Într-una dintre rarele sale confesiuni, Alexandru Al. Philippide mărturisea că amintirile din prima copilărie care i se perindau prin suflet și prin gând erau mereu legate de biblioteca tatălui său. Despre austerul și reputatul filolog Al. Philippide se știe că era în veșnică luptă cu timpul și că, pentru a-l economisi, luase măsuri drastice: nu primea oaspeți și își mutase patul în bibliotecă, printre miile de cărți, fișe și dosare. În spațiul familial/familiar livresc, alături de nelipsita cană cu vin roșu, savantul îi făcea cunoscută copilului său mirifica lume din O mie și una de nopți și din Odiseea. Dar cartea preferată din toată biblioteca îi rămânea lui Alexandru-junior Robinson Crusoe și poate că astfel ne-am putea explica faptul că viitorul cărturar va fi ajuns la tendința „insularizării” existenței sale în bibliotecă.
Așa cum pentru Arhimede era mai actuală o problemă de geometrie care îl frământa decât faptul că îi fusese cucerită Cetatea, și pentru Alexandru Philippide, pe fondul tulbure al totalitarismului comunist, este mai de actualitate ce scrie și citește, in absentia, pe autarhica sa insulă – a Bibliopolis-ului. Aici, „ceasurile petrecute în biblioteca sa îl transpun într-o lume fabuloasă, de atracţia căreia nu va mai putea scăpa. Nostalgia sa rămâne aceea de a reduce realitatea la articulaţiile unei ficţiuni artistice. Dacă de obicei un scriitor se inspiră din realitate pentru a izvodi o carte, Philippide parcurge drumul invers, de la cărţi la realitate. Sunt cărţi care ne dau iluzia vieţii, însă el râvneşte ca viaţa să-i ofere iluzia cărţii. În ea existenţa apare coerentă şi lesne de cunoscut, nu poate să te sur prindă niciodată nepregătit”. (George Arion, Alexandru Philippide sau drama unicității. Încercare de portret interior, Ed. Eminescu, 1982, p. 115).
Fiind, prin rădăcini, „ce tățean grec”, fără „na țio nalitate” ori patrie geografică, Alexandru Philippide a con templat prezentul „grecește”, adică reținând, ca un „homo generalis”, doar universaliile. Un monograf al operei sale este convins că avea două suflete: „unul meridional și altul nordic, unul creând în numele memoriei lumii, altul exprimând memoria interioară. Împăcarea lor, suprapunerea amintirilor într-o unică matcă, de sens pozitiv, în memoria culturală adică, reprezintă ultimul țel din marea călătorie philippidiană” (Horia Avrămuț, Alexandru Philippide – La ră s- crucile memoriei, Ed. Cartea Românească, 1984, p. 133). În marea călătorie a cunoașterii prin lectură, autorul Con siderațiilor confortabile ieșea din cronologia personală și se simțea sincronizat cu timpul uneia sau alteia dintre cărți, fiind integrat ritmului prezen tului lor. Cu o viziune ne varie tur asupra vieții, el a aruncat asupra actualității priviri pline de o „deferentă indiferență” (sintagmă împrumutată de la G. Călinescu). Tot ceea ce nu intra în orizontul de așteptare al lecturilor sale îi devenea indiferent, deci inactual.
Lecturile i-au fost lui Alexandru Philippide în consens cu ideile („cognito et lectu digni”), dar nu se știe dacă ideile existau aprioric (în funcție de ele fiind alese cărțile) sau dacă universul ideatic exprimat se datora lecturilor, pe care i le dirijase la început tatăl său. Informațiile pe care le-a lăsat cărturarul despre sine însuși sunt parcimonioase. Cauzele ar putea să rezide în autocenzura biografică pe care și-ar fi putut-o aplica, dar și în realele inhibiții care l-au oprit în a se destăinui. Așa se explică faptul că, „despre adolescența poetului nu vom ști, probabil, niciodată nimic. Nici despre alte epoci ale vieții poetului. Cunoscut din opera sa, Al. Philippide pare să nu fi avut ceea ce se cheamă «viață». Am putea spune că netrăitul a jucat în creația sa un rol mai important decât trăitul (s.a.). Există în această operă un patos secret al netrăitului, ca și acela al necreatului în poezia lui Blaga”. (Nicolae Balotă, Introducere în opera lui Al. Philippide, Ed. Minerva, 1974, p. 322).
În orice caz, autorul Monologului în Babilon a adoptat tipicul unui scriitor auster, care și-a petrecut marea parte a vieții în bibliotecă. Spiritul său rece, distant, nu era predispus spre confesiune și de aceea mărturiile rămase în urma lui sunt acelea referitoare doar la impresionantele lecturi avute. Despre Alexandru Philippide nu știm în ce moment al zilei scria, în care anotimp avea mai mult spor, dacă avea un timp fast pentru lectură, o vreme prielnică meditației și scrisului. De altfel, nedezvăluin du-și date biografice, el se justifica, asemenea altor scriitori, spunând că valoarea literară a unei opere nici nu crește, nici nu scade prin cunoașterea vieții autorului ei. Cert este că se simte în modul său de a fi ceva împrumutat din răceala bibliotecii.
Alexandru Philippide a pus într-o relație antagonică prezentul în continuă desacralizare cu epocile în care oamenii întrețineau comuniunea cu zeii, bazându-se pe alte coduri decât acelea actuale. Este motivul pentru care, preluând o sugestie din Confesiunile Sfântului Augustin, Mircea Bârsilă observă, în eseul Vârsta de fier în lirica lui Alexandru Philippide (Ed. Tracus Arte, 2014), că cele trei forme ale subiectivității de pe axa temporalității se reduc în poezia sa la una singură – prezentul (prezentul din cele trecute, prezentul din cele viitoare și prezentul prezentului). Această contragere implică transformarea temporalității dintr-o categorie calitativă într-una cantitativă (numită „temporaneitate”), marcată de semnele degradării, ale vastității deșarte și ale îngreunării sau ale încetinirii, induse de o reverie materială negativă. „Visurile în vuietul vremii” se asociază cu tema călătoriei: în spațiul real sau cel imaginar, în propriul trecut, în viitor, în autarhicul timp echinoxial (mitologic) și în cel istoric – al lumii de azi, pe care poetul o consideră „gheboasă de trecut”.
Datorită refuzului ostentativ al prezentului istoric în favoarea unei visate Antichităţi, autorul Aurului sterp este situat de Mihai Zamfir alături de marii poeți interbelici, pe o orbită centripetă elitistă. Toți sunt încadrați de istoricul literar grupului pe care Antoine Compagnon l-a numit al „antimodernilor”, adică al celor care au făcut să avanseze literatura procedând la o ațintire a privirilor mereu spre trecut. Ei au nutrit o aceeaşi mişcare regresivă, spre un teritoriu ideal, spre o patrie a Poeziei pe care fiecare şi-a imaginat-o cum a putut mai bine într-un loc de refugiu, mereu altul. În ceea ce-l privește pe Alexandru Philippide, „mânat de sentimentul superiorităţii sale faţă de ceilalţi, a detestat instinctiv vulgul, masa populară, a dispreţuit în mod sincer spiritul gregar, fugind de «vuietul mulţimii». S-a izolat orgolios de toţi ceilalţi, de fiinţele incapabile să se ridice la excelenţă. Autorul Visurilor… rămâne, poate, cel mai politically incorrect scriitor al nostru, care, în plus, n-a făcut niciodată un secret din atitudinea lui”. (Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, II, Ed. Polirom, 2017, p. 132). Poetul de structură clasică s-a adeverit a fi în perioada comunismului „aristocratul egal cu el însuși, discretul poet de mare clasă care a căutat mereu umbra și a ocolit piața publică”. (Ibidem, p. 145).
Indiferent de originile avute sau de opțiunile politice, toți marii noștri poeți și-au dat întâlnire pe teritoriul elitismului, ei adresându-se doar unui public educat. Parcă nu au făcut a bine, dacă ne gândim la siniștrii ani care au urmat, când s-au impus preceptele artei proletare – o așa-zisă artă din, cu și pentru popor. Alexandru Philippide a rămas un scriitor de rangul întâi („classicus”) și de viță bună („assiduus”), nedevenind unul proletar („proletarius”), așa cum o cereau vremurile. Deși membru al Academiei Române, cărturarul nu a acceptat să i se indice din partea vreunui for superior la ce actualitate trebuie să se raporteze. Timpul său interior nu a coincis cu acela al evenimentului calendaristic, al calendarului republican agricol (strângerea recoltei colectivizate) sau al calendarului industrial (îndeplinirea planului cincinal înainte de termen). Cred că toate aceste termene socialiste țineau pentru el de… calendele grecești. Alexandru Philippide a manifestat tendința de a transcende faptul istoric, de a absorbi evenimentul cotidian în ritmuri atemporale, neauzind niciun fel de ritm în afara aceluia clasic. L-a interesat mereu actualul peren din con tem poraneitate, adică tot ce ține de universal, de extragerea esenței din contingent.
Adresându-se celor care ci tesc și fă când refe rire la volumul Monolog în Babilon, Ni colae Ma nolescu afirmă că „marile poeme din volumul postbelic (Pe un papirus, Balada vechii spelunci, Prin niște locuri rele sau Legendă) sunt alegorice, spunând povestea unor lumi pierdute în negura timpului, văi ale plângerii al căror mister rămâne insondabil, rod al unei imaginații senine deopotrivă anxioase, împânzită de referințe clasice și de o simbolistică misterioasă. Poemele sunt doldora de întrebări la care nimeni nu răspunde. […] Ne întrebam, intenționat retoric, la apariția volumului din 1967, despre ce țară plânsă e vorba și cine sunt locuitorii ei care nu se pot bucura de nicio frumusețe? Și-ar mai pune întrebările cititorul contemporan, pentru care versurile nu conțin probabil niciun înțeles? Dar care rămân la fel de frumoase”. (Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Ed. Paralela 45, 2014, pp. 162–163). Cititorul contemporan, îndeosebi acela tânăr, nefiind în stare să descifreze limbajul ce amintește de un scriitor al antichității grecești, ar vedea în tendința lui Alexandru Philippide de a ieși din actualitatea imediată o atitudine retrogradă.
În „vuietul vremii” de astăzi, pe fondul scăderii interesului pentru biblioteca reală, când reperele cronologice nu mai pot fi chemate la ordine zecimală, iar limbile moarte par moarte de-a binelea, tinerii cititori sunt captați doar de „întâmplări din realitatea imediată”. Dacă ar vedea un cărturar de talia lui Alexandru Al. Philippide, li s-ar părea că ar fi vorba despre un bătrân dascăl ros de molii ce a ieșit bine prăfuit dintr-un depozit de carte. Cât despre bătrânul Philippide, instalat cu patul în bibliotecă pentru a nu mai pierde timpul cu mersul în dormitor, acesta li s-ar părea a fi trăit și visat într-o cu totul altă lume (doar nelipsita cană cu vin roșu l-ar face mai uman în ochii lor). Nici unul, nici altul dintre cărturari nu mai este pe înțelesul celor care nu citesc fără căpătâi de cărți.