Profil:
Amos Oz (4 mai 1939–28 decembrie 2018), cel mai important prozator și eseist israelian, s-a născut la Ierusalim, părinții săi fiind originari din Polonia și Rusia. La 15 ani s-a stabilit în kibbutzul Hulda, unde a fost și înmormântat. După absolvirea Facultății de Filozofie a Universității Ebraice din Ierusalim a revenit în kibbutz, unde a practicat agricultura și a predat la liceul local până în 1986, când s-a mutat cu familia în orașul Arad, iar din 2014 a locuit la Tel Aviv. Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă șacalii (Humanitas Fiction, 2024), a apărut în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 a luptat în Războiul de Șase Zile, iar în 1973 a participat la Războiul de Yom Kippur. După succesul internațional al romanului Soțul meu, Michael (1968; Humanitas Fiction, 2013, 2017), a continuat să publice cărți de ficțiune: Până la moarte (1971), Atinge apa, atinge vântul (1973), Muntele Sfatului Rău (1976; Humanitas Fiction, 2012), Sumki (1978; Humanitas Fiction, 2014, 2019), Odihnă desăvârșită (1982; Humanitas Fiction, 2011), Cutia neagră (1987; Humanitas Fiction, 2012, 2019), Să cunoști o femeie (1989; Humanitas Fiction, 2015), Fima (1991; Humanitas Fiction, 2017), Să nu pronunți: noapte (1994; Humanitas Fiction, 2010), Pantera din subterană (1995; Humanitas Fiction, 2013), Aceeași mare (1999; Humanitas Fiction, 2021), Poveste despre dragoste și întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008, 2016, 2020), Deodată în adâncul pădurii (2005; Humanitas Fiction, 2017), Rime despre viață și moarte (2007; Humanitas Fiction, 2009), Scene de viață campestră (2009; Humanitas Fiction, 2011), Între prieteni (2012; Humanitas Fiction, 2014, 2020), Iuda (2014; Humanitas Fiction, 2016). A semnat de asemenea eseuri: Cum să lecuiești un fanatic (2006; Humanitas Fiction, 2011, 2016, 2024), Dragi fanatici (2017; Humanitas Fiction, 2018), Evreii și cuvintele (împreună cu Fania Oz-Salzberger, 2012; Humanitas Fiction, 2015, 2024), Din ce este făcut un măr? Convorbiri cu Shira Hadad (2018; Humanitas Fiction, 2020) și Isus și Iuda (2019; Humanitas Fiction, 2023). Opera lui Amos Oz este tradusă în peste 40 de limbi. A primit peste 40 de premii și distincții naționale și internaționale.
Cartea de debut a lui Amos Oz, Acolo unde urlă șacalii, adună laolaltă primele sale zece povestiri pline de forță, scrise între 1962 și 1964, și nimic din ele nu trădează o operă de început.
„Descoperim cu stupefacție siguranța și sobrietatea frazelor, precizia incisivă a scrisului, ironia caustică a unei critici severe a timpului, contraste brutale între pământul pietros al deșertului cu turmele beduinilor și verdele luminos al livezilor kibbutzurilor, dezamăgirea sfâșietoare până la moarte a fondatorilor kibbutzului – simbol al tânărului-bătrân Israel, totul copleșit de râsul sarcastic al șacalilor care urcă din văile încețoșate, râs crud, batjocoritor. Sau poate nu e decât un plâns disperat, care destramă toate alegoriile pentru a le țese din nou pe somptuosul război de țesut literar cunoscut nouă din Iuda, Aceeași mare, Să nu pronunți: noapte, Odihnă desăvârșită – toate formând tulburătoarea Poveste despre dragoste și întuneric.“ (Marlena Braester)
Fragment din povestirea „Nomazi și viperă“
[…] Beduinul s-a oprit în picioare, în spatele Gheulei, tăcut ca o fantomă. Cu degetul cel mare de la picior scurmă în praf, iar umbra i se proiectează în față. Dar ochii fetei sunt orbiți de emoție. Nu vede și nu aude nimic. Mai rămâne încă mult timp în genunchi, continuând să schițeze cu crenguța diverse forme în praf. Nomadul o așteaptă cu răbdare și într-o tăcere deplină. Din când în când își închide ochiul sănătos și se holbează înainte cu celălalt ochi, cel orb. În cele din urmă întinde în față o mână moale, mângâind aerul cu o mișcare prelungă. Umbra lui obedientă tremură peste praf. Speriată, Gheula sare în picioare, sprijinindu-se de copacul cel mai apropiat și scoțând un sunet slab. Nomadul își lasă umerii în jos și afișează un zâmbet vag. Gheula își ridică brațul, împungând aerul cu crenguța pe care încă o mai ține între degete, nomadul continuă să zâmbească. Privirea îi cade pe picioarele ei desculțe. Cu voce abia auzită întreabă într-o ebraică plină de o blândețe de nedescris:
– Cât e ceasul?
Gheula trage aer în piept atât cât poate încăpea în plămâni, trăsăturile îi devin rigide, în ochi i se citește răceala. Răspunde cu o voce seacă și tăioasă:
– Acum e șase și jumătate. Fix.
Zâmbetul arabului se lărgește, se apleacă puțin în semn de mulțumire pentru bunătate.
– Mulțumesc mult, doamnă.
Între timp, degetul mare de la picior i s-a scufundat adânc în pământul reavăn, iar bulgării de țărâna i se rostogoleau pe lângă talpă de parcă o cârtiță speriată îi săpa de dedesubt.
Gheula își încheie nasturele de la gât al bluzei. Pete mari de transpirație îi apar sub braț. Simte mirosul transpirației, și nările i se lărgesc. Nomadul își închide ochiul cel orb. Își ridică fața. Ochiul deschis clipește. Pielea lui e foarte negricioasă; e vie și caldă. Obrajii îi sunt brăzdați de riduri. Nu seamănă cu nici un alt bărbat pe care îl cunoscuse ea, iar mirosul, culoarea și respirația lui îi erau străine. Avea nasul lung și subțire, parcă și puțin curbat, iar sub el se vedea umbra unei mustăți negre. Obrajii parcă i se afundau în cavitatea gurii. Iar buzele îi erau necrezut de fine și subțiri, mult mai subțiri decât ale ei. Însă bărbia îi era puternică, exprimând parcă dispreț sau revoltă.
Bărbatul ăsta e respingător de frumos, își spuse Gheula. Fără să-și dea seama, răspunde și ea cu o jumătate de zâmbet ironic zâmbetului permanent al beduinului. Apoi el scoate două țigări îndoite dintr-un buzunar ascuns sub tunică, le îndreaptă în palma lui neagră întinsă, oferindu-i-le fetei ca niște semințe unei vrăbiuțe. Gheula încetă să zâmbească, dădu din cap de două ori și luă o țigară. Învârti țigara între degete, încet, visând parcă, îi netezi încrețiturile, o îndreptă și numai atunci o duse la gură. Brusc, înainte ca ea să înțeleagă sensul gestului lui, o mică flacără dansa deja în fața ei. Gheula apără cu palma bricheta pe care băiatul o ținea între degete, deși nu se simte nici o boare în livadă, trage în piept, închide ochii. Nomadul aprinde și a doua țigară, făcând o plecăciune politicoasă.
– Mulțumesc, spune el cu vocea lui mătăsoasă.
– Mersi, răspunde Gheula. Îți mulțumesc.
– Ești din kibbutz?
Gheula aprobă cu o mișcare a capului.
– Biii-ne, prelungi bărbatul silaba printre dinții sclipitori. E biii-ne.
Fata îi studiază tunica neagră, cum se poartă în deșert.
– Nu ți-e cald în asta?
Beduinul îi răspunde cu un zâmbet încurcat, vinovat, ca și cum ar fi fost prins asupra faptului. Făcu un mic pas în spate, aproape pe nesimțitelea.
– Doamne ferește, chiar nu. De ce? Este aer, este apă… și tăcu.
Coroanele copacilor se întunecă din ce în ce. Unul dintre primii șacali adulmecă apropierea nopții și scoate un urlet obosit. Livada se umple de foșnetul unor pași mici și grăbiți. Gheula observă dintr-odată turma de capre negre care pătrund înăuntru după stăpânul lor. Se învârt în tăcere printre pomi. Gheula își strânge buzele și fluieră scurt a mirare.
– De fapt, ce faci aici? Ai venit să furi?
Nomadul se feri, de parcă ar fi aruncat în el cu o piatră. Începu să-și lovească pieptul cu pumnul, de se auzi ca un fel de ecou.
– Nu, nu fur, Doamne ferește, sigur că nu.
Și continuă cu o invocație lungă în limba lui, după care își arboră din nou zâmbetul. Ochiul orb îi zvâcnea nervos. O capră slabă se apropie și se freacă de piciorul lui. O împinse cu brutalitate cu piciorul și își continuă invocația:
– Să nu furi, așa e, pe Allah, să nu furi. Nu e voie, nu e voie să furi!
– E interzis de Biblie, răspunse Gheula cu un zâmbet malițios și sec. Nu e voie să furi. N-ai voie să omori. N-ai voie să râvnești și să comiți adulter. Cine îi bănuiește pe cei cinstiți?
Arabul se făcu mic la avalanșa de cuvinte repezite și își lăsă ochii în pământ. Rușinat. Vinovat. Continuă să frământe bulgării umezi cu talpa fără să se oprească. Cere împăcare. Ochiul cel orb i se miji. Gheula se sperie pentru o clipă: parcă i-ar face cu ochiul. Dispăruse și zâmbetul. Vocea lui șoptește ceva prelungit ca o rugăciune.
– Fată frumoasă, într-adevăr, foarte frumoasă. Eu încă nu am cunoscut nici o fată. Sunt prea mic. Încă nici o fată. I-aa! încheie cu un strigăt gutural înfricoșător spre o capră îndrăzneață care se sprijinea cu labele din față de trunchiul unui copac și mușca cu poftă din frunziș.
Capra aruncă stăpânului o privire lungă, sceptică, își scutură barbișonul și continuă să înfulece concentrată.
Pe neașteptate, cu o suplețe impresionantă, ciobanul se aruncă în aer, prinse capra de mijloc, o ridică deasupra capului, scoase un strigăt sălbatic și o aruncă fără milă pe pământ. Apoi scuipă și i se adresă fetei:
– Animal, se scuză el, animal, ce să-i faci? N-are minte. N-are respect.
Fata se desprinse de trunchiul copacului de care se sprijinise și se apleacă spre nomad. Simți în spate un fior plăcut. Vocea ei e încă fermă și rece.
– Încă o țigară? întreabă ea. Mai ai poate încă o țigară?
Beduinul o privește întristat, aproape disperat. Se scuză. Explică pe îndelete că nu mai are nici o țigară, nici una, nici măcar una mică. Nu. N-au mai rămas. Ce păcat. Cu plăcere ar fi servit-o. Nu are. S-au terminat toate țigările.
Capra cea lovită se scutură și se ridică în picioare. Făcând un ocol prudent, viclean, se întoarse la trunchiul copacului, urmărind cu coada ochiului gesturile stăpânului, cu nevinovăție. Ciobanul se uită la ea fără să se miște.
Capra se ridică, se sprijini cu labele de trunchi și începu din nou să rumege liniștită. Arabul luă un pietroi și își legănă brațul cu sălbăticie. Gheula îl prinse de braț și îl opri:
– Las-o. De ce? Las-o în pace! Nu înțelege nimic. Doar e animal. N-are minte. N-are respect.
Nomadul ascultă. Supus, lasă piatra jos. Iar Gheula îi eliberează brațul. De sub mantie scoate iarăși bricheta, cu care degetele lui subțiri, leneșe, se joacă. O mică flacără se aprinde din întâmplare, iar el se grăbește să o stingă. Flacăra crește puțin, oblică, se stinge. Apoi de undeva de foarte aproape un șacal scoate un urlet puternic și ascuțit. Toate caprele se adunaseră între timp lângă prima, rumegând absorbite, rapid, aproape furios.
Un fel de plânset vag urcă dinspre corturile nomazilor dinspre sud. O tobă îndepărtată ritmează chemarea lui continuă. Bărbații cei negricioși stau acolo în jurul focurilor de tabără, înălțând spre cer un cântec dintr-o singură notă. Noaptea primește cântecul și răspunde cu un țârâit monoton de greieri. Ultimele sclipiri ale zilei se sting departe în apus. Livada e întunecată. Zgomote vin din toate direcțiile, foșnetul vântului, și gâfâitul caprelor, și freamătul frunzelor moarte. Gheula își strânge buzele și fluieră un cântec vechi. Nomadul o ascultă cu atenție, concentrat, cu capul lăsat într-o parte de uimire, cu gura întredeschisă. Ea se uită la ceas. Acele luminează cu sclipiri fosforescente, verzui, veninoase fără a spune nimic. E noapte.
Apoi arabul se întoarce cu spatele la Gheula. Cade în genunchi, atinge pământul cu fruntea și lasă să se audă un mormăit continuu.
– N-ai încă nici o fată, strecoară Gheula în timp ce el se roagă. Ești prea mic, spune cu voce tare și necunoscută.
Stă cu mâinile în șolduri. Respiră repede. Bărbatul și-a încheiat rugăciunea. Își întoarce spre ea fața întunecată, spunând ceva în arabă. Stă încă în patru labe, dar poziția asta pare să exprime o bucurie reținută.
– Ești încă mic. Foarte mic, repetă Gheula. Poate ai douăzeci de ani. Poate treizeci. Tânăr. Nu e nici o fată pentru tine. Tânăr.
El îi răspunde în limba lui cu o frază foarte lungă, bine cântărită. Ea râde nervos. Își strânge șoldurile cu palmele.
– Ce-i cu tine? întreabă râzând. De ce îmi vorbești deodată în arabă? Ce crezi că sunt eu? Ce faci aici de fapt?
Arabul răspunde iarăși în limba lui. Acum în vocea lui se aude o umbră de groază, cu pauze blânde, nesigure. Speriat, se retrage ca și cum s-ar feri de un suflet pe moarte. Ea acum gâfâie, se sufocă, tremură. O singură silabă, sălbatică, scapă din gura ciobanului: un fel de consemn între el și capre. Caprele ascultătoare se adună cu un foșnet al labelor în frunzișul uscat care seamănă cu o țesătură sfâșiată. Greierii au tăcut cu toții. Caprele se înghesuie pe întuneric, ca un singur corp care se ridică înfricoșat, fug speriate, întunericul le înghite, ciobanul e între ele și nu mai e.
Pe urmă, singură, tremurând, se uită la avionul care trece la înălțimea întunecată de deasupra coroanelor, cu un vaiet slab, cu luminile clipind și schimbându-se într-un ritm precis ca bătăile de tobă: roșu, verde, roșu, verde, roșu. Noaptea îi înghite urmele. În aer e miros de focuri de tabără și miros de cenușă dusă de vânt. O briză abia simțită printre pomi. Atunci o cuprinse panica, și sângele îi îngheță în vine. Deschise gura ca să țipe, dar nu reuși, doar începu să fugă desculță, din toate puterile spre casă, căzu și se ridică, și continuă să fugă ca și cum era urmărită și doar țârâitul greierilor se aprinsese în urma ei.
6
Înapoi în camera ei, pregăti cafea pentru toți membrii secretariatului, amintindu-și promisiunea făcută lui Etkin. Afară, frigul se făcea simțit. Dar în cameră pereții erau fierbinți, ca și trupul ei. Hainele i se lipiseră de trup în timp ce fugea, picioarele îi erau zgâriate și murdare. Subțiorile emanau un miros insuportabil, care o îngrețoșa. Coșurile de pe față ardeau. Numără în picioare de câte ori trebuia să fiarbă cafeaua – de șapte ori una după alta, așa cum o învățase fratele ei Ehud, înainte de a fi ucis într-o acțiune de represalii în deșert. Strânge din buze și numără de câte ori fierbe cafeaua, cum se umflă caimacul și se retrage, cum se umflă și se retrage, ca o bulbuceală reținută, gata de a da în foc. Gata. Să ia haine curate. Să intre la duș.
Ce înțelege Etkin acela despre sălbatici? Mare socialist. Ce înțelege el din viața beduinilor? Un nomad miroase a slăbiciune de departe. Un cuvânt bun, un zâmbet, și se năpustește ca o fiară și încearcă să te violeze. Bine că am fugit de el. La duș, scurgerea era înfundată, și banca unsuroasă. Hainele curate și le pusese pe balustrada de piatră. Nu tremur pentru că apa e rece. Tremur de greață. Ce degete negre și cum a prins-o de gât. Și dinții lui. Și caprele. Slab și mic ca un copil, dar ce puternic. Numai mușcându-l și lovindu-l cu picioarele am scăpat. Să-mi săpunesc și pântecul și totul, și încă o dată, și încă o dată. Da, de fapt să se ducă băieții chiar în noaptea asta până la corturile lor și să le rupă oasele negre pentru ce mi-au făcut. Acum să ies.
7
A ieșit de la duș și s-a îndreptat spre camera ei să ia ibricul cu cafea și să-l ducă la secretariat. Dar pe drum a auzit greieri și râsete și își aminti de el cum stătea în patru labe pe când ea stătea alarmată în picioare, în întuneric. Deodată a vomat printre tufișurile înflorite. A început să plângă. Genunchii o lăsau. S-a așezat pe pământul negru. S-a oprit din plâns. Numai dinții îi clănțăneau de frig sau poate de milă. Dintr-odată nu se mai grăbea, nici cafeaua nu mai conta, și își spuse: Este timp. Este timp.
Avioanele acelea care brăzdau în noaptea asta cerul sunt cu siguranță în mijlocul unui exercițiu de bombardare nocturnă. Trec iar și iar printre stele cu luminile lor alternând constant roșu, verde, roșu, verde, roșu. În contratimp cu ele, cântecul nomazilor și al tobelor lor se aude ca o inimă care bate stăruitor în depărtare: Unu. Unu. Doi. Unu. Unu. Doi. Și tăcere.
8
De la opt și jumătate până aproape de nouă am așteptat-o pe Gheula. La nouă fără cinci, Etkin a spus că nu înțelege ce s-a întâmplat și nici nu-și amintește ca Gheula să fi întârziat sau să fi lipsit vreodată de la vreo ședință, oricum trebuie să înceapă și să pună în discuție subiectele de la ordinea zilei.
A început menționând faptele, dând amănunte despre pagubele produse după toate aparențele de beduini, deși nu se găsise nici o dovadă formală și enumeră măsurile luate din inițiativa secretariatului. S-a apelat la bunăvoință. S-a apelat la poliție. Întărirea pazei. Câini-cercetași. Discuție cu bătrânul tribului. Trebuie să recunoască, a mai spus Etkin, că s-a ajuns la un impas. Totuși crede că trebuie păstrate proporțiile și să nu se recurgă la măsuri extreme, pentru că ura dă naștere întotdeauna la ură și se întoarce asupra ta. Trebuie întrerupt cercul vicios al dușmăniei. De aceea, din punct de vedere etic e total împotriva atitudinii – în special a intenției – unora dintre membrii tineri ai kibbutzului. Cine înțelege înțelege. Să i fie permis să amintească, în concluzie, că acest conflict dintre crescătorii de animale și cultivatori e vechi de când lumea, așa cum dovedește probabil legenda despre Cain, care s-a ridicat împotriva fratelui său Abel. Noi, conform cu „evanghelia“ noastră socială, ar trebui să punem capăt și acestei dușmănii antice, așa cum am pus capăt și altor fenomene condamnabile. Depinde de noi și de puterea noastră morală.
Atmosfera în sală deveni tensionată și chiar neplăcută, pentru că Rami l-a întrerupt de două ori pe Etkin, folosind o dată chiar și cuvântul necuviincios „prostii“. Etkin, jignit, i-a acuzat pe tineri de punerea la cale a unor fapte teroriste și a încheiat: „Nu se va întâmpla așa ceva la noi.“
Gheula nu a ajuns la ședință, așa că nu a fost cine să calmeze spiritele. Și nici cafea nu a fost. Apoi au început schimburi de cuvinte între mine și Rami: deși, având în vedere vârsta mea, fac parte din generația tânără, punctele mele de vedere sunt diferite. Ca și Etkin, da, și eu sunt împotriva violențelor, și am două argumente. Când Etkin mi-a dat cuvântul, le-am expus pe amândouă. Mai întâi: până acum nu s-a întâmplat nimic grav. Câteva furturi poate – dar nici asta nu e si gur – pentru fiecare robinet sau clește uitat pe câmp de vreun tractorist, pierdut în vreun garaj sau poate luat acasă, imediat îi învinovățim pe beduini. În al doilea rând, nu a fost nici viol, nici omor. […] 1963
(Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Ficton, în Seria de autor Amos Oz, coordonată de Denisa Comănescu.)
Traducere din ebraică de Marlena Braester