Epopeile franceze medievale au ca protagonist pe Carol cel Mare (748-814) însoțit de 12 paladini, a căror componență nu este însă aceeași în toate poemele. Nelipsit este contele Roland și foarte frecvent îi întâlnim pe viteazul Olivier, pe Turpin, arhiepiscopul de Reims, și pe Naime, duce de Bavaria.
Iată însă că într-un grup de romanțe (= balade) spaniole și portugheze, cunoscute sub titlul Romance del marqués de Mamtua (aproape 1.500 de versuri, cam o treime din versiunea Oxford a celebrei Chanson de Roland) apare între cei 12 paladini un principe dac. Poemele au fost tipărite prima oară în anul 1500, adică în perioada de mare înflorire a literaturii orale și semiorale din Spania și Portugalia. Protagoniștii lor sunt principele dac Baldovinos și unchiul acestuia și marchizul de Mantua, cu supranumele danezul cel loial.
Textele s-au bucurat de o asemenea popularitate, încât, pe baza lor, Lope de Vega a scris tragicomedia El Marqués de Mantua (1602), iar Cervantes l-a pus pe Don Quijote să joace rolul marchizului (cap. V), poveste pe care o apreciază astfel: istorie știută de copii, neignorată de tineri, celebrată și chiar crezută de bătrâni (traducere de S. Mărculescu, 2009). Pe de altă parte, Ramón Menéndez Pidal scria în 1968 că poemele „au fost retipărite neîncetat până în zilele noastre“ (Romancero Hispánico, 1, 264), iar Maximiano Trapero a publicat o variantă culeasă recent (Romancero general de Fuerteventura, 2019). Dimensiunea istorică a circulației acestor poeme (aproximativ o jumătate de mileniu) e secondată de dimensiunea geografică, legenda carolingiană fiind răspândită în Italia, Spania și Portugalia, inclusiv în insulele acestora din urmă. După cum scrie Menéndez Pidal, romanța a pătruns, pe calea tiparului, și în America Latină (Argentina, Chile, Peru, Mexic, Brazilia), de ex. în Peru (1583), și în Mexic (1586), „probabil pentru a fi citite de copii la școală“. (Ibid.).
Cum a ajuns un principe dac între cei 12 paladini ai lui Carol cel Mare, adică între luptătorii de elită ai Evului Mediu? Se știe că împăratul își alegea cu mare grijă anturajul, acordând mare încredere celor originari din zona Seine, Meuse și Hurepois, și nu-și ascundea rezervele față de combatanții de origine germanică („Alemans, Baiviers, Flamens, Frisons“), pe care îi considera „Français de moins bonne souche“ (A. Brasseur: Étude linguistique et littéraire de la Chanson des Saisnes de Jehan Bodel, 1990, p. 278).
În poeme, Baldovinos se prezintă astfel:
Hijo soy del rey de Dacia
Hijo soy suyo carnale
Uno de los doce pares
Que a la mesa comen pane
La reyna doña Ermelina
Es mi madre naturale
El noble marqués de Mantua
Era mi tio carnale.
Din textele spaniole și portugheze aflăm că lui Baldovinos i se spunea „franco“ și nepot al lui Charlemagne, văr, în unele texte, chiar frate al lui Roldan; bunicul lui dinspre mamă era Naimo, duce de Bavaria, iar marchizul de Mantua era frate cu regele Daciei; el mai era văr cu regele Salinos al Greciei și cu puternicul Montesinos, succesor la tronul Dalmației; era căsătorit cu Sebilla, care s-a convertit la creștinism, din dragoste pentru el, iar tatăl acesteia era regele de Sansueña, vasal al lui Charlemagne. Prin urmare, originea lui nobilă, poate și o strânsă legătură a lui Charlemagne cu Dacia, explică prezența lui Baldovinos la curtea împărătească.
Motivele principale ale textelor supuse analizei sunt: vânătoarea, uciderea rivalului, răzbunarea morții celui ucis, justiția și riturile de înmormântare1. Asistăm la două vânători: prima este o pseudo vânătoare, provocată de Carloto, fiul împăratului Carol cel Mare, cu scopul de a-l ucide pe Baldovinos și a obține pe soția acestuia, Sebilla. Cea de a doua este o vânătoare-pretext, căci ea are menirea de a duce pe marchizul de Mantua la găsirea muribundului Baldovinos.
Carloto, succesor la tronul împărătesc, îndrăgostit de Sebilla, îl convinge pe Baldovinos să participe la o „vânătoare“, dar, într-o vale îngustă, acesta îl străpunge de 22 de ori, tăieturi atât de grave, încât și cea mai mică dintre ele ar fi fost suficientă pentru ca victima să moară.
La vânătoarea-pretext participă marchizul de Mantua, cu vânătorii lui, cu câini și șoimi, într-o călduroasă zi de vară; pornesc din Mantua, în zona râului Po, și fac un popas aproape de o fântână, pentru a-și potoli setea; apariția unui cerb, însetat și el, face ca vânătorii să pornească în dezordine la urmărirea lui, părăsindu-l pe marchiz. Acesta rătăcește prin pădurea deasă, sună din corn, dar nu e auzit, se face noapte, iar calul lui e atât de obosit, încât cade la fiecare pas. Marchizul descalecă și ajunge, pe jos, ca din întâmplare, în locul unde se aud niște gemete înfricoșătoare. Se hotărăște să acorde ajutor celui aflat în dificultate și găsește un cavaler muribund, de nerecunoscut, al cărui paj pornise în căutarea unui confesor, căci nu corpul, ci sufletul lui trebuia salvat. Marchizul înțelege cu greu că muribundul e chiar nepotul său de frate, iar acesta reușește să înțeleagă, în cele din urmă, că are în față tocmai pe unchiul său carnal. Aflând ce a provocat tragedia nepotului său, marchizul jură să nu-l înmormânteze până când îl va omorî pe ucigaș. Trimite la împărat o ambasadă compusă din contele Dirlos și ducele de Sanson, originar din Picardia, cu cererea de a face dreptate pentru uciderea lui Baldovinos, săvârșită de însuși fiul său; ambasada amintește împăratului felul în care și-a judecat Traian fiul după ce omorâse băiatul unei văduve din Roma; mesajul mai conține amenințarea că, dacă nu va face dreptate, împăratul va fi inculpat și că marchizul va porni cu război împotriva Franței. Împăratul e atât de tulburat, încât abia mai putea vorbi, dar își dezvăluie filozofia juridică, transmițând marchizului că, dacă cele spuse sunt adevărate, făptașul va fi pedepsit, așa cum se procedează din vechime în Franța, indiferent dacă pârâtul e sărac sau bogat, copil sau adult, francez sau străin. Prefer ca fiul meu să moară decât să dezonorez statul – zice Charlemagne –, căci a muri e natural, memoria rămâne vie doar a celui care moare fără mârșăvie.
E stabilită componența completului de judecată, compus din cei mai vestiți și mai nobili bărbați din diferite părți ale imperiului. Aceștia verifică faptele reclamate, audiază pe inculpat, iar împăratul citește (în paralel) legile, pentru a afla ce pedeapsă se cuvine unui ucigaș. Făptașul e condamnat: să fie târât în câmp de un cal rău domesticit, așezat pe ghilotină, jupuit, decapitat, iar mâinile și picioarele să-i fie tăiate, în fața întregului Paris. Împăratul își condamnă fiul criminal, cum făcuse Traian, dar mult mai aspru decât acesta, căci văduvei din Roma i s-a dat posibilitatea să decidă dacă vinovatul să fie condamnat la moarte sau să-i fie atribuit în locul celui pierdut.
Locul crimei e un pământ pustiu, depopulat, la o sută de mile de Mantua, la 20 de cea mai apropiată localitate, la șase de proximul schit. Defunctul e așezat pe cal și e transportat mai întâi la schit, unde marchizul îngenunchează, face o jertfă, la picioarele unui crucifix, și jură Sfintei Maria că nu-și va pieptăna părul, nu-și va tăia barba, nu-și va schimba hainele și încălțămintea și nu va mânca pe față de masă, până când îl va omorî pe Carloto, prin justiție sau prin luptă; porniți în căutarea marchizului, partenerii lui de vînătoare află de la sihastru că acesta se află la abadia Flores cu un cavaler mort.
Caracterul lui Baldovinos ni se dezvăluie în monologul dinaintea întâlnirii cu marchizul de Mantua; muribundul imploră pe Sfânta Fecioară să se roage pentru mântuirea sufletului său; apoi se adresează, în semn de rămas bun, mamei („s-a spart oglinda în care te vedeai în fiecare zi“ și „nu vei mai avea pe cine sfătui la turniruri“), și soției (se vor vedea numa „la județul final“), dar își omite tatăl; se adresează, în continuare, vărului Montesinos, lui Renaldos, Roldan, Urgel, Ricardo Normante, Iliveros, Durandarte, episcopului Estolfo și ducelui de Milano, întrebându-i unde sunt de nu vin în ajutorul lui. Se adresează și lui Carlo Magno: „de-ai ști ce moarte am avut, cum te-ai mai răzbuna! căci m-a omorât fiul tău prin viclenie, zicând că mergem la vânătoare, mi-a vânat moartea“. Se adresează, în fine, marchizului de Mantua („unde ești că nu mă auzi?“), ceea ce îl obligă pe acesta să se autoidentifice, în imagini impresionante: „o, nepoate Baldovinos, care îmi ziceai unchi, eu sunt marchizul de Mantua, pe care urma să-l moștenești; moartea ta mă face să uit de moartea fiilor mei“.
Prețuirea de care se bucura Baldovinos la curte rezultă foarte clar din descrierea înhumării lui: e înmormântat imediat după executarea criminalului, cu cele mai înalte onoruri: e așezat în sicriu în uniformă militară, de mare preț, la înmormântare participă 100 de paji, mulți duci conți, o numeroasă cavalerie, cântă nenumărați preoți, iar ca presbiter servește cardinalul de Ostia, diacon e arhiepiscopul de Milano, iar subdiacon e cel din Aux; mormântul e împodobit cu pietre scumpe, iar columna e din marmoră; corpul rămâne cu faimă, iar sufletul urcă cu glorie la ceruri (Romancero Castellano ó Colección de antiguos romances populares de los españoles, p. 87).
Poemele conțin motive comune capodoperei literaturii europene medievale, La Chanson de Roland; e asemănător comportamentul lui Carol cel Mare și al marchizului în scena găsirii cadavrului lui Roland, la Roncesvalles, resp. a muribundului Baldovinos. Ei își exprimă durerea în mod caracteristic comportamentului medieval: binecuvântează defunctul, îl plâng, își zgârie fața, își smulg părul din barbă și de pe cap, își sfârtecă hainele; amândoi pun în practică obiceiul de a răzbuna moartea celui ucis: Charlemagne omoară atâția sarazini, încât râul Ebro se umple de sânge și inundă câmpiile verzi; marchizul așteaptă cu înhumarea victimei până la executarea criminalului.
Riturile funerare, utilizate din belșug în poeme (structura „bocetului“ rostit de Baldovinos etc.), sunt atestate în oralitatea românească, dar și la celelalte popoare romanice, deci nu întrevedem o relație directă între poeme și folclorul nostru.
Ce ne spun numele personajelor? Nume ca al lui Baldovinos (Baudouin, Bauduinet etc.) figurează în Pseudo-Turpin, în gesta medievală La Chanson des Saisnes, de Jehan Bodel, și în La Chevalerie Ogier de Danemarche, de Raimbert de Paris, toate create în sec. al XII-lea sau imediat după anul 1200. Am văzut că regele dac nu poartă nume în poeme, dar îl putem deduce din numele fratelui său, marchizul de Mantua. Acesta se numește Urgel sau Urgeo, care este varianta italiană a lui O(t)gerius, deci și regele dac trebuie să fi purtat același nume: Urgel, Otgerius sau Ogier. Într-adevăr, în Cronica lui Carol cel Mare și a lui Roland, cunoscută sub denumirea de Pseudo-Turpin, regele Daciei e menționat în câteva rânduri cu numele O(t)gerius sau variante ale lui. Cronica a fost datată 1165 și a fost una dintre cele mai răspândite scrieri din Evul Mediu; sunt cunoscute circa 200 de cópii ale ei. În ea „Otgerius rex Dacie“ a condus trupele dace în războaiele lui Carol cel Mare din Spania. Avem la dispoziție trei asemenea copii: una se află la Londra (La versione occitana dello Pseudo-Turpino. Ms. Londra B. M. Additional 17 920, ediție critică de Marco Piccat, Tübingen, 2001), alta la Aachen, tipărită în ediție latină și germană, de cunoscutul medievist H.-W. Klein (Die Chronik von Karl dem Grossen und Roland, München, 1986), iar a treia se află la Biblioteca Națională din Paris (Fonds Latin, Ms. 176560), publicată în ediție latină și engleză, de H.M. Smyser (The Pseudo-Turpin, Cambridge, Massachusetts, 1937).
Să le cercetăm pe rând, în această succesiune. În versiunea occitană, regele Daciei apare cu 10.000 de luptători („Othgerus rei de Dacia amb .x.m. heronum“, p. 79); când Charlemagne e provocat de uriașul Ferracutus la luptă în doi, acesta „va trametre Othgeri Dat“ (în notă se precizează: „Otgerius Dacus“, p. 90); apoi, Charlemagne împarte pământuri celor care au adus victoria, iar „la terra de Portugual donet a aquels de Dacia e ha aquels de Flandres“ (p. 99); în fine, în lista celor înmormântați la Belli/Blaye e menționat „Othger rey de Dacia“ (p. 122).
În cronica de la Aachen (cap. XI, frazele 26, 27, cf. și 40) sunt înșirați conducătorii armatelor participante la luptele lui Carol cel Mare în Spania, între care și „Otgerius rex Dacie“, cu „zece mii de viteji“ (decem millibus heroum). Numai Otgerius și Naimo, ducele de Bavaria, au avut atâția luptători, alții au participat cu mult mai puțini. Dar cu privire la regele Daciei se adaugă: „despre el se cântă până în ziua de azi cântece de vitejie, căci a săvârșit nenumărate fapte eroice“ („De hoc canitur in cantilena usque in hodiernum diem, quia innumera fecit mirabilia“); în cap. XVII, fraza 4, se arată că Charlemagne a fost provocat de uriașul Ferracutus la luptă în doi și că primul pe care îl trimite împăratul în locul lui este „Otgerius Dacus“; în cap. XVIII, fraza 27, Carol cel Mare răsplătește pe cei care au contribuit la obținerea victoriei, oferindu-le ținuturi și provincii ale Spaniei: pământul portugalilor îl acordă dacilor și flamanzilor („terram Portugallorum Dacis et Flandriis dedit“). În fine, în cap. XXIX, fraza 4, se vorbește despre înmormântarea la Blavium/Blaye a marilor luptători ai lui Carol cel Mare, între care e menționat și „Otgerius rex Dacie“.
În copia de la Biblioteca Națională din Paris, găsim aceleași informații: în cap. XIII: „Ogerius rex Dacie, cum .x. milibus pugnatorum, de quo usque in hodiernum diem vulgo canitur quod innumera fecerit mirabilia“ (p. 27 și 68); în cap. XX, în pasajul în care Carol cel Mare e provocat de Ferracutus la luptă în doi, e trimis mai întâi „Ogerius Danus“ (p. 32, 75), al cărui supranume n-a fost înțeles de editor și îl traduce eronat prin: Ogier the Dane (danezul), în loc de: Ogier dacul; Smyser însuși e contrariat de supranumele Danus și remarcă în notă (p. 32, n. 4) că în versiunea scurtă, cunoscută sub sigla OMA, „we have Dacus here, and not Danus“; în cap. XXIII (p. 36, 79), Charlemagne împarte pământul Spaniei participanților la războaie: „terram Portugallorum“ revine „Dacis et Flandris“ („to the Dacians and Flemish“), deci nu danezilor, ci dacilor și flamanzilor. E limpede că termenul Danus trebuia tradus prin Dacus.
Confuzia Dania = Danemarca apare la mulți traducători, dar explicația ne-o oferă Joseph Barrois, care, în prefața ediției din 1842 a poemului La Chevalerie Ogier de Danemarche (p. XVJ), arată că în Evul Mediu cele două țări purtau același nume Dania, adică Dacia era Dania Danubiana (ripensis), iar Danemarca era Dania Cimbrica. Prin urmare și titlul poemului editat de Barrois se datorează aceleiași erori de traducere, dovadă faptul că și în poem tatăl lui Ogier e numit Dacus, iar acesta a primit supranumele Dacius sau Danius; Barrois scrie că traducători „malavisés“ au tradus în franceză „Ogier, rois de Danemarche.“ Într-adevăr, e cu totul de neînțeles cum un specialist ca H.-W. Klein traduce pe Otgerus rex Dacie prin Ogier König von Dänemark, pe Otgerus Dacus prin Ogier der Däne, iar Dacis et Frandriis prin den Dänen und Flamen. (p. 58-59, 72-73, 86-87).
Reținem așadar că Pseudo-Turpin nu vorbește deloc despre Ogier danezul, ci numai despre Ogier dacul, și încă mai amănunțit decât despre mulți alți conducători de oști. Prin urmare, Ogier rex Dacie este un tip literar de dac, respectiv de român, poate singurul tip de român prezent în literatura secolelor XI-XIII. Nu știm dacă tipul literar a avut și un corespondent în realitatea istorică, dar, cum tradițiile nu apar din nimic, teoretic n-ar trebui exclusă această posibilitate. Mai mult, avem dreptul să-l revendicăm, nu din rațiuni de orgoliu național, ci pentru că așa rezultă din Pseudo-Turpin și din alte opere literare medievale. (Autorul prezentului articol nu poate să nu remarce faptul că cea dintâi mențiune a folclorului românesc se află în opera lui Pseudo-Turpin. Și poate că nici asta nu e o simplă fantezie literară.)
Cum se face că, totuși, fratele regelui dac e numit în poeme danezul Urgel marchiz de Mantua? Într-un studiu vechi, dar remarcabil, Karl Voretsch arăta că Ogerius, adică tatăl lui Baldovinos, după uciderea de către Carloto a acestuia, s-a refugiat în Lombardia, de unde dorea să răzbune moartea fiului său. Ajunsă pe pământ italian, tema a evoluat prin localizare teritorială și istorică: regele Daciei nu mai e numit Otgerius, ca în Pseudo-Turpin; în schimb, apare fratele lui, marchizul de Mantua, care îi păstrează numele și primește, probabil tot sub influența poemului lui Raimbert de Paris supranumele danezul. Din Italia, tema a pătruns în Spania, unde și-a împlinit destinul literar în romanțele despre marchizul de Mantua. În ele dăinuie amintirea regelui dac și a Daciei, țara care – iată – continua să aparțină romanității și după părăsirea ei de către împăratul Aurelian. Poemele spaniole și portugheze au răspândit în lumea hispanică imaginea Daciei, a regelui ei și a succeso rului la tronul acestuia, ucis mișelește.
1 Cf. Cancionero de Romances. Anvers, 1550. Edición, estudio, bibliografía e indices por Antonio Rodríguez-Moñino, 1967, p. 130-148); Romancero Castellano ó Colección de antiguos romances populares de los españoles, publicada con una introducción y notas por G.B. Depping. Nueva edición con las notas de Don Antonio Alcala – Galiano. Tomo Segundo. Leipsique: F.A. Brockhaus, 1844 (nr. 14, p. 63-75); Primavera y flor de romances ó Colección de los más viejos y más populares romances castellanos publicada con una introducción y notas por don Fernando José Wolf y don Conrado Hoffmann. Tomo segundo. Berlin, 1856, p. 200; Romancero general, ó Colección de romances castellanos anteriores al siglo XVIII, recogidos, ordenados, clasificados y anotados por Don Agustín Durán. Tomo primero. Madrid, 1849, p. 207-218.