In memoriam Miron Kiropol. Bătăile inimii între filele unei cărți imense

Mi-au trebuit aproape optzeci de ani/ Ca să nasc și să devin matrice/ Tuturor lucrurilor mărețe ori mărunte,/ Să fiu lebădă și licorn./ De abia azi încep Sacrul,/ Sigur de fastul planetelor./ Fiecare își întinde pajiștile/ Revărsînd iarbă cărnoasă/ Peste gleznele fecioarelor licăritoare/ Ce aleargă să mă prindă în dansul/ Dat învățătură în templu, armonie cărnii/ Și sufletului ce se întreabă cu teama pe buze/ Unde sunt? Unde? Cînd piciorul îmi slăbește/ Numai o clipă, clipă de presimțire îmbeznată,/ Răsădindu-se deodată în nimeni,/ În risipirea unui nor pe un cer de amiază./ Mergi și mergi de la origine/ Pînă la al tă origine,/ Pînă cînd se despică lumina/ Și prin crăpătură între o felie și alta de strălucire/ Te vezi“ (6 august 2015); în acest poem din masivul volum La marginea focului extrem, „ultimul“ Kiropol, poet român (și) de expresie franceză și „primul“, cel din căr țile tipărite în țară, înaintea exilului din 1968, în Spania, apoi, definitiv, la Paris, se întîlnesc sub semnul sacrului, al trăirii și ritualului acestuia, pentru că, iată, lirica lui Miron Kiropol ilustrează, în această ordine, foarte exact spusele Abatelui Brémond care definea poe zia drept o „rugăciune profană“. Înainte de a oferi o viziune asu pra condiției umane și a relației ființei cu transcendența, Miron Kiropol își explorează propria biografie, calea urmată pentru ca simpla viață să devină destin, iar tînărul poet din Jocul lui Adam (1967), Schimbarea la Față (1968) și Rosarium (1969) să guste esen țele lirice ale arderii în lumina și dogoarea focului extrem; nu se cuprinde între aceste repere doar istoria configurării unei opere poetice, cît, mai degrabă sau, mai bine, înainte de aceasta, suișul în om, cum spune în 14 februarie 2015, în fapt, suișul omului pînă la fructele coapte ale inimii sale; „cu inima asta scriu pe cer, pe pămînt, la divina vamă“, scrie Miron Kiropol în 6 iulie 2013: numai astfel este mîntuirea omului și poetului, iar fructele inimii (inimă, coacere și fruct sînt cuvinte foarte frecvente în poemele cărții) se culeg după ce vîntul care bate acolo se va fi potolit, mirosul de frunze arse se va fi risipit, iar vidul din ini mă va fi fost abolit. Pe această cale a suișului către inimă, fiin ța poetului iese dintre faptele, emoțiile, stările, sentimentele vieții, ale vremii sale pentru a ajunge la conștiința tragică a timpului, urmînd dicotomia eminesciană dintr-un poem precum Trecut-au anii…; în volumele La marginea focului extrem, și, acum, în urmă Cuvinte strigîndu-și cenușa (Editura Vinea, 2019) cu toate textele din sumar (circa 300), re luînd un calendar al zilelor dintre 7 iunie 2013 și 9 aprilie 2018, par a fi un jurnal li ric unde fiecare zi din acest răstimp dă titlul și fixează poemul ei. În fapt, e o confruntare a vremii omului cu timpul de dincolo: în timpul sacrului, din vremea omului teluric, se ajunge „prin post și rugăciune“.

Poezia lui Miron Kiropol e un suiș, o călătorie a altui Ulise, de la Geneză pînă în inima sa; fără a folosi un lexic de amvon și nici tonalitatea psalmilor ori, mai mult, a troparelor, poemele celui care e asemeni unui adînc foșnet de carte spun povestea de dinainte și de la venirea Fiului Omului. Astfel, poeme precum 26 martie 2013, 31 martie 2013, 6 mai 2015 vorbesc despre taina Facerii, sacralitatea fiind căutată de poet în chiar textul originar de unde aceasta izvorăște; în Geneza Ve chiului Testament: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pămîntul. Și pămîntul era fără chip și pustiu și întuneric era deasupra pă mântului, iar Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor“; și în poezia lui Miron Kiropol, într-o „variantă“ cu mesaj explicit, transparent: „Selene fericită m-a chemat/ Să mă viseze, mi-a dat inima ei zălog/ Și peste ochi mi-a aruncat/ Împodobite aripi./ Noaptea părea pierdută din natură,/ Lumina ei însăși o îneca./ Un duh poleit cu polen peste lume/ Șoptea din vis în vis./ Din fluxul apelor ancestrale/ Se ridicau, descreșteau bătăile inimii./ Filele unei cărți imense/ În ordinea fără greșeală/ Se întorceau singure în cer“; dar și într-o viziune care încifrează referentul în „crip tica zare“ a unor vechi cuvinte: „Vezi cum lumina a țîșnit din zori/ Ca mîngîierea peste subsuori./ Parcă trăiești sau nu, ești numai fir/ Înconjurat de spini de trandafir./ Încă mai ești iubit de scrum de nor,/ De cerul peste ceruri zburător,/ Încă pari viu deși demult plecat,/ Duhuri la cîntec te-au înaripat./ Departe fuge șarpele sfo rar,/ Îi arde hoitul aruncat în var./ Cine-a visat rămîne tot în vis,/ Îngenunchează inima-n trimis./ E-atîta pace dezvelită-n toi/ De plantă-mamă dînd chemat altoi,/ Că nu respiri, cu mîna peste piept/ Ținîndu-ți suflul pitulat în palmă./ Cu șoaptele îți spui: Totul e drept,/ E viața un căuș de apă calmă./ Pe înger l-ai rugat să-ți fie zid/ De apărare din adînc de veacuri./ Poduri se-nalță, porțile se-nchid,/ Prin duhul plutitor adie leacuri./ E pasul ei ce a visat că vine/ Sau paradisiacă o părere,/ Lacrimi surîzînd, se clatină în tine/ Fibrele ca sub corzi arcuș ce piere./ Unde-ai trăit pînă acum? Trăiești/ Într-un pămînt ce s-a făcut țărînă,/ Dar înflorită, șopotind cu vești/ De muguri care florile îngînă./ Chiar aerul te reazimă cum stai/ Îmbălsămat de amintiri de mire,/ Cripti că zarea mișună alai/ De vechi cuvinte-n veșnică răpire./ Te mistu ie venirea lor pe lume,/ Nepotolită e chemarea lor,/ Punți peste punți de astru rotitor,/ Stea după stea aflînd în ele nume“ (26 martie 2015). După ce „duhul plutitor“ va fi creat lumea, din cripticele zări paradisiace e izgonit omul care, rătăcind prin pustie, se tînguie „fără să știu de ce rătăcesc“ prin „masivul plictis“, pier de memoria locului unde „mi se pare că am venit la viață“ și spre redobîndirea căruia „drumul e gloduros și abrupt“, cum spune aedul de azi în 7 iunie 2013, 18 iunie 2013, 9 iulie 2013, 16 iulie 2013, 26 martie 2015: acolo, în nisipul și pietrele pustiei, omul, între anatemă și binecuvîntare, învață ce sînt căința, virtutea iertării, rugăciunea, tîlcul patimilor, află înțelesul lui a-fi-în-viață-ne-fiind, căutînd „credința fiecărei zile“ în „loc lacom de ru găciune“, în fața altarului, așteptînd, în sunetul clopotelor, ve nirea „unei nicicînd îndoliate frumuseți“, încercînd să scape de singurătate „la părinții greci“, văzînd scara lui Iacob fără a-i putea urca treptele, îndepărtînd pedeapsa ispitei cu blesteme ce vin, de peste timp, din orizontul mito-poetic românesc („–Du-te pe pustii, arde-te-ar focul/ în gâtlejul șarpelui,/ Să nu mai poată nicicînd/ Să-i vomeze venin limba“), ascultînd sunetul buciumului care „pipăie eterul“: poezia lui Miron Kiropol fixează agonia celor izgoniți din cer, „jupuiți și umpluți cu paie“, voci care „mugesc, urlă, chi uie, latră“, chemînd părinții pentru a-i vindeca de vină, într-un ritual al căinței și rugăciunii iertării: „Repede s-au adunat lumi le pentru a se stinge,/ Dar ceea ce e foc se arată cu blândețe/ Și cel făcut cenușă cîntă/ Și cade în genunchi înaintea porților./ E primit de străji înveșmînt de sărbătoare,/ De lumina arzînd în alb trup/ Așezat între scut și sabie./ I se varsă pe mîini sîngele mie lului/ Care îl curățește de coșmar./ Așa e ritualul cu flăcări pes te ochi,/ Așa e gîndul oferit uitării./ Năluca fuge aruncată în drojdia pîngăririi./ Să vină chipul tău să ia din mine/ Pământul și să-l vestească la cer./ Să vină cel care nu mi-a fost tată în adevăr,/ Să se roage de pămînt ca să-l ierte./ Să vină cea care nu mi-a fost mamă în adevăr/ Și mi-a dat viață pe mormîntul pămîntului ,/ Să vină să ne vindece de vină“ (1 ianuarie 2014).

În „libertatea viziunii poetice’’, cu „mitice năluciri hölderliene“, cum spune Gheorghe Grigurcu în Prefața volumului La marginea focului extrem, Miron Kiropol asocia ză paradisul pierdut cu pîntecul Mamei și pruncul de dinainte de naștere, de izgonirea din Rai, adică, în sensul celor mărturisite în Evanghelia după Matei (“De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția Ceruri lor“) și al tînguirii Mumei lui Lucian Blaga din Cruciada copiilor: „De ce l-am născut? De ce nu l-am purtat întotdeauna în mine? În lumea pîntecului unde nu sunt boale, unde-i cald fără soare, unde copilul crește fără să mănînce, unde totdeauna se joacă și niciodată nu plânge“. În această perspectivă, poetul scrie despre amintirile prenatale, pe cînd „tuna și fulgera în carnea mamei“ (15 martie 2015), evocînd înfruptarea „din cornul abundenței“ și frumusețea „de dinainte de a fi fost născut“, dar și vina de a fi fost, acolo și atunci, „numit cu numele păcatului“. În sfîrșit, în vremea venirii Fiului Omului, poetul se așază printre mesenii de la nunta din Cana Galileii, primind paharul cu „apa schimbată în vin“ (10 ianuarie 2014) și vede învierea lui Lazăr, dar, mai ales, jertfa christică pe treptele casei sfinte, ale bisericii: „Trecînd prin fața casei tale sfinte/ Pe trepte am văzut morminte./ Călcam peste ele urcînd spre unde-am fost/ Doar în vedenie inimii un rost./ Cîtă durere izbucnind bucuroasă/ Că drumul e același către casă./ Ușa e aceeași, zăvorîtă./ Clanța n-o ating, dar se încruntă./ Cui să-i vorbesc? Zidului des picat/ Prin care îngeri plîngînd s-au arătat./ Luminii ce ar vrea să mă apuce/ Cu dinții și să-mi dea oțet pe cruce“ (11 iulie 2013). În orizontul aceleiași libertăți a viziunii poetice, Miron Kiropol unește vremea cu timpul pe rețelele subterane unde neființa morților comunică, se identifică în ființa celor vii; sînt foarte multe poe me care susțin această temă dominantă: rîsul de copil care înoată „pe apa morților, pe apa viilor“ (6 iulie 2013), cutremurata implo rare a celor „reflectați de moarte“, iluminîndu-se în jurămîntul „Jură pe oasele străbunilor/ Că ești măduva lor“ (9 iulie 2013), la masă se așază „călători prin lumea cealaltă“ (10 ianuarie 2014), iar degetele scribului au „suflul lumii de dincolo“ (19 decembrie 2014), ultimele șoapte ale inimii sînt „auzite numai de aceste ari ­pi care aparțin celui mort“ (23 decembrie 2014), sugaciul crește din cenușa sufletului inimii (26 decembrie 2014), textele poetului provin „de sub pămînt, din rădăcini, din lumea de apoi“ (2 ianuarie 2015) , în casă stă de vorbă „cu dușii de pe lume“ (19 aprilie 2015), întîlnirea cu lumea cealaltă e în bucurie (24 aprilie 2015), omul rămîne „între viață veșnică și moarte veșnică“ (30 ianuarie 2017): între cosmic și teluric, cer și subpămînt, împreunate, în întuneri cul care, iată e „locul cel mai luminos“, se face un transfer de suflete: „Căci eu mai sunt chiar dacă nu mai sunt./ Îți vin în vis podoabă pe mormînt./ Cu brațele întinse în nimic/ Adun alchimic trup din cerul mic,/ Și vine cerul mare peste el/ În trup să-mi bage sufletul din altul/ Ce nu-i născut din carne și la fel/ Cu mine se arată sub înaltul/ Din amîndouă cerurile, sapă/ Steaua ta-n mine loc purtat de apă/ Sau numai un duh vechi s-a arătat/ O clipă peste lutul spulberat./ Și n-am știut să-i fiu duhul carnal/ Ce mă voia cu sinea lui ca mal./ Doamne nu mă lăsa, i-am strigat, viu/ Cu mine sunt un cactus din pustiu./ Cu tine sunt pe cînd cu mîna treci/ Pe chipul meu surîsul cel de veci./ Din cîte chipuri am văzut/ Niciunul nu era viu./ Mă întrebam de ce au venit pe lume/ Așa, nici moarte, nici vii./ Își dădeau un nume/ Pe care îl uitau repede./ Își făceau semne de laudă/ Ca de sub pămînt./ Acesta e omul nou, mi s-a spus, / Cel mai viu dintre toți morții“ (26 iunie 2015).

Epopeea lui Cain rătăcind în pus tie – și nu întîmplător, de cîteva ori, poetul repetă „deschiderea“ vechiului aed din Iliada, „Cîntă zeiță…“ –, se însoțește cu foșne ­tul cărților, într-o fermecătoare intertextualitate; multe poeme se scriu după... Rilke, Supervielle, Apollinaire, Yeats, Borges, fixînd nu doar un „jurnal al lecturilor“ poetului, ci, mai ales, o viziune deconstructivistă: cuvîntul iese din cuvînt, scrie Miron Kiropol, structurînd două nivele ale intertextualității. Primul este cel al poemelor după…, unde preia emoții, stări, teme, figuri lirice și (re)compune cu acestea o lume a sa, zămislind omul „pentru a fi legendă“ ori „muzică“, așa cum scrie în 4 ianuarie 2015 și 14 ianuarie 2015. La al doilea nivel al intertextualității, al suges tiei și simbolului sînt textele sacre din Vechiul și Noul Testament, din care lirismul lui Miron Kiropol extrage multe esențe, trăiri, concepte, dar și ritualul regăsirii de sine în viață și moarte, deopotrivă; poezia sa esențializează lacrima și abstractizează moartea, emoțiile trecînd, în poem, prin filtrul conceptului: sînt cuvinte ale inimii, „însuflețite“ de fantasmele Radmilei, Alionei și „doam nei bibliotecare“, din vremea omului, de departe, de altundeva și cuvinte „ieșite din atanor“, pe care alchimistul le numește cuvinte suprafirești.

Purtîndu-și viața/moartea „Din ce lest în celest, din pămîntesc în pământesc/ Și dureros rătăcind prin lumi intermediare“, Miron Kiropol este unul dintre cei mai im portanți poeți, pe care lumea literaturii noastre de azi trebuie să-l (re)descopere.