Akhenaton și libertatea întâmplării

 

Adeseori citite cu echerul, volumele semnate de Nora Iuga au găsit impulsuri critice la temperaturi diferite. Totuși, se poate spune că, deși n-a recuperat și în țară succesul din străinătate, literatura Norei Iuga are publicul ei restrâns, profesionist, în expansiune.

Noul roman se ramifică în primele două părți dintr-o feminitate condusă epistemologic, ocolind poeticul de teama lansării pe orbita romanelor precedente. Iar ficțiunea autobiografică păstrează destule filoane capabile să emită semnale în direcții neașteptate. Așa încât, povestea din Hipodrom face din Sibiul – Hermannstadt un loc magic al genezei feminității. E o luptă strânsă între discursul fetiței de zece ani și vocea ei octogenară, pactizând democratic.

Am citit interviurile autoarei de dinainte să apară romanul și în toate există teama de a nu-l încheia, ca și cum, testamentar, el trebuie să confirme dezbaterea unei memorii capricioase. Nora Iuga transformă în pasiune amănuntele neliniștii, chiar identificată în trecut. Convenția e următoarea: proza autobiografică cuprinde trei vârste narative, una din preadolescență, alta din prima maturitate și ultima de la senectute. Le unifică certitudinea, nu contradicția, cum poate ar fi reprezentate în mod firesc. Scriitoarea oferă senzația confesiunii nude, transparentă, dar întotdeauna dezinhibarea creativă ascunde, strategic, preocuparea pentru pulsiuni simbolice.

Hipodrom e curentul poetic între tinerețe și senectute, căruia mulți dintre noi i-am spune destin. Nu și Nora Iuga. Oriîncotro am privi, textul ei se coagulează, prinde crustă în jurul memoriei unui trup care nu știe mai mult, dar știe totul. Cam ce face Angela Marinescu în poezie filtrează Nora Iuga autobiografic, minus radicalitatea. Pretutindeni, de fapt, citim biografeme despre arheologia personală din jurul compatibilităților pierdute și a celor regăsite. Căci proustianismul Norei Iuga are întotdeauna ceva străveziu. Trăgând linie, imaginarul ei poetic din proză nu este altceva decât incandescență premonitorie, revelație consacrată, contagiune livrescă. Ele interferează și se întrepătrund, se contestă și se armonizează.

În prima parte, asistăm la ipostazierile femeilor celebre, la copilăria sibiană, cu personaje și situații amintite în Hai să furăm pepeni (2009). Nu lipsesc bolile copilăriei, descoperirea primelor instincte, modelul matern și micile impulsuri oedipice, însă toate vor fi ghidate de construcția unei interiorități din perspectiva octogenarei. Care acceptă convenția dualității, între Nora A și Nora B. Între cele două identități se strecoară Istoria mare și istoriile mici, tot aici zvâcnesc impulsurile devastatoare, dar hrănitoare pentru protagonistă, adeseori amânate de vibrațiile domestice și sociale. Ca toate senzațiile încă nelămurite de dinainte de adolescență. Nu în ultimul rând se războiesc, insidios, cele două limbi, româna și germana, fiecare dobândind stratul ei de victorie pasageră sau simbolică, odată cu avansul experienței și cu succesiunea unor vârste la fel de neclare.

Partea a doua, Cursa, surprinde eroina la 23 de ani, profesoară iubită de copii și admirată în secret de colegi, în orașul lui Hermann, unde ea îmbracă pielea personajelor: adoră pe Scarlett O’Hara, spune că nu va iubi niciodată un Rhett Butler, ci doar bărbați fără inițiativă, care sunt în stare să se usuce de sete decât să ceară. Acum e „Lorchen“, mutată disciplinar, cea violată în studenție trece prin experiențe similare și la ginecolog, dar legea ei este să se supună, pentru că totul este normal, chiar și când este confundată la ospiciu cu nevasta unui pacient… Legea supunerii este în sine o filosofie a seninătății împinsă spre absurd și oniric, în cele din urmă religia unui destin din care trupul poate fi exclus din cauza provizoratului. Ultima parte pierde narativitatea și fixează, eteroclit, jurnalul senectuții. În oglindă, Nora A și Nora B se completează ritualic. Hipodromul este viața, metafora unui destin în care sentimentele îndoielnice, adesea suprapuse, trec înaintea ultimativelor.

Dualitatea e obligatorie, pentru că nevoia de certitudine e și mai puternică. Începând cu mama, de la care învață să pășească în lume închipuindu-se Greta Garbo sau Marlene Dietrich, de aceea calul alb din vitrina lui Schuster, un cal împăiat, pe care-l vede viu doar ea, devine arhetipul lui Akhenaton și simbolul jumătății sacre. Divinitate și ideal masculin, realitate onirică și totem erotizant. Mama e adevărata ființă-spectacol, o Marlene Dietrich nepregătită de maternitate, dar gata oricând să joace pe scena lumii.

Sibiul nemțesc e tărâmul vieții de dinainte de viață, e frenezia simbolică străină de trup, veșnicia unei căutări ce n-a început. Sibiul este o ființă masculină, o realitate-trup ce bântuie amintirile și reglează vârstele. Nora Iuga transcrie portretul unui oraș care a fost primul ei iubit, și așa a rămas. Chiar și după ce, doar în amintire, el palpită divinatoriu, trezind amorțeala memoriei, resuscitând senzațiile printru-un limbaj aproape selenar, dintr-un amurg păstrat aproape de seninătate, din centrul ființei. Boala ei incurabilă, zice, Hermannstadtul e dublura nevăzută, la fel cum ea însăși recurge la limbajul vag-crepuscular, din centrul ființei. Amestecă, de aceea, vocile-vârste, ca și limba română ce atacă limba germană.

Romanul gravitează, așadar, în jurul unei imagini devenită totem, idolatrizată, investită cu noi straturi psiho-simbolice: fascinată de Alpha Centauri, pentru că steaua cea mai apropiată de soare jumătate om, jumătate cal, seamănă cu Akhenaton, primul monoteist care a văzut în soare singurul Dumnezeu și nicio urmă din făptura lumească, deci trupul rămâne mai mult o stare, o carcasă onirică între „versul și reversul cerului“, de aceea Jovis, calul alb din vitrină e un vehicul între lumi și trup.

Nora Iuga crede în întâmplare mai mult decât în moarte. În poezia visată ce petrece realitatea. În cele din urmă, realitatea Norei Iuga e o lungă, fastuoasă aventură a întâmplării lovindu-se de memorie, imprevizibilă și esențială. Ceea ce este anomalie în destin, iată ținta din centrul viziunii ei artistice.

Dar cum ajunge la starea idealizată? Iscodind hazardul din memorie, căutând ființa eternă din jocurile amintirii, cercetând trăsăturile lui Akhenaton în toți bărbații și straturile depuse în memoria ei, în semnificația cuvintelor din romanul autobiografic. Jumătate Akhenaton, jumătate femeie, iată cum va fi alcătuită androginia biografică din Hipodrom.

Inteligența erotismului înseamnă să accepți că trupul și amânarea lui stau sub semnul întâmplării, iar libertatea întâmplării nu are voie să se supună cutumelor morale. Hipodrom e romanul autobiografic al posesiei și obsesiei, al admirației violente și al așteptării letargice, al împăcării cu cea mai generoasă libertate de găsit în destin, aceea a întâmplării.

Metoda Norei Iuga este să privească retrospectiv paralel cu viziunea senectuții, pentru că, mărturisește ea, întotdeauna a fost atrasă de paralele, de vreme ce se întâlnesc numai la infinit, până atunci ele fiind două entități distincte și identice în eternitate, care se petrec însă în altă memorie. Trebuie evitată incompatibilitatea, căci ea e vidul, iar devorarea – o formă de conviețuire. Secretul din tot acest dialog cu sinele din Hipodrom este să nu te ofenseze nimic. „Nu mi-aș fi închipuit niciodată că pierdem exact ce purtăm în noi“ poate fi intriga liminară, falsă, căci șocul autoscopiei îndeamnă la serenitate. De aceea, în partea a treia, Potou, cele două secțiuni ale ființei ei, Nora A și Nora B sunt ceva mai armonizate în acorduri dure, în note joase, iar gândurile aparțin unei activiste ce ignoră convențiile. Între cei doi Akhenaton, Silviu și Nino, se aud ecourile negative, inclusiv incompatibilități lumești. Ultima parte e tot mai apăsat jurnalul intim navigând între sexagenară și octogenară, între acumulări, răvașe și amintiri amestecate, cu profile diferite, inclusiv materne.

Istoriile au directețea confesiunii nefiltrate, cum numai Nora Iuga știe să valseze pe scena propriului destin cu eleganță disimulatoare. Toată literatura ei este în fapt reconstrucția unei feminități în alertă regizorală cu propriul destin. Apoi deconstruită, feminitatea virează spre poeticitate, numai așa aventura interioară capătă altitudine. E aici un paradox al obiectivării, desigur, care presupune a privi înspre tine dual-premonitoriu.

Cursa dintre trup și revelația întâmplării e Hipodrom, autoficțiunea unei frenezii crepusculare și onirice. Nora Iuga rămâne de bunăvoie prizoniera privilegiată între tărâmuri, confidenta exploziilor unei vieți fără secrete.