Scriam cîndva într-un articol că, în mod paradoxal, abordarea realistă a vieții n-ar trebui să excludă idealismul, un comportament luat adesea în răspăr. Ziceam că niște soluții utopice ar putea să asigure o mișcare menită să ne țină treji și să ne scoată din marasm, ca dintr-o mlaștină ce riscă să ne înghită. Aceasta în ideea că utopia, irealizabilă în fond, poate hrăni și da forță unor aspirații spre ceva mai bun. Era, în enunțurile mele, poate și un joc de cuvinte, poate și un sofism, o provocare la meditație… Utopia imaginează o lume ideală, dar proiectul înălțat pe structuri utopice – se știe de cînd lumea – este irealizabil. Thomas Morus imaginează, în principala sa operă, un loc ce nu există. Aspirațiile generate de utopii pun însă în mișcare mecanisme funcționale, „ascendente”. Cîtă vreme distopiile inspiră mișcări descendente, care duc spre realități „ferme”, disfuncționale însă pentru orice societate.
*
În opoziție cu utopia se vorbește de distopie. Dacă o „realitate” utopică este imposibil de atins sau de realizat, distopiile pot… exista? Ca termen medical, distopia desemnează o anomalie care constă în situarea unui organ anatomic în alt loc decât cel normal. Deci, dacă în utopie locul nu există, în distopie acesta, „locul”, poate exista, doar că în altă parte, ocupat de… altceva. Noi, captivi ai iluziei că trăim într-o lume pe care o putem domina și pe care o putem umple de amăgirile privilegiilor materiale, o lume pe care o puteam (și o putem, în continuare) secătui de bogății fără să ne gîndim la consecințe, nu ne-am dat/ și nu ne dăm seama că, de fapt, problema vieții noastre, a filosofiei noastre de viață, este în altă parte, în alt „loc”. Ignorînd utopiile, ne afundăm în distopii. Imaginarul lui Thomas Morus se închide în sine, în vreme ce imaginarul distopic se umple de fapte… Creațiile distopice, precum Mașina timpului a lui G. H. Wells, 1984 de G. Orwell și Noi de E. Zamiatin, ca și Anthem de Ayn Rand, Deposedații de Ursula K. Le Guin sau Pianul mecanic a lui Kurt Vonnegut, prind concretețe cu fiecare zi, cu fiecare lună, cu fiecare an prin care trecem. Distopia ne copleșește. Am rupt-o cu regimurile totalitare precum nazismul sau comunismul, dar totalitarismul se poate întoarce oricînd, sub cele mai neașteptate forme.
*
Am trecut cu ochii peste cîteva caracteristici ale totalitarismului distopic și am rămas frapat de ușurința cu care societatea în care trăim poate să le îmbrace. Evident, disprețuim utopiile, ca fiind idealiste și… infantilizante, dar luăm oare seama la insinuarea distopiei în modul nostru de a vedea lumea și de a fi în ea, de a concepe în ce constă „realismul” stabil al lumii pe care o edificăm?
Putem privi în ograda noastră, România, dar lucrurile sînt cam aceleași în toată lumea. Nu putem nega că, în această perioadă de pandemie, guvernele au devenit mai autoritare, a fost întărit controlul social și s-a produs o „resemantizare” a locurilor unde trăiesc oameni, printr-o mai atentă conștientizare a granițelor și a mișcărilor de populație. Deodată presa – și opinia publică, ca și guvernele – n-a mai fost interesată de mișcarea emigranților-imigranților, ci de „întoarcerea etniilor” în locurile de baștină. Dar, mergînd mai departe, spre aspecte nuanțate, vom observa că stratificarea socială devine o problemă, iar, prin distanțare socială și (auto)izolare, mobilitatea socială este restrînsă. Decidenții se constituie într-o elită atotștiutoare și strict autonomă în opțiuni. Se insuflă ideea că modul de lucru al „elitei” este singurul eficient. Sub pretextul că este apărat, individul, captiv în fagurii izolării, este uniformizat și banalizat, adus în starea de virtual contaminat, care îi șterge individualitatea. Președintele țării, prin sfaturile și interdicțiile pronunțate, coboară din olimpianismul funcției și se transformă în binefăcător. Captivii pandemiei – reale sau decretate – dezvoltă sentimente de frică sau dezgust față de lumea exterioară. Se produce o ruptură cu viața tradițională, iar religia este pusă mai puternic sub semnul… încercării. Statul își întărește funcțiile, în special cele punitive. Puniția se exercită mai mult prin amenințare decît pe căi juridice (vezi și amenzile mari, care nu vor putea fi, totuși, încasate, sau vor fi declarate ilegale după consumarea situației de risc), funcțiile Poliției secrete sînt scoase mai tare la vedere (cu manifestări ale luptei informațiilor), supravegherea guvernamentală se întărește, este adusă în stradă forța militarizată. Natura (sau Cel de Sus, care are planul Lui) pare să conspire la întreținerea acestei temeri prin potențarea secetei și trimiterea înghețului peste pomii în floare. Penuria de alimente hrănește și ea teama de prezent, ca și de viitor. Lumea naturală rămâne pentru multă vreme dincolo de ferestrele locuințelor, așa cum au rămas în această primăvară pomii înfloriți sau întoarcerea păsărilor călătoare. Corupția devine mai subtilă, dar și mai cinică, profitînd de condițiile generate de pandemie, iar valorile culturale sînt bulversate și neantizate de încremenirea în care este înghețată întreaga societate. Pe măsura creșterii autoritarismului decidenților, sporește și sentimentul privind impotența acțională a acestora. Sistemul încearcă să acrediteze ideea că este singurul în măsură să rezolve lucrurile și că problemele apărute ar fi generate de factori care se află în afara sistemului, a razei de acțiune a autorităților, dar, sub faldul aparențelor, acesta devine tot mai puțin credibil.
*
Una singură dintre aceste caracteristici, însușite clar de un sistem (politic), ar putea duce cu gîndul la revigorarea totalitarismului, la deschiderea drumului spre distopie, dar noi, mai mult, avem în față un mozaic de caracteristici care se pretează asocierilor și definirilor. Evident că sistemele administrative – ca și al nostru – nu caută, azi, măcar pe față, să devină autoritar-totalitare, dar lucrurile se pot coace repede, ca să evolueze spre situații nedorite. După cum se desfășoară evenimentele pe mapamond, ne dăm seama că starea lumii noastre e foarte fragilă. Istoria poate oricînd să ia o întorsătură imprevizibilă. Nu o putem stăpîni, cu toate mijloacele noastre de prevenție pe care ne credem în stare să le punem în operă. În esență, totalitarismul are un curs subteran – ținut la distanță de vectori democratici –, dar care poate oricînd să fie descoperit și folosit în adăparea unor idei menite să întristeze din nou fața lumii. Copt în spații restrînse, poate fi imediat manageriat în geografii mondiale. Important pentru noi este însă să conștientizăm că – fie că sîntem sau nu captivi unor tendințe totalitare – trăim realitatea unei distopii, în care ne afundăm continuu, iar pandemia prin care trecem ne determină – sau ar trebui să ne determine – să conștientizăm în ce situație ne aflăm.
*
Utopia nu e realizabilă, distopia, da! Utopia poate prinde carne în cărți, ca și distopia. Dar distopia se insinuează, faptic, și în mersul lumii. Scriitorii, ca și filosofii, sînt, cum se zice, mereu pe fază. Țin asemenea teme constant încălzite de flacăra inspirației. Sînt ei ascultați? Sînt citiți? Sînt aduși în agora cu ideile lor? Cu suflul eu-rilor lor? Ia cineva seama la maladiile ce vin peste noi? Subiectele distopice, plasate de obicei în viitor, se prăbușesc în viteză peste prezent. Nu mai e vorba de o simplă contra-utopie imaginară. Schimbările – marile schimbări, unele nepercepute imediat – prin care trecem sînt mai mult dramatice decît benefice. Nu e vorba doar de o patologie a individului, ci de patologia unei lumi.