MARKÓ Béla s-a născut la 8 septembrie 1951, la Târgu-Secuiesc.
A studiat la Facultatea de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai, secţia maghiară-franceză (1970-1974). A fost profesor de franceză la şcoala generală din Sântana de Mureş, iar după aceea redactor la revista literară „Igaz Szó“ din Târgu-Mureş, unde îl prind evenimentele din 1989, când revista îşi schimbă denumirea în „Látó“, devenind redactor-şef al acesteia, până în 2005.
A fost senator în Parlamentul României (1990-2016), preşedintele Uniunii Democrate Maghiare din România (1993-2011), vicepremier în Guvernul României (2004-2007 și 2009-2012).
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1978, în prezent preşedinte al Filialei Tg. Mureş a USR, membru al Societății Beletristice, al Uniunii Scriitorilor și al Academiei de Literatură şi Artă Széchenyi din Ungaria. I s-au tradus volume de poezii în limbile română, engleză şi franceză. A semnat şi o serie de volume de versuri și povestiri pentru copii, respectiv cărți de analiză literară, eseuri și publicistică. Ultima carte publicată în limba română: Iartă-ne, Ginsberg, poezii în traducerea lui Kocsis Francisko, Editura Curtea Veche, 2020.
A tradus poezie și piese de teatru din limba română, între altele: Dona Juana de Radu Stanca (pentru secția maghiară a Teatrului Național din Tg. Mureș) și Meșterul Manole de Lucian Blaga (pentru Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), publicat într-un volum aparte (Lucian Blaga: Manole mester, trad. și postfață de Markó Béla, Editura Kriterion, 1984).
Cristian Pătrășconiu: Béla Markó, politician și scriitor? Sau: scriitor și politician?
Béla Markó: A existat o perioadă când nu aș fi îndrăznit să spun că sunt politician și scriitor. Cu alte cuvinte, politica m-a absorbit de tot și, practic, a existat aproape un deceniu când nu am avut timp să scriu texte literare, deloc. Dar acum lucrurile s-au schimbat, așa încât aș zice despre mine că sunt scriitor și politician. În această ordine: deci, în prim-plan în viața mea se află, din nou, literatura. Fiindcă, la urma urmei, înainte de 1989, profesiunea mea a fost aceea de redactor și scriitor.
Și atunci, Béla Markó, scriitor; dar – poet și prozator/eseist? Sau prozator/eseist și poet?
E importantă consecuția, observ. Oricum, prozator nu prea sunt, fiindcă am scris foarte puțin sub această specie. Mult mai des însă am făcut și continui să fac eseuri; am, de altfel, mai multe volume de eseuri și îmi place extrem de mult acest gen care este, pentru mine, mult mai relaxat și relaxant decât proza propriu-zisă. Prin urmare, aș spune că sunt poet și eseist. Iarăși, în această ordine.
De ce poet? Și de când poet?
De foarte mult. Încă din copilărie am avut acest vis de a fi poet. Copil fiind, am scris poezii. Bineînțeles, când spun că am vrut să devin poet, mă gândeam la o menire de tip Petőfi, de exemplu.
Ce e „visul” acesta de poet, despre care spuneți? Cum anume visați că ați putea fi poet?
M-am referit, și deloc întâmplător, la Petőfi care a impus o viziune aparte despre rolul poetului în societate. Această trimitere explică, în bună măsură, ceea ce aș vrea să spun. Chiar din școala elementară am învățat că poetul, și anume poetul maghiar este, dintr-un anumit punct de vedere, și conștiință a obștei sale, a comunității sale, la un moment dat, chiar și revoluționar. Visam, așadar, la a fi un fel de poet implicat, un poet al lumii mele, al obștii mele. Bineînțeles că astăzi văd altfel lucrurile – și e și normal să fie așa. Totuși, pentru un copil, a fost o perspectivă atrăgătoare.
Dar mai aveți astăzi un „vis de poet”, un vis în legătură cu ce înseamnă a fi poet? Sau realitatea, ca să zic așa, a năvălit peste dumneavoastră și nu mai e timp de asemenea „vise”…
Nu aș vorbi neapărat de un „vis”, dar am în continuare, recunosc, o anumită viziune cu privire la menirea poetului, la rostul poeziei. Am plecat de la un „vis romantic”; după aceea, am încercat să separ ideea de poet de ideea de om al cetății, la limită de ideea de om politic. De altfel, în timpul dictaturii comuniste nici nu se prea putea să faci o confuzie între aceste meniri. Sau, în cel mai rău caz, dacă ai apucat să faci o asemenea confuzie, atunci ai devenit un poet, cum să zic, „de curte”. Ceea ce, în ce mă privește, nici nu am vrut, în mod firesc; și nici nu am făcut ceva, nici măcar cel mai mic gest, în acest sens. Mai vreau să spun că, totuși, înainte de 1989, scriitorul, sau în general intelectualul, a încercat să suplinească exact ceea ce lipsea în acea societate. În acele vremuri, scriitorul avea o anumită șansă, prin natura exprimării metaforice, de a-și spune părerea în legătură cu ceea ce se întâmpla în politică și, astfel, pe undeva firesc, cu limitele de rigoare, scriitorii și-au asumat, în textele lor, și acest rol. Nu de politician, ci de influencer, cum s-ar spune astăzi. După 1989, un an de cotitură și pentru mine, pentru noi toți de fapt, am considerat că aceste două roluri trebuie să se despartă, și iarăși mi s-a părut că este ceva de ordinul firescului. Dacă ești poet, menirea ta este, am considerat eu (și nu numai eu), să îți exprimi părerea în legătură cu cele mai importante probleme ale existenței – viață, moarte și așa mai departe. Și, pe de altă parte, dacă vrei să fii politician, atunci ai posibilitatea să faci, cinstit, deschis, asumat, politică. Se poate subînțelege că s-a schimbat în mod radical și felul meu de a concepe condiția de scriitor, în fond condiția de intelectual. Eu am avut această posibilitate de a alege și, pentru o vreme destul de semnificativă, am ales implicarea directă în politică în sensul construcției unui nou regim politic. Ulterior, chiar dinainte de a mă lăsa de politică, mi-am dat seama că a fost o greșeală (nu numai a mea, ci din partea noastră, a tuturor) să credem că într-o societate democratică trebuie să aibă loc o astfel de „diviziune a muncii”. Și anume: că lumea intelectualilor e una (și că ei nu ar trebui să se implice în mod direct în treburile obștești) și că lumea politicienilor, altă lume, ține de politicieni de carieră. După părerea mea, a fost o greșeală majoră că mulți intelectuali au renunțat nu numai la rolul de lider politic, dar nu și-au asumat nici rolul de lider de opinie. Eu am fost martor al evoluțiilor în Parlamentul României timp de un sfert de veac. În anii 1990 au fost acolo, ca parlamentari, un șir de intelectuali importanți. Pe de o parte, recunosc, acest fapt a marcat și un anumit amatorism în politică, dar, în același timp, ceea ce era acolo reprezenta și un capital de viziuni cu privire la viitorul țării și al societății.
Ceea ce nu mai pare că avem astăzi. Mai ales odată cu ultimele două legislaturi – avem un Parlament populat cu, probabil, cei mai mediocri politicieni pe care i-am avut în Legislativ de trei decenii încoace. Nu știu dacă avem profesionalism, profesionism politic – eu cred că nu, cred că amatorismul & habarnismul au atins niște cote alarmante inclusiv în Parlament. De asemenea, nu pare că (mai) avem politicieni cu viziuni. Greșesc?
Nu cred că greșiți. Probabil că aceasta este și problema cea mai mare, de fapt – amatorismul nu a dispărut din politică, dimpotrivă, a proliferat; în schimb, au dispărut oamenii care „articulează”, care au viziune. Astăzi eu nu văd altceva decât o luptă oarbă pentru putere. Nu sunt ipocrit, am învățat și eu că puterea este importantă, dar dacă puterea devine un scop în sine și nu un instrument al realizării unor programe, atunci sistemul se va distorsiona din ce în ce mai mult. Nu este ușor să obții puterea, dar este foarte ușor s-o păstrezi, dacă nu ai scrupule și te ghidezi numai după sondajele de opinie, fără să vrei altceva. În ceea ce mă privește, am retrăit cam toate dilemele după ce am ieșit din politică, dileme privitoare la ce sunt, care ar fi rolul și rostul meu…
În ce sens?
Am reînceput să scriu în mod constant poezie sau eseu. Literatură…Și am retrăit dilemele specifice. De pildă – după ce am făcut politică, m-am întrebat așa: ce ține de poezie și ce nu ține de ea? Dacă sunt opinii, teme, subiecte care nu își au locul în poezie. La început, am încercat să separ foarte clar lucrurile – între publicistică și opinia politică, pe de o parte, și ficțiune, literatură, pe de altă parte. Mai apoi mi-am dat seama că îmi pun singur o piedică. Cu toții suntem ceea ce suntem, ceea ce am fost, ceea ce am ales, ceea ce am trăit. Ei bine, cum spuneam, inițial, am perceput „trecutul meu politic” ca pe un dezavantaj – în poezie, de exemplu. Pe cine ar mai interesa, mi-am spus, ce fel de poezie face un politician? Numai că nu am încercat să neg că am fost cândva politician – ceea ce, bineînțeles, e imposibil. Încetul cu încetul, mi-am dat seama că acest fapt poate fi, da, un dezavantaj, dar, în același timp, poate fi și un avantaj; și de atunci, a fost mult mai ușor.
Era mai greu să fii scriitor de limba maghiară, poet în mod aparte, în România înainte de 1989 sau după 1989?
E o diferență foarte mare între cele două perioade – și, implicit, între condiția de scriitor înainte de 1989 și după 1989. În ceea ce privește libertatea de exprimare, posibilitatea de a scrie ceea ce vrei, bineînțeles că înainte de 1989 ne-am confruntat cu cenzura comunistă chiar și atunci când, într-un sens instituțional, spre sfârșitul anilor 1970, cenzura a fost desființată. A fost, de fapt, o desființare formală, de dragul vitrinei spre Occident, dar diferitele instituții ale Partidului au preluat această sarcină, să îi spunem așa, de a controla în continuare tot ce se întâmpla în cultură. Desființând cenzura, s-a impus un control și mai dur. Alături de acestea, a funcționat și autocenzura. Am văzut foarte bine cum funcționează o dictatură care devine din ce în ce mai perfidă, în timp ce încearcă să păstreze, așa cum spuneam adineaori, vitrina democrației. Începând cu 1976, am fost redactor la o revistă literară din Târgu-Mureș unde am avut cu toții numeroase conflicte cu fel de fel de activiști de partid pentru a publica anumite texte. În ceea ce privește condiția de scriitor maghiar în România, bineînțeles că, în același timp, era și o problemă legată de identitatea națională. Comunismul ceaușist, mai ales spre sfârșitul anilor 1970 și în anii 1980, a devenit un fel de național-comunism. Naționalismul, în mod clar, s-a îmbinat cu ideologia comunistă – ceea ce a avut consecințe serioase asupra celor care scriau și gândeau în altă limbă, în cazul nostru, în limba maghiară. Deja în anii 1970 au fost desființate multe școli cu limba de predare maghiară. Mai înainte, în 1959 Universitatea Bolyai a fost unificată cu Universitatea Babeș și încetul cu încetul învățământul superior în limba maghiară a fost suprimat. Pe de o parte, limba maternă era, pentru noi, o formă de libertate în raport cu național-comunismul ceaușist; pe de altă parte, zilnic trăiam cu sentimentul că aria utilizării limbii maghiare e din ce în ce mai restrânsă. Noi am avut, așadar, și acest sentiment – de dispariție treptată a limbii maghiare din viața publică, pe lângă sentimentul general al tuturor scriitorilor onești din România, că suntem privați de libertatea de opinie. În același timp, lucrurile nu sunt chiar așa de simple, ele nu trebuie să fie luate în alb și negru. Iată de ce: înainte de 1989, repet, tocmai pe fondul acesta al lipsei politicienilor autentici – fiindcă funcționarii sau activiștii PCR nu au fost politicieni, ei bine, tocmai pe acest fond, scriitorii aveau cu adevărat un cuvânt de spus. Dintr-un anumit punct de vedere, ei au fost mai mult în centrul atenției opiniei publice. Ceea ce au scris scriitorii avea o anumită greutate. Înainte de 1989 la o lansare de carte sau o așa-zisă întâlnire cu cititorii, veneau sute și sute de oameni – și nu neapărat în urma unei organizări forțate. Veneau spontan oamenii la astfel de evenimente, pentru că în societate lipsea cu desăvârșire critica regimului, iar scriitorul avea posibilitatea, fie și numai în mod indirect, prin metafore, să suplinească această lipsă. Impactul scriitorului era, da, mai mare înainte de 1989. Inclusiv al scriitorului maghiar din România.
Și, după 1989, avem cumva o situație „în oglindă”?
Nu știu dacă a fost exact „în oglindă”, cum spuneți. În ceea ce privește libertatea de exprimare, lucrurile s-au schimbat radical. Au dispărut restricțiile să publici în limba maghiară. Așa cum au dispărut în general constrângerile din discursul public, indiferent de limbă. În această privință, libertatea a fost, practic, absolută. Însă, în același timp, scriitorii s-au simțit marginalizați, fiindcă lumina reflectoarelor nu îi mai viza pe ei. Și astăzi, după 30 de ani de la căderea comunismului, cu toții suntem foarte atenți la ce se întâmplă în politică, la ce spun niște politicieni (destul de inculți deseori) sau niște jurnaliști, dar nu neapărat la ce spun unii scriitori. Eu însumi, când m-am lăsat de politică – mă exprim așa, pentru că a fost decizia mea, la începutul anului 2011, că nu îmi mai asum niciun rol cotidian în politică, renunțând la funcția de președinte al UDMR; apoi, încă 4 ani, am mai fost în Parlamentul României și, după aceea, s-a cam terminat cu implicarea mea politică… am trăit ceva diferit cu ocazia lansărilor de carte. Publicam deja din nou cărți de poezie și am văzut că, în timp ce în politică am avut posibilitatea să țin un discurs în fața a mii și mii de oameni, la lansările de carte sau la dezbaterile culturale, mă întâlneam cu 20, 30, cu 50 de oameni. Atenția și afluența publicului erau cu totul altele. Dacă sunt 100 de oameni la un eveniment literar, atunci e foarte bine, e ceva ieșit din comun.
À propos: ați avut situații de genul în care, haideți să zic „pe românește”, ați fost înjurat și, de la aceiași oameni, ulterior, ați primit felicitări pentru ceea ce ați scris, ca literatură?
O, da. Chiar sunt interesante aceste situații. E foarte interesant și, aș zice, este un lucru pozitiv acesta. Mi-au spus și direct, față în față, unii: că nu au fost de acord cu linia pe care am urmat-o în politică, dar că apreciază foarte mult poezia pe care o scriu. Chiar și când făceam politică, fiind deja cunoscut nu numai în Ardeal, ci și în Ungaria, deoarece am avut mai multe volume apărute încă dinainte de 1989, am avut cronici foarte bune. Ei bine, și ulterior auzeam replici de genul: „Markó e un poet bun; păcat că face politică”. Ar fi fost mai bine, sugerau aceste replici, dacă aș fi rămas la poezie. Invers, sincer, nu prea mi se spune: păcat că e poet, ar fi fost mai bine să rămână politician… (râde).
Vă provoc acum puțin: cum răspundeți la această întrebare – sunteți scriitor maghiar sau scriitor român? Sigur, nu uit când întreb aceasta că sunteți și politician…
Sunt scriitor maghiar. Sunt scriitor maghiar, de naționalitate maghiară, dar sunt cetățean român. Și patria mea din vis este literatura. Să vă spun ceva cu valoare anecdotică – la un moment dat, am fost candidat la Președinția României.
Vă referiți la momentul 2004?
Exact. În 2004 am candidat la funcția supremă în statul român din partea UDMR. La un moment dat, am fost patru candidați la o emisiune televizată. Traian Băsescu, Adrian Năstase, Corneliu Vadim Tudor și cu mine, iar moderatorul ne întreabă – ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi „bun român”? Fiecare dintre noi trebuia să răspundă la aceeași întrebare. Din fericire, nu am fost primul, ci al doilea sau al treilea – am avut timp să mă gândesc. Răspunsul meu a fost următorul: eu nu știu ce înseamnă a fi bun român, fiindcă nu sunt român, ci sunt maghiar, dar știu ce înseamnă a fi un bun cetățean al României. Sunt, așadar, un scriitor maghiar și am mai multe cărți traduse în limba română; dacă am noroc, devin și parte din literatura română.
Primele dumneavoastră poezii au fost scrise în maghiară, nu?
Da. Nu am făcut niciodată texte literare în limba română, nu am avut acest curaj sau, dacă vreți, nu am avut această îngâmfare. Ca să faci poezie, mai ales poezie, înseamnă, după părerea mea, să stăpânești foarte bine limba; or, limba pe care eu o stăpânesc cel mai bine este maghiara. Poezie și eseu, așadar, am făcut numai în limba maghiară. Mici note literare sau comentarii am mai scris și în limba română. De asemenea, declarații politice, discursuri politice. Acestea le-am făcut și în românește și, totdeauna, le-am scris eu, nu am recurs la consilieri de presă care să îmi facă discursurile. Fiind și scriitor, mi s-a părut și straniu ca altcineva să „îmi pună vorbele în gură”, iar eu să stau și să repet textele altora. De asemenea, am tradus mai mult din literatura română în cea maghiară.
Ce dă în mod aparte limba maghiară poeziei? Nu mă refer la nume, ci la suflu, la atmosferă, la metodă, dacă vreți. Și, punctual, ce apreciați că e specific poeziei dumneavoastră, scrise, iată, numai în limba maghiară?
Nu e deloc simplu să caracterizez poezia maghiară, prin comparație cu poezia făcută în alte limbi. Ceea ce ar fi o diferență, totuși, ține de caracterul limbii. Limba maghiară nu face parte din familia limbilor indoeuropene, este o limbă fino-ugrică, ceea ce înseamnă că are o altă structură gramaticală; este o limbă mult mai sintetică și aglutinantă. Iar acest fapt îți dă posibilitatea de a inventa cuvinte inexistente sau să compui cuvinte noi. În plus, noi avem vocale scurte și lungi, și astfel poezia maghiară are o muzică aparte, foarte potrivită pentru orice formă fixă, inclusiv în metru antic. E, fără îndoială, o limbă poetică; dar, la urma urmei, orice limbă presupune un anumit fel de gândire, o abordare originală a oricărui subiect. Ar fi, de asemenea, à propos de diferențe mari, de reamintit modul cum concepe un popor, o națiune, o cultură ideea de poet, menirea unui poet. Din acest punct de vedere, până foarte recent, domină în poezia maghiară tipul poetului formator de opinie, al poetului cu misiune socială. Sigur, în ultimele decenii există și o negare a acestei imagini și multe dintre cele mai importante opere în materie de poezie maghiară ies din această proiecție.
Și la dumneavoastră? La poezia dumneavoastră?
După o perioadă de avangardă din tinerețe – cred că orice poet tânăr cochetează cu ideea de a fi noncon for mist, așa, mai avangardist… –, am început să fac, nu în exclusivitate, dar, totuși, foarte multă poezie de formă fixă. Mai ales sonete. În ultima vreme, scriu din nou, și din ce în ce mai mult, în vers alb; însă poezia în formă fixă e o constantă a operei mele și mi-a fost ceva de mare ajutor. Mă simt bine în formă fixă și, pentru mine, e mereu o provocare să scriu așa, pe acest calapod. E o provocare, ca să zic așa, să îmi impun libertatea într-un cadru delimitat. În anii din urmă însă, cum spuneam, fac și mult vers alb – într-o limbă cât mai directă, încercând să renunț la patetismul poeziei tradiționale. Poezia maghiară are o anumită înflăcărare, are un anumit tradiționalism, chiar un fel de conservatorism; în jurul nostru, nu prea se mai face, la zi, poezie de acest fel.
Ce fel de patrie, à propos de o idee pe care am avut-o puțin în discuție ceva mai înainte, este, pentru dumneavoastră, literatura?
Eu mă simt într-adevăr acasă în literatură. Să dau numai un exemplu: cu toții am avut această perioadă de carantină. Am stat acasă – am peste 65 de ani și s-a considerat că cei de vârsta mea sunt în pericol sau eventual ei îi pun în pericol pe ceilalți. Sau că suntem un pericol pentru sistemul de sănătate. Oricum, am avut restricții mai mari. Mi-am dat seama că având posibilitatea de a scrie și de a citi, chiar sunt în continuare liber. Că nimeni nu a reușit să îmi ia ceva esențial, dacă pot să scriu și să citesc. Că nimeni, dacă vreți, nu reușește să îmi ia patria, câtă vreme pot să fac acestea două: să scriu, să citesc. E o patrie foarte importantă, fiindcă, pe de o parte, are la bază limba și cultura maghiară, deci granițele acestei patrii sunt cele ale limbii, ale culturii. Pe de altă parte, oricând aceste granițe pot fi trecute. Granițele acestea nu sunt ziduri. Nu numai că nu sunt ziduri, dar eu mă simt foarte bine și în alte literaturi; spre exemplu, când traduc din limba română în limba maghiară. Ei bine, și aceste texte – traduse de mine – fac parte din patria mea, din patria mea interioară. Mai mult, nici nu trebuie să le traduc, e destul dacă le citesc. Am spus de mai multe ori: în politică, deseori, suntem contrapuși – românii maghiarilor și așa mai departe. În literatură nu există așa ceva. Vreau să cred că în literatură nu sunt conflicte interetnice. Între textele literare autentice nu există dușmănie. Dacă vreți, patria noastră comună e, de exemplu, literatura; și cultura în general. Are lumea politică vreo anume poezie a ei?
Ceva poetic în ea, vreți să spuneți? Un anume sound poetic, nu? (râde) Cu siguranță că are foarte multă „proză” în ea. Dar lucrurile, am mai spus aceasta pe parcursul conversației noastre, nu trebuie privite în alb și negru. Politica, în concepția mea cel puțin, presupune empatie. Dacă vrei să rezolvi ceva în politică, acest lucru nu depinde numai de tine, ci depinde și de partenerul tău, de adversarul tău sau chiar de un necunoscut. Se negociază, se poartă tratative – și acolo trebuie, cum se spune, să empatizezi. Pentru a avea rezultate, trebuie să ai o empatie extraordinară. Trebuie să îl cunoști pe celălalt, să îi cunoști trecutul, să îi cunoști istoria, trebuie să știi cât mai multe despre el. Și trebuie să știi ce vrea, în ce direcție ar vrea să meargă, cu ce poți să îl convingi. Din acest punct de vedere, mie îmi place politica, ca o artă, o artă a negocierii. Nu prea îmi place politica de astăzi – când aproape fiecare încearcă să se orienteze după sondajele de opinie. Nu mă îndepărtez prea mult de întrebarea dumneavoastră cu privire la o anume dimensiune poetică a politicii – cred că, la urma urmei, capacitatea de a avea empatie în politică e ceva ce ține de o sensibilitate aparte și se presupune că, schimbând ceea ce e de schimbat, are aplicație și în poezie. Că, mai mult, poate fi chiar un criteriu și în poezie. Fiindcă nu este adevărat că poezia nu are un destinatar. Poate că mulți critici sau esteticieni m-ar ataca pentru că spun așa ceva. Bineînțeles că poetul, atunci când scrie, nu își „listează” destinatarii, dar știe, totuși, cui se adresează, are o viziune despre cine va citi sau despre cine ar putea să citească acea poezie. Din acest punct de vedere, cred că și poetul are nevoie de empatie. Sigur însă că, între politică și poezie, să nu fim naivi, există extrem de multe diferențe – iau în calcul inclusiv concepția noastră tradițională cu privire la poetul (ultra)sensibil, (ultra)sincer, (ultra)cizelat. Versus, nu-i așa, „la bête politique” sau „animalul politic”. Ceea ce am văzut și am învățat foarte repede, este că și în politică, ca și în poezie, trebuie să ai un foarte bun control al limbii. Și atunci când dialoghezi sau negociezi, dar mai ales când faci o lege – eu am fost două decenii și jumătate în Parlament –, când faci un amendament, atunci trebuie să simți orice consecință a unei sintagme, a unui cuvânt, a unei virgule chiar. Nu ai voie să te gândești numai la o interpretare cu bună credință a legii, trebuie să te gândești și la eventuale lacune care, imediat cum apare legea, vor fi interpretate cu rea-credință. Acest simț al rigorii limbii e foarte important – și în politică, și în poezie. Trebuie să ai siguranța limbii, trebuie să ai siguranța semnificației, trebuie să ai capacitatea de a spune ceea ce vrei și nu ceea ce iese cu aproximație din combinația unor cuvinte sau unor fraze.
Ați putea pleda, să înțeleg, următoarea cauză: politica are nevoie de poezie și de literatură în general?
Da, da. Invers, nu sunt convins.
Activitatea dumneavoastră politică a marginalizat literatura dumneavoastră?
Cu siguranță. După un timp, am fost mai cunoscut și sunt în continuare mai cunoscut ca politician decât ca poet. Poezia pe care am făcut-o înainte de a fi politician a rămas în umbră sau în penumbră și în continuare mă confrunt cu această asimetrie în materie de percepție: sunt văzut mai mult ca politician decât ca scriitor.
Politica v-a apărat de poezie sau poezia v-a apărat de politică?
Fără discuție că a doua variantă. Poezia a fost aceea care m-a projetat de politică. Eu nu am devenit un politician de carieră. Sper. Cu toate că am fost în Parlamentul României pentru un sfert de secol. În interiorul meu, această profesie pe care am exercitat-o din 1990 până în 2016 nu m-a confiscat cu totul. Tot timpul am avut sentimentul că eu am o altă menire – eu sunt scriitor, am o anumită meserie, alta decât „meseria” de politician. Acest lucru, îmi place să cred, m-a ferit de anumite excese în politică, de o contaminare cu răul politicii, să zicem. Sunt de acord că și politica e o meserie – nu am nimic împotriva acestui fapt. Doar că nu cred că poți să îți bazezi viața și viitorul pe politică. Poți fi uitat foarte repede – nu te vor mai alege pentru încă un mandat sau partidul tău nu va intra în Parlament, să zicem. Să confunzi cariera de politician cu una de medic sau de profesor e o greșeală enormă. Să intri în politică de tânăr și să crezi că, în mod neapărat, trebuie să fi acolo până la pensionare e foarte periculos, fiindcă vei încerca să rămâi acolo cu orice preț. Și accentul cade pe această formulă: „cu orice preț”.
À propos de această paranteză foarte mare din viața dumneavoastră – de 25, 26 de ani – când ați făcut politică la vârf: regretați că nu ați dezvoltat cealaltă „linie”, regretați că nu ați fost mai mult timp scriitor, ca să zic așa?
Dacă mă gândesc la poezia mea și, în general, deși nu îmi prea place să folosesc acest cuvânt, la opera mea, da, aș putea să am unele regrete. Dacă nu aș fi făcut politică, în mod cert, aș fi avut mult mai multe cărți. M-am gândit uneori unde aș fi fost ca scriitor, în alte condiții. Însă poate că nu e drept să pun problema în acești termeni: „ce ar fi fost dacă…”. Pentru că, dacă sunt sincer, nu regret deloc că m-am implicat în politică. Am făcut ceea ce a trebuit să fac. Am învățat foarte multe de pe urma politicii, am avut multe satisfacții; iau ceea ce mi s-a întâmplat în politică nu altfel decât ca pe o șansă extraordinară. Am trăit nu momente, ci ani importanți în viața societății, am putut vedea cum se transformă o societate, am putut influența această transformare.
Aveți ceva „de sertar” în legătură cu toate acestea?
Dacă reușesc să mai scriu nu numai poezii, ci și anumite fragmente de memorii, cred că se va lega ceva. Deja în această privință – publicistică, eseu, memorialistică – am adunat destul de mult și mă gândesc serios să-mi fac propria cronică a acestor decenii. Ar trebui să sistematizez retrospectiva celor 30 de ani și în mod cert ar fi de un volum. Mă vizitează tot mai mult acest gând – să public o carte de memorii politice. Or, cum la anul voi împlini 70 de ani…
Mulți înainte!
Mulțumesc. La 70 de ani ar fi timpul ideal să public o asemenea carte.
În limba maghiară sau și în română?
(râde) Și, și. Aș scrie, desigur, în maghiară, dar cartea ar fi bine să apară și în maghiară și în română, pentru că interesul ar fi același, dacă nu chiar și mai mare între români…
O altă (mică) provocare: care e poetul dumneavoastră preferat de limba maghiară? Și care e poetul dumneavoastră preferat de limbă română? Un singur exemplu, pentru fiecare situație, vă rog…
Vai de mine… Să știți că am nevoie de două-trei fraze ca introducere pentru răspunsurile mele. Totdeauna m-am ferit să am preferințe exclusive, m-am ferit – și am spus aceasta de mai multe ori – să îmi aleg modele sau idoli ori idealuri, și în literatură, și în politică și în alte domenii. Am și eu obsesiile mele, dar nu în privința unor nume sonore, ci referitor la niște fenomene în istoria literaturii, de exemplu. Mă preocupă de ani de zile ideea că în timp poezia se schimbă ca stil, ca formă, dar în fond rămâne, totuși, aceeași. Voi spune un nume, a trăit acum aproape cinci secole, este primul poet important care a scris în limba maghiară, Balassi Bálint. Sunt și poeți mai însemnați în lirica maghiară, dar Balassi Bálint, deja cu aproape jumătate de mileniu în urmă, făcea o poezie robustă, valabilă și astăzi, cu o semnificație deosebită. Acest lucru îmi place foarte mult; îmi demonstrează că în poezie, în cultură în general, performanța rămâne performanță. Și la Balassi Bálint chiar este vorba despre așa ceva – despre o remarcabilă performanță poetică. Noi avem orgoliul omului modern, dar dacă faci lectura unui astfel de poet, îți dai seama că lucrurile cele mai importante nu se schimbă. În privința preferințelor din poezia de limbă română, l-am și tradus, îmi și place extrem de mult, firește, Mihai Eminescu. Dar prin limbajul sec, precis și totuși extrem de sensibil îl simt mai aproape pe Arghezi. Dintre poeții pe care i-am cunoscut personal, mi-a plăcut – și, de asemenea, l-am și tradus și îl consider un poet foarte important – Ștefan Aug. Doinaș.
Cândva ați spus așa: „poate că nu ar trebui să îi cunoaștem îndeaproape pe poeți”. Mențineți sensul acestei afirmații?
Da. Am făcut această afirmație într-un interviu din revista „Vatra”, cu trimitere directă, între alții, chiar și la cazul lui Ștefan Aug. Doinaș, după ce apăruseră informațiile cu privire la colaborarea sa cu Securitatea. De altfel, noi am fost în anii 1990 în relații foarte bune în Senat și în Uniunea Scriitorilor, a fost un om echilibrat. Indiferent cum a fost trecutul lui – complicat, fără îndoială –, el a făcut o poezie foarte importantă. Clasicismul cultivat de Doinaș, este, la fel, o dovadă a perenității poeziei. În plus, am și o altă obsesie, relația, de foarte multe ori contradictorie, între operă și biografie. Dacă ne vom raporta la perioada de dinainte de 1989, avem scriitori sau artiști cu biografii mai mult sau mai puțin pătate și, firește, tot timpul trebuie să facem o diferență între operă și biografie. Ceea ce niciodată nu vom reuși în totalitate. În această parte a Europei opera nu poate fi separată de biografie, și nici capodopera nu scuză biografia.
Cum a fost să reveniți la scris, la scrisul de literatură cu precădere, după decenii de confruntare politică? Precizez și mai mult sensul întrebării mele: sunteți mai puternic pentru literatură, mai vulnerabil? Mai blazat? Mai bogat? Mai realist?
Așa cum spuneam, când eram în politică, am trăit totdeauna cu convingerea că, în sinea mea, eu sunt în continuare un scriitor și că această implicare politică e numai una pasageră. Ei bine, înainte de a ieși din politică, la un moment dat, m-am apucat să scriu din nou sistematic. Să scriu literatură, vreau să zic. Și, vă spun drept, m-am speriat. M-am speriat când mi-am dat seama că nu e chiar așa cum e, cum se spune, cu bicicleta: odată ce ai învățat, nu uiți niciodată cum se merge cu bicicleta. Bașca faptul că mai și cazi uneori și cu bicicleta! M-am speriat cu scrisul, cum spuneam; m-am speriat fiindcă între timp mă învățasem cu un alt dicurs, cu un alt limbaj, limbajul politic, da, limba de lemn a politicii. Eu mă consideram tot timpul scriitor, dar nu eram sigur că voi mai putea face texte valabile. Ei bine, de foarte mare ajutor a fost forma fixă a sonetului. Pentru că m-a disciplinat, pur și simplu m-a reintrodus în starea de spirit a poeziei. Forma fixă m-a ajutat să reiau ceea ce mi se păruse că am pierdut. După aceea, odată scăpat de această angoasă, lucrurile au mers ca de la sine, a fost ca și cum m-aș fi eliberat. Cred că trecutul meu politic mă ajută și pentru literatura pe care o fac acum: am devenit mai sigur în scris și, nu știu, eventual și mai direct, și mai sincer în poezie. La început, așadar, acest statut de politician m-a tras înapoi, iar acum mă ajută cu adevărat.
În politică, s-a spus despre dumneavoastră, mai mereu, că sunteți un „moderat”. În literatură cum apreciați că sunteți – un „moderat” sau un „radical”?
(râde mai mult) Nici în politică nu mi-a plăcut acest calificativ, dar, recunosc, era pe undeva mai securizant decât titulatura de „radical”. De altfel, eu am spus de multe ori: în politică, scopurile mele sunt radicale, însă nu sunt de acord cu mijloacele radicale.
V-ați „scos“ cu aceasta!
Da, am mai învățat și eu arta diplomației. Deci, răspunzând la întrebare, sunt pentru dialog, pentru empatie, pentru colaborare, pentru o politică graduală. În poezie? Hm…Mi-ar plăcea să afirm că în poezie sunt un non-conformist, că și la această vârstă fac o literatură de avangardă, dar nu, nu ar fi adevărat. Da, cred că aveți dreptate – sunt un moderat și în poezie…Ceea ce am reușit să adaug în ultimii ani la opera mea ar fi acea sinceritate, acea directețe la care m-am referit.
