Un roman al supraviețuirii

Cu excepția romanelor lui Francisc Păcurariu, nu știu multe cărți de anvergură despre evenimentele dramatice care s-au desfășurat în Transilvania ocupată prin Diktatul de la Viena și deci despre viața chinuită și mereu amenințată pe care au dus-o acolo, în acel timp, locuitorii unei zone multietnice cu remarcabilă vocație etică și culturală. Al doilea roman al lui Mirel Taloș, al cărui titlu vrea să avertizeze că lucrurile descrise se puteau întâmpla oriunde, alege o temă gravă care continuă să ne intereseze și să ne implice la aproape un secol după evenimentele descrise cu o documentare foarte întinsă: circumscriind lumea înfățișată într-o zonă din mijlocul Transilvaniei, în Sălaj, autorul vizează de fapt mai multe straturi istorice ale unei realități caracterizând o situație de echilibru între mai multe forțe sau virtualități divergente. Acțiunea romanului se desfășoară în Șimleul Silvaniei, localitate cu veche populație urbană de origini și de limbi diverse: maghiară, idiș și română. Câtă vreme vechile așezăminte, vechile raporturi umane și morale între diversele grupuri etnice, categorii sociale și diversele generații se desfășoară potrivit tradiției de bună înțelegere, fiecare grup și fiecare individ își duc viața obișnuită și netulburată. Simbolul acestei existențe idilice este grupul copiiilor care, cu buna-credință și generozitatea vârstei, se amestecă și se joacă împreună, învață fiecare cel puțin rudimentele limbii celuilalt și o folosesc cu plăcere simțind-o – cum și era – ca o dovadă de inteligență, de ieșire din sfera îngustă a micii sale familii.

Este o bună idee a autorului aceea de a plasa acțiunea romanului într-un mediu atât de amestecat, pentru că una dintre premisele sale este că, potrivit unei vechi credințe, omul se naște bun și abia apoi soarta, adică întâmplările vieții îl călăuzesc și-i dezvoltă trăsăturile de caracter, bune sau rele. Pe acest teren de încercare a umanității din oameni care este istoria cu meandrele ei, autorul acceptă să se plaseze pe o poziție ingrată de obicei, adică aceea a moralistului, pentru că tragismul epocii care se anunță încă de la începutul cărții, epoca din preajma celui de al Doilea Război Mondial, nu poate fi descris pe larg și înțeles decât dintr-o perspectivă morală. Oamenii acelei vremi așa le și priveau. Un mic fabricant de jucării din lemn din Șimleu se duce la rabin și rabinul îl întreabă cum îi merge afacerea. Omul se plânge, așteptând un cuvânt de îmbărbătate: „Greu, rabine. Pierd în fiecare zi un client… în scurt timp va trebui să închid fabrica…“ Iar rabinul îi răspunde oracular și potrivit cu vremurile: „…întreaga lume se năruie; năruirea fabricii tale e doar o parte din acest dezastru“.

Tragismul epocii și în același timp măreția oamenilor care încearcă să se opună răului în degringolada așezămintelor în care și sub care crescuseră impun cu necesitate această perspectivă aproape didactică pentru a nu rămâne la suprafața lucrurilor și a epuiza toate condițiile și varietățile răului pe care îl imaginează mintea dereglată a unor oameni bolnavi, urmăriți de propriile lor inhibiții și obsesii. Această poziție favorizează de altfel apariția în roman a mai multor personaje „înțelepte“ și cititorul nu are decât să se raporteze la comentariile implicite. Unul dintre cele mai importante personaje de acest fel este, ca în unele texte ale lui Sadoveanu, bătrânul evreu înțelept, totodată și purtătorul de cuvânt al autorului care apare din prima pagină a cărții și își dezvăluie imediat vocația prin decizia de a consemna, ca un alt „notar anonim“, încercările la care lumea lui va fi supusă. Așadar, Lazăr Klein deschide paginile volumului cu o prezentare a situației istorice, o epocă tristă, cu multe răni lăsate deschise după Primul Război, o epocă după care „nimic nu va mai fi vreodată la fel“. Se decide deci să-și pună gândurile pe hârtie și pentru că era un admirator al lui Seneca („știa scrisorile lui Seneca aproape pe de rost“) ale cărui scrisori le avea într-o ediție germană, Briefe an Lucilius, se decide să-și scrie notele tot sub forma unor scrisori adresate unui destinatar imaginar , „le va scrie cu gândul la un personaj din viitor, din altă epocă, pentru că asta îi va da prilejul să descrie lumea în care trăia și pe care o considera remarcabilă prin dramatismul ei“. Este o pornire dublu confesivă în această mișcare: și de asumare a convenției, și de trimitere spre modele ca o indicație a cheii de lectură, care face romanul nu numai explicit în eșafodajul său destul de complicat, dar și simpatic prin naivitatea jucată, cu o clipitură complice din ochi, în fața cititorului.

Într-adevăr, la nivel conceptual, romanul dovedește o asumare evidentă a caracteristicilor proprii poveștilor moralizatoare, iar personajele sale sunt și ele reprezentări dezvoltate ale unor trăsături de caracter: liniile destinului le implică și le pune sub semnul unei dominante care nu prea lasă loc pentru ezitări, iar concentrarea psihologiilor în substanța umană aflată în mers nu permite multe nuanțe care să le diversifice. Adevărul este că o materie dramatică atât de palpabilă nu poate decât să încurajeze liniile adânci ale unei acțiuni care se raportează la fiecare pas la răspântii atât de categorice, oamenii sunt buni sau răi, cei buni care încearcă să se opună derivei și cei detracați, deformați cu un comportament animalic, urâți ca sufletul lor, precum propagandiștii miliției de tip fascist din localitate ca Lázár Iosif sau înțelepți ca Lazăr Klein care face această observație lămuritoare: „înrâurirea ciudată dintre sufletul omului și trăsăturile feței lui; ura ce venea din adâncul feței lui era ca o lavă fierbinte ce sare dintr-un vulcan și se răcește imediat la suprafață“. Căci „urâțenia“ lor vine mai degrabă dintr-o componentă sufletească urâtă a caracterului care îi transformă încet, fără excepție: în situații atât de dramatice cum trăiau oamenii atunci, ezitările dispar și trăsăturile se reduc la esențe. În același timp, în momente de cumpănă sau de pericol iminent, oamenii adevărați se depășesc și regăsesc stratul adânc al umanității lor, cum este de pildă un om modest, un zugrav, care asistă din întâmplare la o samavolnicie a unui funcționar antisemit și protestează, iar energumenul, enervat, îl amenință fără să mai încerce să-și disimuleze sau să justifice pornirile primare: „Tu, ungur, intervii pentru un evreu? Nu ți-e rușine?“

Lumea în care se deschid cu adevărat ari ­pile de comprehensiune și intuiție ale autorului este aceea a copilăriei în care personajele capătă relief, manifestându-se cu siguranță și deplină libertate. Copiii păstrează până târziu, la adolescență, ingenuitatea și profilul plauzibil al unei mari diversități. Micile detalii ale propriilor lor experiențe sunt surprinse cu ochi sigur și explicate într-o desfășurare firească pentru adolescent, care surprinde însă pe privitor: Ionaș Fodoreanu, proaspăt angajat în magazinul unui consătean, este trimis de proprietar să ducă un colet la poștă și-i dă stiloul lui ca să scrie adresa acolo. În mâna lui, stiloul devine un obiect simbolic și autorul simte și interpretează sugestiv emoția adolescentului: „Nu era primul stilou pe care îl ținea în mână, dar era cu siguranță, își spunea, un stilou diferit de toate celelalte pe care le văzuse și le pipăise până atunci. Mai lung și mai gros, chiar masiv, negru intens, cu peniță de aur, stiloul domnului Marmorstein i se părea regal. Era mai greu decât părea atunci când te uitai la el, avea impresia că ține în mână o piesă demnă de un muzeu“ etc. La fel, o fetiță îi traduce alteia un basm din cartea pe care o citea și ele discută dacă lucrurile de acolo sunt adevărate, trecând fără legătură aparentă de la un lucru la altul, care este de fapt concluzia discuției lor pe un plan implicat de la început într-o relație importantă pentru amândouă: „Sigur că sunt adevărate, stabili cu hotărâre Măriuca. Aș fi mânioasă dacă nu ar fi adevărate“. Iar declarația că ar fi „mânioasă“, că s-ar supăra dacă lucrurile n-ar fi adevărate, se referă la miezul serios al discuției care este prietenia lor: „Gittel, continuă ea, mi-ar plăcea ca noi două să fim surori“. Autorul are o sensibilitate deosebită pentru manifestările copiiilor și ea este aceea care îi atrage atenția asupra unui întreg scenariu marcat de emoțiile unei deschideri spre lumea unde se vor maturiza și vor trăi. Așezat într-un loc important în desfășurarea acelor vremuri grave, cu atâtea suferințe și drame în fiecare casă, romanul lui Mirel Taloș impune cititorului și o deschidere spre lumea celor mai tinere personaje a căror frumusețe sufletească se reflectă în ochii și pe obrajii lor cum este Măriuca, cu „robustețea unei fete de la țară, cu fața frumoasă, nasul drept și o privire inteligentă, cu care își scruta interlocutorul“.

Brutalitatea, ura și încrâncenarea multora dintre personajele adulte, dintre funcționari, propagandiștii dezbinării și militarii armatei de ocupație, acesta este terenul pe care se manifestă adesea, de fapt, frica, jalnica invidie și lipsa de caracter. Acțiunile acestora sunt motivate uneori de gesturi și întâmplări care dezvăluie treptat tot fondul psihologic al agresorilor, meschin și rudimen ­tar, mai puțin spectaculos decât rezultatele uneori înfricoșătoare. Profilul lor contrastează puternic cu cel al copiilor: pusă atât de timpuriu la probele teri ­bile ale războiului și urii, personalitatea lor se conturează mai apăsat și mai puternică și lasă cititorului amintirea câtorva figuri luminoase.