Cu aproape un deceniu în urmă, Nicolae Breban anunța într-un interviu că are definitivat volumul de nuvele cu titlul Act gratuit. Cum se știe, scriitorul datează finalizarea textelor și nu avem motive să nu-l credităm. De ce, atunci, l-a ținut la sertar atâta timp? Distilare stilistică și de idei? Înclin să cred că prozatorul are în minte și o chibzuință editorială. Numaidecât acest prezent arată înzestrat pentru revenire. Scriitorul zice undeva că prezentul e încremenit. Se deschide îmbietor, de aceea, memoria unor paseiști paradoxali în proza lui Breban. Dependenți de trecut, dar mai degrabă pacienți ai amintirii lui. Ca și cum autorul se revendică din vreun regim al misteriilor, manipulând purificarea și consumând, în același timp, prezențe sociale. În fond, Breban extrage tipologii și reprezintă înrudirile – raționale, sentimentale și ideatice. Prozele fermentează pe fondul expunerii unor gândiri speculativ-analogice. Până la urmă, tot un fel de gândire mitică. Căci Breban nu-i preocupat aici de istorisire, nici de arta narațiunii; el prezintă ipostaze cu potențial de mistificare a Ideii în scenarii doar aparent diferite.
Există o plasticitate psihologică în proza lui Breban. În Simetrii, de pildă, naratorul găsește un partener de dialog, pe sculptorul Bartolomeu cioplind în stâncă pe malul mării… Altundeva o femeie țintuiește un admirator umilit. Nu e nicio devălmășie în discursuri. Nici întâmplare. Pare că însuși Destinul a prelucrat scenele cu luciditate. Totuși, ceva lipsește, iar infirmitatea se dovedește una a memoriei. Acel ceva e un act, gratuit sau nu, simbolic ori ultimativ, nici nu contează.
Când urcă spre cota 1400 a Vârfului-cu-Dor, Minda și Sireca discută despre sinucidere, prilej cu care medicul face apologia înălțării deasupra utilului strict. Amintește de experiențele avangardiștilor și teoria actului gratuit. Acțiunile ce poartă eticheta cu sintagma celebră urmăresc, toate, demonstrarea unei libertăți descătușate de ipocrizia mic-burgheză a actualității. E nevoie de nebunia actelor gratuite pentru a evada din cercul cauzalității. Iată jocul deplinei libertăți teoretizate în Îngerul de ghips (1973). Deja înhățată în monologurile din Bunavestire (1977), unde eram avertizați că ideea actului gratuit nu putea fi îndeplinită de nimeni, afară de Dumnezeu. Se vede că, între timp, Nicolae Breban avansează în interiorul ideii, la fel cum procedează mereu: revine, contemplă versiunile, deconstruiește și apoi experimentează cât de elastic e noul supliment de sens. De aici, din laboratorul ontologic, Breban stabilește nuclee narative inedite. Nu întâmplător, numeroase teme din cele două volume de proză scurtă se regăsesc deja în romanele publicate.
Un act gratuit nu despre altceva vorbește: corupt de ideea literară, arhitectul emerit Nicu N. are nevoie de adrenalina unui act gratuit pentru a simți libertatea. Care înseamnă și desprinderea de infertilitatea trecutului. L-ar mulțumi și spargerea unei case, nu crima. În pregătirile lui, se infiltrează în lumea locului, chiar și la cârciuma „Palma”, asistând, dintr-o cameră secretă, la intervențiile unui Banchet secret. Comerciantul, militarul, preotul-mag, poetul și politicianul dezbat meseriile eterne și zeul grăbit al timpului – „Noul”. Comerciantul crede că realitatea aparține tagmei sale, militarul e nostalgicul războiului – ca la Thomas Mann –, pentru că numai prin el distribuirea puterii și eroismul se desăvârșesc. Monseniorul Deliman clarifică nevoia de abstract, spunând că zeul gol și frica vidului sunt stafiile realității, iar la dumnezeire se poate ajunge și prin Nietzsche, via revoltă. Nesemnificativi sunt poetul și omul de știință. În schimb, politicianul e sigur că ideea anarhică a timpului e omul nou. Banchetul e mai degrabă un intermezzo al actului, pentru că acest narator vulgarizează un Kierkegaard de cartier, dar cu idei înalte. Se suprapune cu efracția, printr-o răsturnare spectaculoasă în irealitate, Elvira-Luiza-Pupi-Serafina (la Breban, eroinele suferă de alinarea cinică a naratorului), actrița existenței și a tinereții lui, călăul sentimental, care îl surprinde asupra faptului. Execuția e necesară. Stafia sau numai călăul feminin, sinuciderea sau doar alunecarea în depresia melancolică, orice final e posibil și ambiguu deopotrivă.
Nici Moritz Silbermann din Subiect banal nu se simte bine în pielea prezentului; și el, ca arhitectul Nicu N., vrea să îmbrace, dintr-un complex de neîmplinire, haina trecutului. Aduce lângă Mirela, soția, pe fostul idol al tinereții, Doru Săileanu. După cascade de insinuări ale avocatului-narator, piste greșite și fragmente confesive, Mirela va fi înjunghiată de Doru, misterul motivației însă persistă. Aici îi iese cel mai bine lui Breban jocul ambiguităților.
„Cine cunoaște ce este iubirea, dacă n-ajunge să disprețuiască ce a iubit?” grăia Zarathustra, iar vocea lui rezonează în scenariile prozastice ale lui Nicolae Breban. Stafia iubirii umilitoare din prima proză întâlnește aici stafia idolului castrator. Doar că aventura monologată din prima proză are în Subiect banal o dispunere complexă, după modelul operei. Există la Breban un paseism paradoxal, cum spuneam, în sensul că eroii se aruncă în trecut din revelația prezentului, dar trecutul – de obicei concretizat, ilustrat de un călău – e valabil și dacă stafia călăului e posedată de protagonist – de obicei, marginalizat, inferior ca vizibilitate. Dar puternic în așteptare. Psihologia ține de forța desprinderii din latența existențială, de a ieși din cerc și a se întoarce, pe un timp spirală, pentru a rupe vraja atracției prin posesie. Astfel triumfători, ei se pot sinucide, ca arhitectul Nelu N. sau se închid în tăcere ori în cinism (ca Felician din În apărarea dictaturii). Stafia e un dublu inconcret, ca în prima proză, „oglinda secretă” a eului real. Prin urmare, dispunerea e similară operetei, cu monologuri separate și unificări neașteptate. E aici rescrierea unui altfel de mit al lui Orfeu, cu Mirela-Euridice străduindu-se să salveze din infernul trecutului un soț captiv de bunăvoie – pentru a vindeca senzația netrăitului. E Orfeul lui Offenbach, însă la Breban moartea lui Euridice e în ultimul act și e falsă. Reale rămân trama, jocul, scena; de fapt, Orfeu Moritz vrea să scape de Euridice-Mirela prin adoptarea idolului din tinerețe în casa lor, un Aristée-Pluto golit de sens și putere, căzut, la rândul lui, în hipnoza admiratorului. Transferul de putere e intermediat de soție. Să fie oare gestul ei unul calculat, ultim, stârnind „parazitul” pentru a-l trezi pe soț? Firește că sensurile incerte sunt mai apropiate de piesa lui Tennessee Williams. Sau, combinate, mai bine zis, de vreme ce Mirela afirmă despre Doru că este indiferența însăși, de unde și farmecul seducător. Tot de indiferență lega și Monteverdi mitul lui Orfeu, care se ruga la indiferentul Charon în opera din 1607… O seducție inversată găsim și în pânda din În apărarea dictaturii. Jocul dintre Felician și „slujnica” -tâlhar Didi este contrazis de metamorfoza fetei, ce contrazice sensurile teoriei proprietății unei alte ființe – reluată mai puțin reușit în Beachboy, unde citim rescrierea donjuanismului din perspectiva cinică a versiunii moderne: de gigolo. Tot o teorie, a profetului rătăcit – în propria minte, familie și totalitarism –, e Romanță neagră într-o țară roșie. Radu Vlad Teofil Negreanu perorează pentru a gândi limpede, iar prelegerile secrete din familia Schmidt o ajută pe ucenica atipică, țigăncușa Smaranda, care va deveni scribul ideal. Un act gratuit este istoria tatălui și fiului ce iubesc, răzbunători ori letargici, misterul unei femei (reluând un episod biografic din Viața mea). Ideea e că femeile superioare deșteaptă amintirea unui timp netrăit, iar tot aici citim una dintre cele mai frumoase definiții din proza lui Breban: naratorul, povestitorul e „o oglindă mai veche decât propria ei memorie”.
Prin nuvelele lui Breban din Act gratuit se mișcă un duh anarhic, înțelepțit cu teoria seducției, stăpân al înscenărilor, deopotrivă artist și regizor, profet zeificat și maestru compromis, victimă a lumii și filosof a istoriei, pătimaș tulburat de luciditate, de zei în miniatură și refugiați în retorică, de indivizi bolnavi după disprețul puterii și forța disimulării. În doze diferite, după caz și altitudinea principiilor, își face loc nebunia. Pretutindeni în textele lui, Nicolae Breban cultivă naratori ce împrumută obsesia idealului și anarhia lucidă, care cred în sentimentul convalescenței revelatoare, în provocările mici-revoluționare, ca și, adeseori, în geniul sufocat de grimasele prezentului. Totdeauna evenimentele se derulează pe scena alunecoasă dintre monolog interior și solilocviu. Am sintetizat și adevărații protagoniști din Act gratuit – seriile de concepte.
Ele interferează, depinde câtă dispoziție arată cititorul pentru lectura întregitoare sau fragmentară.
Cartea unui autor puternic, a cărui forță riscă să strivească edificiile de mici dimensiuni.