Anahoret la domiciliu

Proscris pe temei ideologic și neîmplinit sub unghiul operei, Vasile Băncilă e un nume minor în catastifele filozofiei românești. Imboldul spontan, cînd îi auzi numele, nu e să-i pomenești titlurile publicate, ci să-l așezi în vecinătatea unor autori mai răsăriți. Cu alte cuvinte, neavînd țîfnă de prestigiu statornic, notorietatea și-a căpătat-o prin contagiunea dată de faima altora.

Ca orice personaj șters, Băncilă se recomandă prin vîrfurile interbelice cărora le-a fost apropiat (Sextil Pușcariu, Nichifor Crainic, Blaga, Noica, Traian Brăileanu, Rădulescu-Motru, Nae Ionescu), ceea ce înseamnă că nu-l poți defini decît prin orbita capetelor în jurul cărora a gravitat. E un alt fel de a spune că nu a avut parte decît de o traiectorie deviată, și asta din două motive. Mai întîi, fiindcă înzestrarea nu l-a împins în față, în al doilea rînd pentru că, chiar dacă l-ar fi scos, soarta postbelică l-ar fi vîrît oricum într-o găoace de umbră apăsătoare: dat afară din învățămînt după război, filozoful a dispărut cu totul din peisajul oficial. Dar, împingînd judecata pînă la tenta rece a ochiului malițios, destinul nu i-a fost cu nimic mai ingrat decît i-ar fi cerut-o putințele speculative. În libertate dacă ar fi trăit, nu ar fi depășit pragul valoric pe care Ion Dur i-l dă în laboriosul volum pe care i-l dedică.

Născut în 1897 (cu doi ani mai în vîrstă decît Blaga, căruia îi datorează de fapt partea cea mai valoroasă a operei, și anume corespondența numărînd aproape 200 de epistole), Băncilă a arătat de timpuriu o bravură a faptei pe care mai tîrziu a căutat zadarnic s-o convertească în cutezanță a ideii. În 1917 pleacă voluntar în război și se întoarce schilodit, cu o rană la brațul stîng, a cărei sechelă o va purta toată viața. La handicapul trupesc se vor adăuga necazurile de familie, Băncilă fiind un chinuit de condiție domestică, ba chiar un inadaptat social (spunea despre sine că este un „anahoret la domiciliu“), un soi de brăilean incorigibil, căruia aderența atavică la mîlul cosmopolit de pe malul Dunării îl preschimba într-un rătăcit căruia mutarea în București îi cădea ca un surghiun dureros. Forfota fanariotă a izmeniților de negustori din portul dunărean îl atrăgea mult mai mult decît șerpuirea cabotină a parveniților de pe malul Dîmboviței.

După absolvirea Facultății de Filozofie din București (1921), pe Băncilă îl apucă de timpuriu ifosul demiurgiei: începe a cocheta cu planul unui sistem de filozofie proprie, drept care își întocmește fișe în vederea viziunii despre care crede că îi încolțise în minte. Bovaric, prin excelență, nu-și dă seama că în tot ce gîndește nu face decît să oglindească idei care nu-i aparțin. De aceea, temele abordate sunt cele pescuite din epocă: metafizica, Eminescu, ortodoxia, națiunea, Descartes, Schopenhauer, destinul etnic, absolutul, mîntuirea. Drama e că tot ce dospește în tipar speculativ – sub forma miilor de conspecte, însemnări, crochiuri, schițe, fragmente de studiu – nu culminează într-un sistem, ci doar în mici volume (sau articole) al căror conținut, în anii 1920-1930, nu au ecou. Și pentru că presimte că fără un gest semnificativ va rămîne o „smidă“ (arbore tînăr) în veșnică promisiune, tînărul începe să colaboreze la „Gîndirea“, unde îl va cunoaște de altfel pe Blaga, a cărui Trilogie a cunoașterii avea să fie publicată în foileton de Nichifor Crainic. Dar cum Blaga mușcase din traiul sedentar al huzurului diplomatic, prietenia cu Băncilă se va depăna cu precădere în tipar epistolar, de-a lungul a aproape trei decenii (1934-1961).

Ce surprinde în corespondență e discrepanța de efort: Băncilă scrie epistole-fluviu, eseuri lungi, simandicoase, parcă din dorința de a-i dovedi interlocutorului cît de strălucitor este, pe cînd Blaga îi răspunde cu zgîrcenie, în răvașe scurte și politicoase, dar fără parada de erudiție cu care neîmplinitul de Băncilă se străduiește să-și suplinească golul de recunoaștere publică. De la Istoria filozofiei antice a lui Zelter și Gomberz pînă la conceptele lui Nietzsche sau Heidegger, clonțul retoric al lui Băncilă e impenitent în elanul de a-și dovedi competența.

Cum clocotul timpurilor nu putea lăsa pe nimeni indiferent, lui Băncilă îi cade cu tronc tabăra lui Nae Ionescu, consecința în plan social, fiind că, în timpul guvernării Antonescu-Sima, Traian Brăileanu, Ministrul Educațiunii, Cultelor și Artelor, îl angajează ca director pentru învățămîntul secundar. De aici i se va trage mai tîrziu ostracizarea: în 1948 va fi pensionat silit la 51 de ani, pedeapsă infimă în comparație cu soarta altora dintre colegi, care aveau să înfunde pușcăriile pentru decenii, dacă nu aveau chiar să moară acolo.

Dar, în anii 1930, starea de spirit cu care Băncilă îi scrie diplomatului este de entuziasm mesianic (mîntuirea României prin jertfa generației tinere), iar Blaga îi răspunde pe același ton, dovadă confesiunea episolară pe care i-o face cînd, detașat la Berna la începutul lui 1937, află de moartea lui Ion Moța în Războiul Civil din Spania: „Sunt mîhnit de căderea lui Moța. Viața lui va trece în legendă. L-am cunoscut de aproape, fiind din părțile mele de țară, și întrucîtva înrudiți prin alianță. Moartea lui a fost pentru mine o lovitură personală, de care anevoie mă voi putea reculege. C-a intrat deja în legendă ca Avram Iancu, nu e pentru mine, deocamdată, nici o mîngîiere.“ (epistola lui Blaga către Băncilă din 23 martie 1937). (p. 481). Venită din partea lui Blaga, mărturisirea e cu totul neașteptată.

Dar patosul escatologic al amîndurora li se va stinge în scurt timp, sfîrșitul războiului scoțîndu-i din aparatul de stat. Mai tîrziu, Băncilă îi va aminti în scrisori de bucuria pe care o resimțise cînd Blaga fusese primit în 1936 în Academie, cu sprijinul decisiv al lui Sextil Pușcariu și al lui Carol al II-lea, în ciuda încăpățînării cu care Iorga se opusese de două ori ca poetul să îmbrace hlamida celor aleși.

Din păcate, indiferent că scrie despre istorie sau despre filozofie, Băncilă nu poate ieși de sub tirania locurilor comune, rareori cititorul dînd peste o expresie cu indice personal, ca atunci cînd brăileanul deplînge „filosofia-reptilă“ (p. 259), acea gîndire care, tîrîndu-se terestru, e cu totul ruptă de rădăcinile metafizice. Sau cînd, supărat pe tonul pesimist al lui Schopenhauer, Cioran sau Șestov, îi numește „ciocli rafinați“. (p. 267). Spre sfîrșitul corespondenței, Băncilă, revoltat de ideea Marelui Anonim, îl roagă cu stăruință pe Blaga să nu mai fie „certat cu Dumnezeu“, iar ardeleanul, cu puțin înainte de moarte, îi răspunde lapidar: „Te rog să mă crezi că nu mă simt deloc certat cu D-zeu ca să trebuiască să mă împac și să mă explic cu El. Religiozitatea mea e un element de dozaj al tuturor manifestărilor mele.“ (p. 515). Parafrazînd: „nu trebuie să fiu ostentativ creștin ca să dovedesc că sunt religios.“

Profesorul universitar Ion Dur, pe care Dan C. Mihăilescu îl numește pe coperta a patra „bun pedagog și analist empatic,“ arată o îngăduință nespus de mare față de un autor ale cărui înlesniri de concept sunt izbitor de modeste. Acribia cu care comentează textele pe care Dora Mezdrea, infatigabilă cum e, are de gînd să le publice în 32 (sic!) de volume, din care pînă acum au apărut 16, denotă un spirit generos, al cărui efort exegetic scoate la lumină un ins cenușiu, a cărui gîndire e osîndită să rămînă în edecul altora. Oricum, o operă de 32 de volume, scoase din molozul fișelor de sertar, nu poate fi trecută cu vederea. Dornic de a-l scoate din uitare, Ion Dur, spirit meticulos și sagace, îl menajează numindu-i opera un „potențial sistem“, a cărui valoare trebuie judecată nu după ce a dat autorul, ci după ceea ce putea să dea. Dacă o asemenea distincție sofistică poate să cîntărească cît o consolare, o accept. În fond, chiar Noica definea spiritul românesc prin întîietatea posibilului asupra realului.

Vasile Băncilă este un autor fragmentar, a cărui minte se îneacă în tatonări, bîjbîieli și proiecte neduse pînă la capăt, un intelectual care, luîndu-și toată viața avînt în vederea marelui salt, nu a mai apucat să-l facă. Nu pentru că a murit prea devreme, i-a supraviețuit lui Blaga 18 ani, ci pentru că nu avea destulă nebunie. Devoțiunea cu care Ion Dur sapă în vraful de eboșe, schițe și planuri e indubitabilă, dar insuficientă pentru a face din Băncilă un gînditor. Să sperăm că Dora Mezdrea, prin ce va publica de acum încolo în seria de Opere, îmi va contrazice pesimismul.