„Frica”, o temă literară. De la Peter Altenberg la Valeriu Cristea

Într-una din temele manolesciene, Despre frică, pornind de la două întâmplări din copilărie legate de acest sentiment uman, autorul, nuanțând subiectul, înregistrează o necesară distincție între latura sa fizică și cea morală . O primă constatare, în urma celor două experiențe personale, ar fi aceea că la originea laturii morale a fricii se află imaginația, fiind, deci, „o frică falsă, stimulată de voință”, pe când cealaltă, fizică, este, în esență, o „frică adevărată, țâșnită din reacția organismului” care răspunde unei agresiuni exterioare. Dar reputatul critic literar este prea subtil ca să rămână la această „viziune” și, după exemplificări clare, ajunge la concluzia logică : „În frică, aceste laturi le găsim rareori în stare pură. De obicei, frica are ambele laturi, dacă ne referim la ființa umană”.

Cum, de la „ființa umană” pornesc, de obicei, scriitorii, am căutat confirmarea ideilor de mai sus în opera a doi scriitori atât de diferiți stilistic, un „virtuos al schiței impresionist- neoromantice”, austriacul Peter Altenberg, și un critic literar de primă linie, autor și al unei excepționale cărți de proză, greu încadrabilă într-un gen literar, românul Valeriu Cristea. Amândoi, în maniere diferite, dar, în esență, complementare, vorbind despre frică, îi lărgesc cuprinderea, direct sau prin aluzii, ajungând la acele forme derivate care îi extind semnificațiile: teama, neliniștea, tulburarea, spaima, groaza.

În antologia Proza austriacă modernă, apărută în anul 1968, în apreciata colecție „Biblioteca pentru toți” a „Editurii pentru Literatură”, Peter Altenberg este inclus cu două schițe, cele mai scurte texte din carte, amândouă având aproximativ cinci pagini. Desigur, nu din vreo „cenzurare” a editorului avem această „scurtime, ci urmare a tehnicii narative, excepționale pe spații mici, practicate de autor în schițele care i-au adus faima, „inspirate din întâmplări cotidiene, stări de spirit greu comprehensibile, evocate într-un stil plin de asociații, sugerând mai mult decât povestind”, după cum îl prezintă, în prefața sa, Dieter Schlesak, antologatorul volumului.

Ilustrarea celor de mai sus prin schița Frica este perfectă. În câteva rânduri, fără vreo înfloritură stilistică, fără amănunte parazitare în economia textului, este descrisă, prin cele patru „personaje” („fecioara cea bătrână”, „cea mijlocie”, „fecioara cea tânără” și „una care nu era deloc fecioară”) o posibilă, neașteptată, întruchipare a fricii. Sau, mai bine zis, ce anume o generează. De la opinia „celei mijlocii” : „Frica înseamnă… când auzi mobilele pârâind”, la concluzia celorlalte: „Trebuie neapărat să-ți fie frică de ceva? Ți-e frică pentru că ți-e frică”, se parcurge, repet, în câteva fraze, un întreg univers al acestui trecător sentiment, potrivit vârstei, experienței de viață și, de ce nu?, sincerității „protagonistelor”, care „filozofează” în limitele unei atitudini mai degrabă practice. Deci, de la o frică din „exterior”, senzație care coincide cu o întâmplare biografică, la acea care nu reclamă, obligatoriu, o cauză, dar se resimte la fel de intens. Ironia fină a autorului din comentariul final, potrivit căruia „cele mijlocii au întotdeauna dreptate”, pentru că „simt omenește”, în timp ce tinerele „au prea multă fantezie și chiar le e frică”, iar bătrânele „au prea puțină și nu le e frică deloc”, deturnează voit o concluzie ce se dorea serioasă: „Frica este… când pârâie mobilele”.

În După-amiaza de sâmbătă, operă „în care intuiția și inteligența încheie un fericit pact de neagresiune”, conform lui Nicolae Manolescu, evocând propria copilărie, Valeriu Cristea decupează cu infinită delicatețe scene și secvențe dintr-o copilărie, mai degrabă, „solară”, dar, în care, de multe ori, își face loc, pregnant sau abia simțită, și frica ; sentiment trăit de autor, cu diverse prilejuri, în multitudinea formelor sale de manifestare și analizat printr-o percepție și o sensibilitate deosebite.

Precum a procedat și Alexandru Ciorănescu în superba sa carte, Amintiri fără memorie, și După-amiaza de sâmbătă este o „aducere-aminte” prin care autorul încearcă „să se pună de acord” cu lumea și cu sine, fără pretenția de a elabora un jurnal sau „cronica unei vieți”. Ca și marele scriitor român din exil, Valeriu Cristea nu este interesat de istoria propriu-zisă a unor întâmplări, rememorate fragmentar, ci de evidenta lor „transcendență”.

Valeriu Cristea își „citește în suflet”, cum ar spune Nicolae Manolescu, dar, fără nici o îndoială, și în gânduri, pentru a pune în paginile acestei cărți fapte, întâmplări și impresii ale copilăriei, interpretate însă de omul matur, îmbogățit de alte experiențe ale vieții. O investigare „blândă” a psihologiei copilu ­lui la diferite vârste, generată de întâmplările care l-au marcat la un moment dat prin insinuarea sau stăpânirea fricii, într-un stil literar excepțional, ne pune în față un veritabil tablou interior, cu luminile și umbrele sale. O carte prin care, cum spune Montaigne, în Essais, autorul „s-a oferit pe sine însuși ca temă și ca obiect”.

Precum un ceasornicar la masa de lucru, concentrat sau visător, autorul privește cu infinită răbdare prin lupa sufletului „mecanismul” acestor amintiri, extrăgând, spre cercetare, piesă cu piesă, adică impresii și fapte care s-au „asamblat” în timp pentru a măsura vârsta copilăriei. Tot așa, când ajunge la imagini, cu precădere spațiale ( descrieri amănunțite ale interioarelor locuințelor sau ale caselor în care ele se află), le developează spre îndelungă contemplare, dar nu într-o cameră obscură, ci sub o lumină vie, în măsură să pună în valoare toate detaliile, să întregească semnificații dintre cele mai surprinzătoare. Din care se revarsă, deseori, blând, învăluitor, „fantasticul lucrurilor umile”, cum spune G. Călinescu.

Materia, în formele ei concrete, și antimateria, ca substanță ipotetică, alcătuită din presupuneri și gânduri, nu se anihilează reciproc, ca-n experimentele științifice, ba, dimpotrivă, degajă, împreună, o uriașă cantitate de impresii și semnificații, pe care autorul le comunică cititorului în fulgurații scânteietoare și cu o maximă sinceritate.

Caracteristic lui Valeriu Cristea este faptul că nu „viața sufletului” este influențată de experiența nemijlocită a întâmplărilor și faptelor trăite, ci invers, acestea din urmă își „trăiesc destinul”, de fapt nemurirea, așa cum le dictează delicata percepție interioară a copilului, exprimată, acum, prin vocea maturului.

Sunt multiple cauzele generatoare ale fricii copilului: de la absența mai îndelungată, conform percepției sale, a părinților de acasă, la teama, aproape paralizantă, de întuneric, de la spaima de a vorbi în public, menținută și la maturitate, la groaza că buna lui mamă ar putea muri în somn. În toate formele ei de manifestare, o bogată viață interioară a acestui copil deosebit potențează sentimentul fricii, îi dă amplitudine, generează diverse interpretări. Sentimentul fricii îl însoțește ca o umbră, care se lungește sau se scurtează, după cum o „luminează” intensitatea trăirii, analizarea ei profundă. În lipsa părinților „aparențele liniștitoare se spulberă” și „apar teama și disperarea” și „nimic nu te mai poate interesa sau potoli”. Este, ni se sugerează, o dublă teamă : pentru el, personal, copilul rămas fără ocrotirea părintească, fie și temporară și, în egală măsură, pentru părinții cărora o întâmplare nefericită le-ar putea pune viața în pericol. Aceeași grijă pentru viața mamei îl determină pe copil să îi „verifice respirația”, de fapt, să îi vegheze somnul, convins fiind că, în somn, ești cel mai aproape de moarte. Așa cum bezna pe care o trăise în dormitor, după stingerea luminii, întunericul total, „noaptea neagră” care îl acoperise „și acoperise totul în jur”, nelăsându-i „nici un reper, nici o putință de salvare” îl făcuse să simtă acut, de neoprit, apropierea morții.

În toate aceste cazuri, ni se dezvăluie, desigur, o frică ce vine, așa cum spune Nicolae Manolescu, din interior, din imaginație, într-o proiecție analizată minuțios, cu o evidentă încărcătură spirituală. Pentru teama neînvinsă de a vorbi în public, autorul are o explicație simplă, dar cu atât mai subtilă, mai convingătoare : (…„ nu e oare mai normal să te temi să vorbești în fața a două sute de oameni, să zicem, decât să nu te temi deloc și să o faci aproape cu aceeași ușurință cu care stai de vorbă, acasă, cu ai tăi ?”). Desigur, nu curiozitatea pentru întâmplările trăite de copilul ultrasensibil ne întrețin, în primul rând, interesul și plăcerea lecturii, ci interpretarea stărilor sale de-o mare subtilitate psihologică și analitică. Mărturisirea sa, de-o sinceritate totală, este elocventă : „Niciodată nu m-am temut de ceea ce trebuia să mă tem, de ceea ce se temeau alții ; mai degrabă dintr-un fel de inconștiență decât dintr-un cert curaj, și mai probabil încă pentru că spaimele obștești găseau locul ocupat de puzderia unor spaime mărunte și personale, care mă inundau în permanență și care mă acaparau în întregime ;(…) Există o limită nu numai pentru forța, ci și pentru slăbiciunea noastră ; erau prea numeroase temerile mele ca să mai pot fi receptiv la pericolele din afară”.

Foarte interesantă ( și, deopotrivă, originală) este modalitatea prin care copilul Valeriu Cristea a reușit să țină lucrurile care provoacă frica la distanță, acea „cvasi-permanentă trăire anticipativă” care împiedică „materializarea” răului, a „primejdiei”. Te gândești în permanență la ceea ce îți provoacă teama și teama va sta la distanță, neutralizată, anihilată în însăși intimitatea ei bolnavă, pentru că, spune autorul, „orgoliul realității refuză să ne imite, supusă, închipuirea, biata noastră închipuire omenească, pentru a ne surprinde, când și cum vrea ea…”.

Ceea ce impresionează este precocea moralitate a protagonistului acestor întâmplări, manifestată constant, fără a ține cont de „pierderile personale”, izvorâtă dintr-un prea-plin sufletesc în măsură să analizeze situații delicate, fără umori și părtiniri, acordând tuturor prezumția de bună-credință și sinceritate. Toate acestea vin în completarea fericită a capacității sale de a culege și evoca, cu subtilă delicatețe, momente și trăiri încărcate de omenescul unei copilării ca oricare alta.

Așadar, unind cele două modalități, din scrierile amintite, de percepere și analizare a fricii, se poate spune că aceasta se ivește și „atunci când pârâie mobilele”, dar dacă nu-și află ecoul în sufletul și conștiința omului, dacă nu este încărcată spiritual, se consumă în van, ca un simplu capriciu nevinovat al materiei.

În sclipitoarele scurte însemnări care încheie cartea, mai puțin personale (sau indirect personale), se află și „secvența” în care un copil de patru ani, fascinat de mănunchiul de baloane colorate ce se ridică spre cer, își întreabă mama dacă ce vede este adevărat ; desigur, copleșit de atâta frumusețe, cum ne explică autorul, el are teama, involuntară și precoce, că minunata priveliște ține de neverosimil, că de fapt asistă la o fascinantă păcăleală.

Terminând de citit După-amiaza de sâmbătă, pot afirma, cu cartea în față și mâna pe inimă, spre deosebire de copilul neîncrezător de mai sus, că toate aceste „felii” de viață, zugrăvite măiestrit de autor, sunt cât se poate de reale.