Elisabeth pe care tatăl ei
o chema Charlină
Deschide ușa în locul aerian,
să te iubesc, plângând an după an.
Cu cei loviți de-a nu umbla
mă-ntreb, ce altă suferință mai neagră
mi se va întâmpla?
În fereastră s-a așezat năpasta nopții.
Vântul bate dinspre început,
ah eu voi căuta mereu cuvântul
care m-a părăsit și îmi e mut.
Cine va veni ca din întâmplare
să-mi spună că țărâna nu doare?
Cine va veni chiar de sub pământ
să-mi spună că numai parfumul tău sunt?
Apoi noaptea va fi foarte lungă,
lumina, lumină să ne ajungă,
voi mai trăi o clipă de durere
lingându-ți picioarele de sare.
E ora la care se doarme
cu mâna pe rugăciune și pe arme.
E ora cu șapte lacăte
puse ca mâinile pe piept.
Și iată ziua se apropie cu pași înceți.
*
Charlină, sufletul meu din ultima trecere,
te apropie de versuri, acolo sus, într-un ram.
Te-am învârtit subtil,
piatra de la gura peșterii
cu numele rugăciunii pe ea.
Ne iubim și ne păzim de rău.
Meșterii care au făcut cerul și pământul, te iubesc
mai mult decât semnul ceresc
scris de Domnul pe flaute.
Lumile și după moartea lor
vin să te caute.
Să-ți pună paradisul covor,
lumile cu șapte porți de ape.
Din îngenunchere în îngenunchere zbor
de tine cât mai aproape.
*
Dacă mi-ai venit inimă, sfântă Charlină,
unde se moare, sub ce vânt?
Carte ți-e blană de pământ?
Sub care așteptare a cerului,
dincolo de care pământ?
Vorbesc o limbă ascunsă
cu câtă țărână pe ea.
Simt praful de pe lacrima de peruză,
iar împrejurul meu sunt atâtea șoapte
de trec de la fapte la fapte
purtând pe umeri lumină de stele,
cel dintâi paradis pe ele,
cea de pe urmă stea
din care mi-am ales viața
mai lungă decât agonia,
am ajuns fără bătrânețe
în mine cu magicele fețe
ale cuvintelor.
Ele ce mi-au dat să mă nasc în alt veac.
Șarlina mea cu somn în glas
numai atât mi-a mai rămas,
lumea cealaltă.
Fugari, o văd și rămân cu ea
fericit pământ, coborând
unde mă vor duce să mă îmbete
cu îngeri purtând pe umeri fete.
În Alexandria unde prima oară
am călcat din inimă afară
când te-am văzut Charlină
trecând pe lângă mine,
vezi bine că mă pregătesc de moarte
cu mâinile întinse în moarte
dar tu surâzi cu Cupidon în brațe
pe lumea asta ce a trecut
cu îmbrățișarea ta de la-nceput.
Eu dacă te-am iubit
m-am făcut copac,
de dureri părăsit,
dus de mână în veac.
Eu dacă te-am iubit
numai m-am ascuns,
ți-am dat numai răspuns
de viață și moarte.
Sunt robul tău
sunt gustul cărnii tale,
mă simt fugărit
de bolta veche ce calc.
Primește-mă înapoi
cu bolta pe umeri,
nu mă mai ține
pe drumul ăsta
făcut din suspine.
*
Poartă cu tine
lumina arsă
așa cum se varsă
din stele cerul.
Ce a rămas din viață,
nu mai e mult,
abia o pasăre care zvonește.
Ce a rămas din țărână,
abia un pumn de vânt
care de la vis pleacă,
praf și pământ.
Tu care o iubești
până în măduva
îngerului în zbor
de Șarlină,
mergi cu carte în mână
până la Domnul.
*
În curând se face ziuă
noaptea se bucură
că își va pierde tichia albă.
De aceea se scutură
la gât ca o salbă
din care ies clipele
pe aceste uși
până îți dă dulcele glas
al mierlei,
cântărețul parfum al inimii,
acolo te oprești
dincolo de țeste lumești.
Acolo vorbesc îngerii cu șoapte
îi tot aud cum mă cheamă,
dar nu mai eram să văd, să aud,
mort tată, moartă mamă.
La miezul morții Universul
se clădește altfel.