Deși sintagma fake news este una care trimite cu gândul mai degrabă la evenimente și evoluții recente, ea poate cuprinde, desigur, și situații sau evenimente din deceniile mai îndepărtate față de prezent, inclusiv din perioada comunistă. Mai ales pentru cei care au trăit măcar o parte a vieții în deceniile regimului comunist (dar nu numai pentru ei), volumul lui Ioan T. Morar reprezintă o captivantă călătorie în timp, evocând situații și fapte care trezesc, ele însele, amintiri și sentimente împărțite. Așa cum sugerează și titlul, volumul se întemeiază pe o sumă de experiențe personale, din cele mai variate, reflectând tot atâtea reprezentări ale trecutului sumbru, dar mai ales strategiile de ocolire a constrângerilor specifice, de rezistență și/sau evadare prin cultură. Presărate cu un umor autentic și iscusit evocate de autor, amintirile și povestirile reunite în volum fac trimitere la situații care ar putea părea celor născuți după 1990 cel puțin neobișnuite, dacă nu cumva chiar neverosimile. Însă cele evocate sunt cât se poate de reale, de la circumstanțele apariției generației decrețeilor, la penuria de alimente, cenzurarea corespondenței și a presei, nesocotirea crasă a dreptului la circulație și mai ales supravegherea și controlul constant exercitat asupra populației din România, de-a lungul regimului Ceaușescu, a cărui dimensiune opresivă a devenit tot mai evidentă, intensificându-se în anii 1980.
Suculente sunt multe din episoadele evocate, precum cel privind eliberarea cofetăriei preferate (grație inspirației și umorului grupului de elevi, inclusiv a lui Ioan T. Morar) de clienții fideli ai acesteia (care acaparaseră toate locurile disponibile), prin alegerea unei piese de tonomat – Cincinalul în patru ani și jumătate; soluția găsită ducea la plecarea intempestivă a celorlalți clienți și implicit la eliberarea meselor pentru copiii nerăbdători să savureze prăjituri în una din puținele cofetării mai acătării, din oraș. În acea perioadă, societatea românească era deja expusă ,,programului de alimentare științifică”, prezentat în epocă ca o preocupare a conducerii de partid pentru sănătatea populației (grija permanentă a conducerii de partid și de Stat – o altă sintagmă din epocă). De fapt, totul avea de-a face cu impunerea, de către regim (în contextul deciziei de lichidare a datoriei externe), a unei reduceri drastice a consumului care făcea ca, în cele mai multe din Alimentarele din România anilor 1980, produsele de bază să lipsească cu desăvârșire, chiar în ciuda raționalizării (prin introducerea cartelelor de alimente). Eu însumi – născut în 1976, elev de gimnaziu în acele vremuri – îmi amintesc perfect faptul că singurele produse care puteau fi găsite, fără probleme, în magazinele alimentare în anii 1980, erau cutiile cu creveți vietnamezi (impropriu spus creveți, era vorba de discuri din făină de creveți), conservele de compot și de gem de la Zagna Vădeni, oasele de porc și vită (minuțios, aproape perfect dezgolite de carne) și peștele congelat (macrou și hering).
De departe însă, cele mai savuroase sunt episoadele legate de activitatea jurnalistică a autorului în redacția de la ,,Viața studențească” și ,,Orizont”, dar mai ales referirile legate de contribuția sa de traducător. Am în vedere suita de versuri inventate (fake), rod al minții și inspirației lui Ioan T. Morar (publicate, în traducere, de acesta ca aparținând unor poeți precum Bertolt Brecht, Juan Ramón Jiménez și chiar Pablo Neruda), versuri care dincolo de sumele modeste obținute de ,,traducător”, aduceau mai ales satisfacția farsei făcută regimului și celor care îl slujeau cu zel, precum și un fragil sentiment de libertate (ne-am simțit mai liberi decât alții…) împărtășit de autor cu Adriana Babeți și Mircea Mihăieș, singurii săi ,,complici”. De un umor debordant sunt referirile la ,,creația poetică” a lui Cassius Clay, după cum ilară este referirea la ,,contribuția filosofică” a lui Bud Spencer, livrată în eșantioane mici de Ioan T. Morar (toate trecute cu succes prin filtrul zelos și mereu prudent al cenzurii comuniste) spre a fi publicată în revista ,,Viața studențească”.
În egală măsură, cei interesați de subteranele comunismului românesc și de mecanismul de propagandă din epocă vor fi cu certitudine atrași de unele episoade evocate în volum, precum cel referitor la așa-zisul protest al studenților palestinieni din București, organizat în Grozăvești, în contextul vizitei în România a Secretarului de Stat al SUA, Henry Kissinger. Totodată, de un umor molipsitor, contrastant cu cenușiul epocii, sunt alte farse evocate în volum, de la cea vizându-l pe Eugen Barbu, victimă certă a unor anunțuri răspândite pe zeci de etichete, în oraș, până la cea privind unul din spectacolele Cenaclului Flacăra (și pe Adrian Păunescu), desfășurat la Medgidia, în care un turc din Dobrogea, invitat pe scenă și rugat să exprime câteva cuvinte în limba turcă legate de devotamentul naționalităților conlocuitoare pentru marele conducător, se conforma și rostea sec, în aplauzele lui Păunescu (și ale asistenței), care a și reluat, entuziasmat, urarea: Benim bok, Flacăra!