Creion fără gumă

Sunt două registre în Creionul de tâmplărie, cel mai recent volum al lui Mircea Cărtărescu; și, în general, în publicistica, eseistica și evocările scriitorului. Primul este al Literaturii oficiate în fața unui auditoriu amestecat, în contextul istoric al unei societăți fără repere valorice. Literatorii și-au pierdut importanța simbolică și rolul socio-cultural, lumea nu mai citește, iar dacă totuși citește, nu mai înțelege. Vârsta de aur a literaturii e undeva înapoi, iar Cărtărescu deplânge nefericita situație a celor care încă apără și ilustrează cultura înaltă. Într-un discurs ținut la primirea Premiului internațional Formentor, la Mallorca, în 2018, scriitorul oferă un model literaturocentric căruia îi constată, în aceeași frază, caducitatea. Tabloul decăderii, al involuției, este contemplat „cu ochi stinși și bătrâni și dezamăgiți“. Dar ce s-a întâmplat? Rotițele dințate „nu mai sunt la locul lor“. Jalea este adâncă, iar registrul e cvasi-apocaliptic: „Lumea s-a schimbat, frumusețea a devenit subterană și marginală. Mecanismul Antikythera al ființei umane, care cândva mergea lin, bine uns, cu toate rotițele dințate la locul lor, unind destinele terestre cu cele stelare (civilizația centrată pe cultură, cultura centrată pe arte, artele centrate pe literatură, literatura centrată pe poezie și poezia pe lirism – cisterna de aur topit a vieților noastre) e azi delabrat și deraiat cu desăvârșire. Contemplăm azi, cu ochi stinși și bătrâni și dezamăgiți, panorama tristă a unei civilizații fără cultură, a unei culturi fără arte, a unor arte fără literatură, a unei literaturi fără poezie și a unei poezii fără lirism. Plăci groase de rugină ne-au anchilozat și spiritul, și inima, și sufletul, așa încât – la ce bun să mai scrii? Pentru cine să mai scrii?“ (p. 133).

În interiorul acestui mod de înțelegere a literaturii și a societății, Cărtărescu vorbește cu o adâncă admirație despre… cel care a scris Orbitor. Scrisul la roman a fost, ca de fiecare dată, fără ștersături și corecturi, fără un plan, ca în transă. Scriitorul e un inspirat, literatura lui pare insuflată sau chiar redactată de o forță transcendentală. Unele pagini din Solenoid sunt atât de bune, încât autorul care ne vorbește despre ele îl invidiază pe autorul care le-a scris: „Sunt câteodată cuprins de o extraordinară admirație pentru cel care a scris Orbitor, recitesc unele pagini și mi se pare că n-aș mai putea să le scriu. Mi se par inaccesibile și mă simt cuprins de un fel de invidie prostească. În Solenoid n-am mai încercat să fac asta, nu veți mai găsi pagini perfecte stilistic, ca în Orbitor. Nu e scopul acestei cărți să fie la fel de strălucitoare, minunată, diamantină ca anumite fragmente din Orbitor.“ (pp. 160-161). Explicația este oferită într-o alocuțiune de la lansarea romanului Solenoid la Timișoara, în 2015, vorbitorul vorbind preț de douăzeci de pagini despre „locul Solenoidului“ în scrisul său. Epitetele abundă, iar auto-admirația e mai înaltă decât încercările criticilor de a-l discredita.

Se observă și o schimbare de ton în funcție de auditoriu. Cărtărescu aduce cu politicienii români care au un anumit tip de discurs în România și un altul, complet diferit, în întâlnirile cu oficialii de la Bruxelles. Dacă la Timișoara încântarea de sine se manifesta fără ocolișuri, la Lübeck, într-un discurs ținut la primirea Premiului „Thomas Mann“, în 2018, apar figuri retorice ale modestiei. O carte a lui Thomas Mann „avea să se infiltreze în codul meu genetic și să mă ajute să-mi realizez destinul de scriitor“. „Cartea marelui scriitor german – continuă pe aceeași linie autorul nostru – a fost sămânța care, după patruzeci și cinci de ani de creștere în inima mea și-n mintea mea, își dă roadele azi.“ (p. 143). Dincolo de asemenea piruete făcute pentru a mulțumi juriului și a satisface publicul, profesiunea de credință ce urmează este emoționantă: „De-a lungul anilor, literatura a fost coloana vertebrală a vieții mele, marele pariu cu mine însumi și domeniul care mi-a adus cele mai mari bucurii. Câteva dintre paginile scrise de mine, foarte puține, sunt biletul cu care mi-am plătit călătoria în viață. Fără ele, aș crede azi că am trăit degeaba.“ (pp. 143-144).

Când iese din acest registru al oficierii litera ­turii, al scrisului ca experiență fundamentală și al predicilor moralizatoare ținute în numele valorii (uneori, cu afirmații hazardate, în competiții destul de puerile: „orice pagină a lui Dostoievski valorează mai mult decât toată opera lui Nabokov, după părerea mea“), Cărtărescu se metamorfozează și devine un om perfect adaptat la societatea contemporană care anchiloza „și spiritul, și inima, și sufletul“. Chiar sumarul volumului arată disponibilitatea autoru ­lui pentru cultivarea relațiilor sociale, participarea la varii evenimente culturale, organizarea meticu ­loasă a unei agende, preocuparea de propriul succes. Creionul de tâmplărie e o înșiruire de articole (evocări în prima parte, discursuri în a doua, prefețe în a treia) care vorbesc despre literatură, dar pe o treaptă mai jos, a popularizării. Din această perspectivă, Cărtărescu are, în mai multe pagini din carte, profilul și comportarea acelor tineri care îți sună insistent la ușă și îți fac apoi o pledoarie pentru a cumpăra o Biblie. Trecerea de la registrul înalt, sapiențial, al majusculelor, la cel firesc, relaxat, de toată ziua, se face brusc. Tot din alocuțiunea de la Timișoara aflăm cum și cât lucrează scriitorul: „numai diminețile, foarte puțin în fiecare ședință, cam o pagină, o pagină și jumătate“. Scrisul curge de la sine, nu e nevoie de corecturi, de adăugiri, de eliminări: „scriu literatură numai de mână, nu pe computer, continuu, fără să șterg, fără să rup pagini, fără să adaug, fără să scot. Dau la editură cărți practic terminate, pentru că nu e nevoie să le editez.“ (p. 164). Surpriza abia urmează: după scrisul de la 10 la 12, odată ce creația se încheie în ziua respectivă, scriitorul uită „cu desăvârșire“ de cartea în lucru. Ca în basme, personajul trece printr-o spec ­ta cu loasă metamorfoză, de la ora 12 încolo: „Astăzi am scris de la 10 la 12; la ora 12 las stiloul sau pixul jos, mă ridic în pi cioare, ies din birou și din acea clipă am uitat cu desăvârșire de cartea mea, nu mă mai gândesc la ea deloc, indiferent dacă sunt la început, la jumătate sau la sfârșit. Ce fac în restul timpului? Ce faceți și dumneavoastră, absolut orice: mă plimb, mă joc cu fiul meu, stau de vorbă cu Ioana, soția mea, ne uităm la filme, la seriale, ne jucăm pe computer, citim, dar niciodată nu mă mai gândesc la cartea respectivă.“ (p. 165).

O atare compartimentare între scriitorul inspirat dimineața și omul care, imediat ce a terminat de scris, intră în programul zilei este prea netă. Dacă e reală, ea dovedește un autocontrol nefiresc, o programare artificială și în fond imposibilă a perioadelor de creativitate și a celor de relaxare. Pe un scriitor, apoi, gândul la cartea la care lucrează îl preocupă, îl obsedează până în momentul fericit în care o încheie. E greu de imaginat un scriitor care se gândește la cartea la care scrie numai când ține stiloul în mână și numai diminețile. Dacă, în schimb, compartimentarea e un joc de societate al lui Cărtărescu și un mod de a-și face auditoriul să râdă ca de o glumă bună, atunci ridică probleme chiar ipostaza de ultim apărător al purității Litera ­turii, în „panorama tristă“ a lumii de azi. Ilustrând fie postura de oficiant al esteticului în timpuri neprietenoase cu arta, fie pe cea de om al timpului său, Cărtărescu ajunge să se piardă „pe drum“, nefiind convingător nici în prima ipostază, nici în a doua.

Nici cartea de față nu convinge, deși sunt în ea câteva fragmente inte ­resante și bine scrise, mai ales în partea de evocări. Autorul a pus laolaltă tot ce-a mai găsit prin sertar: texte deja publicate ca prefețe și discursuri deja ținute, într-un amestec în care Panait Istrati și Ana Maria Sandu, Sábato și Svetlana Cârstean, Eminescu și Cezar Paul-Bădescu apar în secțiunea Gheață și foc, încheiată școlărește: „O carte bogată, care te îmbogățește și pe tine“. Pot fi semnalate, pentru o viitoare ediție a cărții unui autor care nu simte nevoia să se corecteze, trei erori. La pagina 68: „Marin Preda era, în anii ‘80, când am început să deschid și eu ochii în lumea literară, directorul Editurii Cartea Românească.“ Preda a murit pe 16 mai 1980, deci îi era dificil să mai fie directorul Cărții Românești în anii 1980. La pagina 161: „Într-o casă în flăcări care, firește, e o metaforă a lumii, ai de ales să salvezi un copil sau o mare operă de artă. Nu poți scoate amândouă lucrurile“. Dacă o operă de artă poate fi numită un lucru, un copil nu poate fi numit astfel, mai ales într-o parabolă etică… În fine, la pagina 59: „Mi-era imposibil să-mi dau seama dacă poemele îmi plăceau cu adevărat. Nu aveau intensitatea delirantă ale (sic!) celor ale lui Nichita Stănescu“. Odată observat dezacordul, se poate folosi, pe lângă creionul din titlul cărții, și o gumă.