajul teribilului accident, Borges trăiește angoasa îndoielilor privind viitorul propriei opere. „La scurt timp m-a îngrozit ideea de a nu mai scrie niciodată. Scrisesem multe poeme și zeci de articole scurte și mă gândeam că, dacă atunci aș fi încercat să scriu o cronică și eșuam, aș fi fost terminat intelectual. Dar dacă încercam ceva ce nu mai făcusem niciodată și eșuam, asta n-ar fi fost chiar atât de rău și poate chiar m-ar fi pregătit pentru revelația ultimă. Atunci am decis să scriu o nuvelă, iar rezultatul a fost Pierre Menard, autor al lui Quijote.“
Unii critici literari specializați în opera lui Borges subliniază însă o realitate esențială – el scrisese ficțiune și înainte de accidentul care i-a bulversat existența, determinându-i un nou traseu al creației. Astfel, Pierre Menard, autor al lui Quijote nu este primul său text de ficțiune, ci primul pe care el îl recunoaște ca atare. Potrivit scriitorului și criticului literar argentinian Daniel Mecca, nuvela Pierre Menard… nu inaugureaza ficțiunea celebrului argentinian, ci o consolidează. Mecca susține, de asemenea, că pentru a-i înțelege ficțiunea trebuie să-i înțelegem întreaga literatură.
Accidentul din 1938 va sta la originea unui alt text, pe care Borges îl numea „probabil cea mai bună nuvelă a mea“. Publicată în cotidianul argentinian La Nación (1953), respectiv în volumul Ficțiuni (1956), nuvela El Sur (Sudul) propune o reflecție asupra morții, întrețesută printre câteva dintre temele predilecte din opera autorului: dublul, timpul, fascinația călătoriei onirice și spiritul Buenos Aires-ului. Protagonistul nuvelei, Juan Dahlmann, este un alter ego al scriitorului. La fel ca și Borges, care, timp de 9 ani a lucrat ca asistent la biblioteca municipală Miguel Cané, el este angajatul unei biblioteci municipale din Capitală. Are, de asemenea, o dublă ascendență, genealogia sa incluzând un bunic care a murit în lupte cu indienii locali. La originea celui din urmă personaj se află un melanj între un străbunic și doi bunici ai lui Borges (unul dintre ei celebru colonel) care au luptat și murit în bătălii istorice.
Spre sfârșitul verii lui 1939, mai exact „în ultimele zile din februarie“ (lună estivală în emisfera sudică), Juan Dahlmann suferă un grav accident – se lovește cu capul de o fereastră deschisă în casa scării, în timp ce se grăbește să ajungă acasă, unde îl așteaptă un exemplar recent procurat din O mie și una de nopți. Se remarcă aici nu doar descrierea exactă a episodului în urma căruia Borges era să-și piardă viața, ci și alegerea deloc întâmplătoare a cărții. Se știe că autorul argentinian era pasionat de O mie și una de nopți. De altfel, într-una dintre faimoasele sale prelegeri, el a făcut o analiză elaborată a textului pe care îl numea „cartea infinită“.
Suferințele lui Dahlmann se nasc din tenebrele chinului pe care Borges l-a trăit timp de o lună în spital. Într-un reportaj, scriitorul mărturisea: „Nu știam dacă eram în afara timpului; o epocă pe care nu mi-o pot aminti fără să mă înspăimânt, o perioadă de febră, de insomnie și de puternică nesiguranță…“ Pentru protagonistul nuvelei El Sur, trezirea dintr-un somn intens înseamnă alunecarea într-o lume a angoasei: „[…] din ceasul acela gustul tuturor lucrurilor i-a devenit insuportabil, atroce. Febra a pus stapînire pe el, iar desenele din O mie și una de nopți au început să-i ilustreze coșmarurile. Prietenii și neamurile îl vizitau si-i surîdeau exagerat, spunîndu-i că-l gasesc foarte bine. Dahlmann îi asculta cu o ușoară stupoare și se mira că aceștia nu-și dădeau seama că el se afla în Infern.“ Atât investigațiile, cât și tratamentul sunt rafinate metode de tortură care se desfășoară „într-o celulă care avea ceva de fîntînă adîncă“.
Convalescența îl transportă într-un univers în care, sub aparența unei lungi călătorii spre sudul țării – spațiu agrest, străbătut de vânturi aspre, dar consolat de tradiția ce încă poate vindeca alienarea urbană –, speră să-și găsească autentica identitate. Episodul reprezintă explorarea ultimă a spiritului. Echivocul e tulburător, căci fie personajul străbate, în tren, tărâmul misterios al Patagoniei, fie călătoria este doar rodul minții sale chinuite de febră sau chiar al agoniei. În oricare dintre dimensiuni, el pășește în ținutul Sudului (Borges recurge nu întâmplător la majusculă) ca „într-o lume mai veche și mai hotărîtă“. Semnele exterioare sunt, de asemenea, profund sugestive: „Primul aer proaspăt de toamnă, după apăsarea înăbușitoare a verii, era ca un simbol al destinului său salvat de la moarte și febră.“ După claustrarea impusă, convalescentul recunoaște, aproape euforic, locurile și spiritul Buenos Aires-ului. O scurtă, dar intensă frază redă revelația renașterii sale: „[…] în lumina galbenă a începutului de zi, toate lucrurile se întorceau la el“. (Adaug, pentru savoarea stilistică, fraza în original: „En la luz amarilla del nuevo día, todas las cosas regresaban a él.“)
În călătoria care începe odată cu plecarea din gara Con stitución (locul din care până în ziua de azi trenurile din Buenos Aires pleacă spre sudul țării), îl însoțește exemplarul din O mie și una de nopți, pe care naratorul îl vede ca pe „o sfidare la adresa forțelor eșuate ale răului“. Este posibil ca definiția să reprezinte o aluzie la victoria poveștii fără de sfârșit în lupta cu sentința fatală anunțată, așa cum se înfățișează ele în O mie și una de nopți. Borges, care a deținut traducerea lui Richard Francis Burton, mărturisea: „Știu că viața mea poate fi nefericită, că viața mea poate avea suișuri și coborîșuri, ca toate viețile, însă aici vor sta cele șaptesprezece volume ale lui Burton așteptîndu-mă; aici va sta această lume, această specie de eternitate – O mie și una de nopți ale Orientului.“
Metamorfoza geografiei cuprinde întreaga imagine. Trenul însuși se transformă – „nu mai semăna cu cel de la Constitución, cînd părăsise peronul: cîmpia și ceasurile îl străpunseseră, transfigurîndu-l“. Călătoria metaforică a lui Dahlmann poate aminti de The Swimmer, celebra nuvelă a lui John Cheever, publicată în 1964. În textul nord-americanului, protagonistul Neddy Merrill, un om profund deziluzionat de existența urbană alienantă, alege să revină acasă străbătând piscinele a 14 familii din localitățile fictive Shady Hill și Bullet Park. Pe drum, blândețea naturii alintate de soarele miezului de vară se vede, treptat și amenințător, înlocuită de primele semne ale toamnei. Pe măsură ce parcurge bizarul traseu, Merrill dobândește sentimentul că este „un pelerin, un explorator, un om cu un destin“.
Pe de altă parte, personajul lui Borges, odată ajuns în sudul după care a tânjit, este provocat de câțiva clăcași la o luptă cu pumnale. Acceptând, cu nepăsare, actul, el își imaginează moartea iminentă, sub cerul liber, ca pe „o fericire și o sărbătoare“, în contrast cu sfârșitul sinistru în spitalul din Capitală. Borges încheie scurt și necruțător textul, schimbând timpul gramatical. Dacă până la ultima frază a folosit trecutul simplu, acum aduce în scenă, dramatic, timpul prezent: „Dahlmann strînge cu hotărîre cuțitul, pe care abia știe să-l mînuiască, și iese-n cîmpie“ („Dahlmann empuña con firmeza el cuchillo, que acaso no sabrá manejar, y sale a la llanura“).
În autobiografie Borges menționează, fără a oferi detalii, că la mult timp după accidentul din noaptea de Ajun al Crăciunului avea să scrie despre el în nuvela El Sur. Iar prin mijlocirea naratorului din povestire el observă, reflexiv: „Realității îi plac simetriile și ușoarele anacronisme[…].“
________________________________________________________________
Note bibliografice:
http://www.ignaciodarnaude.com/textos_diversos/Borges,Autobiografia(1899-1970).pdf
https://www.infobae.com/leamos/2022/06/14/una-corrida-por-la-escalera-una-ventana-filosa-y-un-golpe-en-la-cabeza-la-nochebuena-que-borges-casi-se-mata/
https://www.derechopenalenlared.com/libros/sur-borges.pdf
https://www.scritub.com/literatura-romana/carti/SUDUL-de-JORGE-LUIS-BORGES213116212.php
https://loa-shared.s3.amazonaws.com/static/pdf/Cheever_Swimmer.pdf