Periodic, mă revizitează o neliniște contractată în urmă cu multe decenii. M-a stăpânit violent în vălmășeala anilor 1990, când libertatea cuvântului ajunsese la dezmăț și „adevărurile” individuale ori „de gașcă” se ciocneau uneori până la sânge (în cartea vieții, jurnalul său, tatăl meu vorbea despre multele „tărășenii puse pe seama sfintei revoluții”). În lunile din urmă, aflați fiind noi sub amenințare asiduă cu moartea, buluceala știrilor contradictorii și neverificabile a pus din nou sub semnul întrebării precara rânduială a lumii. Aparenta (?) incapacitate a cuvintelor de a-și arăta pe dată calitatea de adevăr sau minciună m-a șocat încă din copilărie. Că adultul nu vedea că spun adevărul și că așa s-au petrecut lucrurile, fiindcă le traduceam cât mai fidel în cuvinte, mi s-a părut un rău insuportabil. Democrația teribilă a cuvântului care îmbracă la fel de bine adevărul și minciuna, realul și ficțiunea („și irealul e vorbibil” – Paul Zumthor), fără a avea mărci speciale, identificabile, mă speria. Făceam mici experimente. Născoceam povești iscusite, dar strident de neadevărate, iar ceilalți copii mă credeau fără să clipească. Era îngrozitor! Nici unul nu „vedea” că spuneam minciuni! „Este mai ușor să înșeli oamenii decât să-i convingi că au fost înșelați” – mă asigura mai târziu Mark Twain.
Am rămas, de-atunci, cu obsesia de a fi convingătoare. De a spune clar, răspicat și amănunțit ce am de spus. Oricum, un lucru rămânea neschimbat: orice aș fi făcut, nu puteam depăși o lege a „cuvântătoarelor” pe care mama o rezuma lapidar: „Și minciuna-i vorbă!” I-am adăugat, după șiruri de lecturi, o completare și mai derutantă: nu e doar vorbă, ci, vorbă fiind – manipulată și manipulatoare ca orice lectură –, e, pe cale de consecință, și realitate. Nu există decât ce e pus în cuvinte; puse în cuvinte, așadar, minciuna și adevărul sunt totuna („A scrie înseamnă aproape totdeauna a minți” – Jules Renard). Legea lui „ca și cum”, als ob, vaihingeriană, înrudită cu acel „ziceam că” al jocurilor din copilărie, dar și discursul îndrăgostit legitimând un construct salsburghez nu sugerează altceva. Minte-mă! nu e doar fatalitatea comunicării umane prin limbaj, dar și rostul artei, al literaturii („Arta e o minciună care te ajută să vezi realitatea”, credea Picasso, parcă; sau să crezi că o vezi). Tot ce știm este o rețea de imagini ale lumii marcate de un inevitabil relativism conceptual.
Că adevărul e aproape imposibil de stabilit doar prin cuvinte, prin enunțuri o dovedește și faptul că, la un proces cu martori, când e doar vorba ta împotriva vorbei celuilalt, nu se poate decide nimic în absența unor probe materiale ajutătoare. Conceptul de mărturie se cuvine nuanțat. Și în viața de fiecare zi, și în literatură (vezi romanul istoric, de pildă), e vorba de reconstituire, de reconstrucție, inevitabil subiective și relative, uneori abile și încântate de performanțele lor, nu cu totul străine de practica detectivistică. Karel Čapek a prins exact situația în una dintre prozele sale: un eveniment petrecut sub ochii mai multor oameni va avea tot atâtea povești, înfățișări și „adevăruri” câți oameni l-au asistat. Spre deruta polițaiului descins la fața locului, așa-zișii „martori oculari” lucrează sub temperatura impresiei, a clipei, spun, fără să vrea, o poveste manipulată de perspectiva lor personală, dar și de context și umori. Adevărul „istoric” nu poate fi aflat – atât cât poate fi aflat și în măsura în care acceptăm că există un adevăr – decât prin coroborarea feluritelor depoziții, care rezultă extrem de rar simfonic, căci rezultanta le e hărțuită din toate părțile. Drumul spre Adevărul cel mare și unic (cenușiu, mut, placid, dacă ar exista!) e pardosit, definitiv și implacabil, cu puzderie de minciuni colorate, gureșe, fremătătoare care se cred adevăruri. Dacă ele converg, ca în cazul proceselor cu jurați, se dă un verdict (niciodată absolut, doar consensual!).
Întorcându-mă, ca de obicei, la dicționare, constat o dată în plus că, deși omul se laudă adesea că e în căutarea adevărului, acesta rămâne oarecum în afara lui, o abstracțiune ori o fantasmă. Să începi o frază cu „Adevărul e că…” nu înseamnă decât că încerci să vinzi marfa ta îndoielnică (nu poate fi altfel în lumea noastră tatonantă!) sub un ambalaj promițător. Mai apropiată îi e omului minciuna chiar și numai fiindcă, însemnând ficțiune, invenție, născocire, palavră, plăsmuire, poveste, scorneală, basm etc., etc., ea e produsul minții lui, îi seamănă, îl descrie și îl secondează în înfruntarea cu lumea (latinescul mentio, -onis e rudă apropiată cu mens, mentis; până și smintirea, adică ieșirea din mințile așezate, comune, e probă valoroasă de gândit cu mintea proprie; chiar dacă a gândi cu mintea ta e, astăzi, nebunie, o spune prea bine Gabriel Liiceanu). Ba, mai mult, multe dintre lucrurile prețuite în jocul de societate – politețea, diplomația, discreția, buna creștere – presupun o elaborată textură de mici minciuni, neadevăruri sau adevăruri spuse pe jumătate, menajare de orgolii și sensibilități, compromisuri. Se știe nu doar că „adevărul supără pe om”, ci și că „adevărul umblă cu capul spart.” Definiția de dicționar a adevărului (din latinescul vērum, ad de vērum) e surprinzător de relativă: „Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realității obiective în gândire; ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate”. Concordanța e ajustabilă oricând, gândirea și răz-gândirea țin aproape. Fidelitatea e greu de măsurat, dacă nu de-a dreptul imposibil („Când dragostea mea jură că-i numai adevăr, / O cred, deși știu bine că mă minte” – Shakespeare; bună definiție a flexibilității interesate a adevărului! Vezi și „Și mi-i spune-atunci povești / Și minciuni cu-a ta guriță” – Eminescu, invitație fățișă la măsluire), iar întâmplările depind de cel care le povestește (vezi povestirea lui Čapek). În jurnalul său, Caietul albastru, Nicolae Balotă nota: „Mi-ar fi mult mai ușor să surprind dialogul lui Thomas Mann cu Diavolul. Mult mai ușor căci Diavolul ca minciună este mai aproape de mine ca scriitor decât Dumnezeu Adevărul.” Valabil nu doar pentru scriitor, aș zice. Finețea interpretărilor, armonia lor contracarează absența adevărurilor ultime și se ivesc chiar din această absență. Adevărul e inaccesibil, nu există ca adevăr absolut. Minciuna cuvântului potrivit, răul, „colțul vieții”, cum îl numea Eminescu, poate anima mai lesne fiecare pagină, fiecare zi a existenței. Rezultat al procesării semnalelor furnizate de simțuri imperfecte, pe de o parte, și al interpretărilor, mereu, inevitabil trunchiate, parțiale, remaniabile, realitatea e și ea ficțională și subversivă. A relativiza înseamnă „a pune în relație”, a nu lăsa nimic din ceea ce ține de om în singurătatea dictatorială a unului și infailibi lului. A ști că toate adevărurile nouă la îndemână sunt relative, adică, în sens foarte larg și cuprinzător, circumstanțiale.
Vorbeam în titlu de vremelnicia adevărului, fiindcă el ține de vremuri și nu durează („Și mâine pentru om nu-i ce-a fost ieri / E veșnică pe lume doar schimbarea” – Shelley, trad. Petre Solomon). Nu există o singură Cale și un singur Adevăr. Adevărul e, temporar, de partea cuiva. Atât! Deci, nu (prea) există. Îl convoc aici din nou pe Ortega y Gasset: „Zicem că întâlnim un adevăr atunci când găsim o anume gândire ce satisface o necesitate intelectuală resimțită în prealabil de către noi. Dacă nu simțim nevoia acelei gândiri pentru noi, ea nu va fi un adevăr. Adevăr e, în primul rând, ceea ce calmează o neliniște a inteligenței noastre”. Chiar dacă o poveste cu grea încărcătură mitică poate fi și este adoptată de milioane de oameni pentru a-și mulcomi – iluzoriu și trudnic – spaimele, ea nu e neapărat și adevărată. Mark Twain rămâne valabil: „Una dintre dovezile nemuririi sufletului este că mulțimi de oameni cred asta. Dar aceleași mulțimi au crezut și că Pământul este plat…” (s-ar amuza, oare, să afle că astăzi sunt oameni care cred din nou că e plat?). Aș mai spune și că, dacă tu, credincios fiind, socotești temerar gestul celui care alege să se întrebe, să se îndoiască de valabilitatea unor „adevăruri” la care tu ții, asta înseamnă că știi, în sinea ta, că nu poate fi exclusă valabilitatea gândi tu lui cu propria minte, chiar dacă tu ai ales confortul supunerii la un adevăr încremenit și dogmatic. Că „adevărul” tău, de oricât de mulți îmbrățișat, s-ar putea să fie până la urmă dovedit ca fragil. În Republica lui Platon, Polemarchos e un fel de relansator al disputei etice, el „scutură” (grecescul polein înseamnă și a scutura) periodic vorbitorii silindu-i să diversifice argumentele pro și contra. Tot el e numit, nu întâmplător, „moștenitor de vorbe”. Știe prea bine că un lucru nu e destul să fie adevărat, ci trebuie să fie și crezut astfel. Că aici, în zona credinței (polemica e și o ramură a teologiei!!) și a încrederii (oarbe?) se mișcă totul. Polemica în sens pur scoate din lâncezeală, despră fuiește, face posibil noul și mai binele. În sens mai puțin pur și mai omenesc, e aproape întotdeauna vorba despre grupuri și tabere: ele cred neclintit ceva din motive fără legătură obligatorie cu adevărul, care, așa stând lucrurile, există mereu de ambele părți, de toate părțile. Vechea poveste despre judecătorul cel înțelept care dă tuturor reclamanților dreptate nu-i proastă deloc. Există nenumărate mici și interesate adevăruri, niciodată Adevărul mare și unic.
Findcă adevărul absolut rămâne un ideal, eroii din viață și din cărți avansează ficțiuni după ficțiuni care să-i țină locul. Potrivit lui Vaihinger, diferența dintre ipoteză și ficțiune ar fi că cea dintâi pornește de la câteva date reale, se formulează și așteaptă să fie confirmată ori infirmată de realitate, prin repetate experiențe. Ficțiunea se propune pe sine ca înlocuitor, organizează coerent realitatea haotică și locuiește o vreme această coerență fantasmatică. „Nimic nu e mai neliniștitor pentru o ființă rațională decât neînțelegerea, misterul, aș zice amenințarea misterului”, spune un personaj brebanian. Aș putea citi aici și o nevoie copilăroasă de autoritate. Vrem să știm totul clar și definitiv, să existe o instanță care să despartă net apele de uscat. Eterna relativitate a tuturor lucrurilor și purtărilor omenești ne e insuportabilă.
„Secularizarea” adevărului în postmodernitate poate fi, desigur, resimțită ca primejdioasă (biserica, de pildă, e înspăimântată în Intermitențele morții, cartea lui Saramago – nemoartea pune sub semnul relativității învierea, iar biserica nu mai are ce „vinde”). Spiritul ludic e și îndrăzneala de a pune sub semnul întrebării locurile comune ale absolutului. Cine râde de cele „sfinte” (adică de toate rigorile posace și pline de sine, de încremenirile în proiect, de reguli „eterne” și principii „de fier”, de inerții ale gândului) își promite libertăți ale minții. „Cine nu știe să se joace, acela nu-și trăiește omenia” (Constantin Noica, Mathesis sau bucuriile simple). E aproape caraghios să pretinzi Adevărul, cu majusculă, despre întâmplări-cu-oameni. Ițele care lucrează la mersul într-un sens sau altul al Lumii sunt destinale prin complexitatea microscopică a întrețeserilor, prin cauze nenumărate care duc spre un scop ori spre un efect. Relativitatea datelor existenței face ca totul să capete însemnătate și să fie van în aceeași clipă.
În zilele noastre, suntem, cum s-a spus, martorii unei pulverizări a adevărului. Sigur că, dacă toată lumea are dreptate, nimeni nu are dreptate și nici un adevăr nu e valid. Dar asta nu exclude eforturile societăților omenești de a stabili adevăruri arbitrare cu titlul de lege pentru a ține în frâu indivizii în disjuncție. Cu atât mai meritorie și mai democrată societatea care recunoaște adevărurile individuale, dar se fălește cu compromisurile la care membrii ei sunt dispuși să consimtă pentru ca mecanismul să funcționeze.