Despre poezie, despre credință, despre credința în poezie. Și nu numai.
Cu Adrian Popescu, poetul discret, dar mai ales de mare forță, al literaturii romane contemporane.
Cristian Pătrășconiu: De ce vi se spune „Mon seniorul“? Și de când?
Adrian Popescu: Apelativul ironic-tandru mi l-a dat Ioan T.Morar prin anii 1990, înainte mi se spu nea în unele cercuri literare din București Adrianușca. Unii prieteni, Dan Cristea, Denisa Comănescu, Dinu Flămând, în amintirea acelor ani, 1970-’90, îmi mai spun așa, mă întorc în vremea pierdutei noastre tinereți. Ioan T. Morar m-a numit Monseniorul la o masă la Doamna Candrea, adică la Restaurantul scriitorilor, de la Casa Monteoru. Eram ca de obicei cu Nicolae Prelipceanu. Poetul Ioan T. Morar, stabilit azi în sudul Franței, m-a întrebat pe tonul cel mai firesc din lume dacă îmi convine porecla inventată de el. Am acceptat. Cu acest apelativ mi se adresa ironic-ceremonios, printre alții, Octavian Paler, în fabuloasa croazieră cu vasul World Renaissance, periplu al scriitorilor din mai multe țări, printre care și un grup consistent de români. OctavianPaler relatează despre mine și Ioan T.Morar, un tandem considerat amuzant, original, în Contrajurnal pe mare. Supranumele s-a impus, dar nu și în Cluj, unde a fost socotit poate nepotrivit. Acum prietenii mei cu umor îmi spun, cu deferență, Monseniore, parcă ar fi un titlu real, nu o ficțiune ludică. Până la a se ajunge la acest rang simili-ecleziastic, pe care mă străduiesc să-l port cu demnitatea cu care cei în drept își poartă reverenda sau talarul, am mai fost ,pentru poetul Al.Căprariu, „micul iezuit“, iar pentru macedoneanul aprig, Teohar Mihadaș, „Puk“-ul shakespeare-ian. Apăream și dispăream în nopțile de boemă clujeană, dar niciodată când el, Teohar Mihadaș, recita, rugat de convivi, poemul lui Blaga, Ulise…,,De pe liman pe golfuri/privirea ți-o rotește./E liniștea ca-n ziua/când mă-ntorsei hoțește/și ți-am golit de oaspeți/viața, pragul, tinda./Ia seama, Penelope/ce netedă-i oglinda….
Scrieți – poezie, mai ales – dintotdeauna așa cum scrieți acum?
Mai mulți critici au observat că o evoluție propriu-zisă nu ar exista în poezia pe care o scriu. Au comentat extinderea registrului liric, sau priza mai mare la real, dar identitatea mea lirică nu s-a modificat, în ciuda unei palete tot mai largi. Am rămas același scriind despre sacii din mesageriile Poștei de altădată sau despre cuibul rândunicilor, despre pădurile Bucovinei ori despre flacăra pâlpâindă a aragazului din bucătărie, din epoca frigului ceaușist etc. De fapt, am cultivat și o poezie săracă, dintr-un sentiment de datorie morală, mi-a fost deseori remarcat franciscanismul, lauda elementelor, simplitatea fraternă, religiozitatea discretă.
Am elogiat în duh franciscan albinele, conlucrarea lor benedictină din stup, agerimea copilăroasă a șopârlelor însorindu-se, cântecul vesperal, citadin al mierlelor. Din regnul vegetal, am ales zmeura, aroma și simbol. („Ce gust de zmeură are câteodată poezia lui Adrian Popescu…“ – N.Manolescu, Istoria literaturii române pentru cei care citesc) pentru a-mi face trei autoportrete prin intermediul ei. Ca adolescent, volumul din 1971, ca matur, cel din 1984, așteptând împăcat marele Cules, în 1995. Am câteva poezii și cu șopârle, la figurat, cu aluzii politice. Le-am scris, 1987, când nedreptatea socială devenise pentru toți evidentă. Prin anii 1980, când cenzura interzisese o seamă de cărți ale unor confrați, revoltat, am publicat poezia Mierle, unde avertizam că ele își prefac în fiere cîntecul armonios, dacă le interzici să și-l mai cânte. În ziarul local, prin 1987, ’88, imaginând, pe un făgaș tradițional, derutant-beniucian, un urs chinuit de foame, cu sânge negru în blana lui, sugeram, în fond, chinul unui întreg popor sărman, flămând… Am păcălit vigilența cenzorilor, multă lume a citit poezia ca pe un palimpsest, cu ochii inteligenței, ca regretatul istoric clujean acad. David Prodan, care m-a felicitat.
Oricum, eu vedeam lumea cu partea sa de mister, de penumbră, lume înzestrată cu un grund religios, ori mitologic, nu le amestecam, deși un critic subtil ca Gh. Grigurcu îmi reproșa acest amalgam într-o cronică din România literar\, intituată Creștinism și păgânism. Nu cred, totuși, că le amestec, într-un poem scriam, explicit, că nu le aduc ofrande zeilor antici, ci îl slujesc pe Unul Sfînt.
Asistăm în zilele noastre la un climat moral relativist, lax, asemănător celui dinaintea căderii Imperiului roman de Apus. Odată cu pierderea reperelor etice este contestat creștinismul, a cărui limfă universală irigă trunchiul măslinului european. Coroana lui superbă are rădăcini iudaice, grecești, latinești, pe care neobarbarii postmoderni vor să le taie. Măslinul contemporan are trunchiul crestat de sălbăticia topoarelor anarhiste și de lamele sofisticate ale corectitudinii politice. Măslinii sacri, unii de două mii de ani, ca în Grădina măslinilor de la Ierusalim, hrănesc spiritul, singurul care ne face să ne depășim condiția de muritori.
Dacă ar fi cineva care v-ar privi peste umăr atunci când puneți pe hârtie o poezie, ce ar vedea? În acele minute sau poate în acele ore?
Ar vedea un om febril, încercând să interconecteze lucruri aparent disparate, să omogenizeze stări și situații opuse, replici și priveliști diverse. Un ins fericit că a găsit pentru un ceas, sau mai puțin, punctul miraculos, unde se adună toate acestea. Sau numai astfel i se pare lui? Ce ar vedea peste umărul meu, privitorul? Starea de tensiune benefică a unui om aplecat peste tastele calculatorului, pe cineva privind concentrat un singur punct, focalizînd ceva, renunțând, revenind, trecând printr-un soi de intensă frămîntare lăuntrică, totuși senină.
Chiar aveți uneori sentimental că e cineva care se uită peste umărul dumneavoastră când scrieți?
Da, mi se uită peste umăr cineva, mă pune să scriu, apoi să șterg ce am scris eu, dintr-o obișnuință livrescă, urmând tiparele altora sau urmărind prea insistent o tendință melioristă, un impuls artizanal. De multe ori, prima versiune, cea dictată de cineva nevăzut este cea mai reușită, versiunea lui, nu a mea.
Și atunci poezia pe care o scrieți e totalmente a dumneavoastră. Sau, undeva, ea vi se și dă, vi se dăruiește?
Da, e ceva donat și acceptat, pentru a se împlini o donație, trebuie acceptul beneficiarului, procesul acesta presupune două persoane, iar între ele să existe o relație de iubire, un dinamism reciproc de ieșire din sine. Eu primesc recunoscător darul, cineva îmi poartă de grijă să-l primesc.
Cât de cuminte sunteți ca poet ? S-a vorbit în cazul creației dumneavoastră despe o anumită așezare a poeziei dumneavoastră, despre o anumită cumințenie a ei.
Aveam în tinerețe o spaimă cumplită de neant, de singurătate. Acum nu o mai am, am umplut-o cu (prea) multe poate volume de versuri, sigur cu o familie armonioasă, cu norocul de a avea o soție răbdătoare, Angela, apreciat artist vizual, doi fii, un nepot, o nepoată. Este de fapt această cumințenie de acum, un echilibru la care am ajuns după câteva rătăciri. Tot ce am scris, am trăit mai întâi. Cumințenia mea este de fapt o alegere, un proces de metanoia, un efort personal de a mă conforma unei vocații și unei conduite. Poeticitatea am căutat-o, în primul rând, poeticitatea lucrurilor, situațiilor, atmosfera electrizantă, fluidul sentimentelor transmise prin ochii inimii, prin gesturi de afecțiune. Nu lirismul personal, neaparat, ci un fel de obiectivitate, de clasică, elevată impersonalitate a poeziei. Alex. Ștefănescu a observat în Istoria literaturii române contemporane 1941-2000 că poemele mele lungi sunt niște dizertații. Obiective, deci. Cred într-o cumințenie a iubirii, iubire spiritualizată care „este îndelung răbdătoare, nu caută ale sale, nu se trufește“. Am citat aproximativ din Imnul iubirii, din Epistola lui Pavel către Corinteni.
Cumințenia aceasta poate, pe de altă parte, să-mi fie structurală, deci nu am niciun merit dacă prefer neomodernismul poeziei lui Ion Pillat dadaismului lui Tristan Tzara. Pe llarie Voronca sau B. Fundoianu lui André Breton. Nu neg rolul vitalizant, eruptiv, demolator al poncifelor, rol jucat cu brio de avangardele istorice, dar am idealuri reformiste, nu revoluționare. Cumințenia mea mă face să refuz net vulgaritățile, indecențele, pornografia (nu erotismul), activismul politic, politizarea artelor, alinierea la trenduri, mimetismul poetizant. Nu refuz luminile interioare ale spațiilor marginale, iau în calcul poetic reabilitarea secundarului, teoretizat de Virgil Nemoianu, nu-i exclud pe cei excluși. Poezia se poate ascunde în locurile rău famate, în slăbiciunea unor caractere ce se reabilitează, puritatea, în schimb, conține, deseori, un mare procent de cruzime dictatorială. Important este cu ce ochi privești lumea din fața ta. Lumea noastră este una a contrastelor, dar și a terțului tainic inclus, a paradoxului iluminant, a imprevizibilului plin de sevă sacrală, a surprizei ontologice. Lucrurile sunt urâte sau le urâțim noi? Oamenii sunt frumoși, dacă îndreptăm spre ei o privire curată. Binele nu face niciodată casă bună cu răul, nu le putem combina sau alterna, dar binele nu-l poți impune cu forța.
De ce e bine să fii cuminte în poezie?
Cumințenia nu e desigur o caracteristică a poetului. Dimpotrivă. Nu li se potrivește tuturor cumințenia. În viață, probabil că este bine să nu-i obosești pe cei din jur cu dramele tale, reale, cu gesturile tale nebune. Invitat, pe vremuri, la ICR Veneția am fost întrebat dimineața cum mi-am petrecut noaptea? Nu am mai ieșit, zic. Credeam că vă veți întoarce în zori, băut, cu două tinere, ținându-le pe după umeri, doar sunteți poet! Nebunia poate fi adesea ingredientul care dă savoare poeziei, dar poți alege grăuntele de sare atică, nu neaparat ardeiul mexican.
Și unde/de unde această cumințenie nu mai e neapărat utilă, nu mai e chiar productivă?
O poezie cuminte devine detestabilă atunci când devine repetitivă, manieristă, previzibilă sau autoplagiatoare. Dar există și azi, e adevărat, mult mai rar decât în trecut, gustul construcțiilor poetice cuminți, solare, structuri inefabile, dar rezistente în timp. Dante, de pildă, pentru unii nefrecventabil cultural, anacronic, sau un John Keats, Paul Claudel ori G.M.Hopkins. Păcatul de neiertat în poezie, în literatură, este să-ți plictisești cititorul. Cumințenia obtuză este altceva decât cumințenia ca soluție existențială, aleasă lucid.
Cum e/ când e/ (pentru dumneavoastră) poezia (o)rugăciune?
Poezia poate fi, în unele cazuri, o ipostază a rugăciunii, de pildă la Francisc din Assisi, Jacopone da Todi, umbrieni, la spaniolii Sfânta Tereza de Avila, la Sf. Ioan al Crucii. Versurile sau versetele sunt împletite aici cu contemplația mistică. Eu nu am ajuns acolo. Am dat mai în glumă, mai în serios, cândva, o definiție a omului, Omul este un animal care amână. Are rațiunea ca principală calitate, puterea de a-și supune instinctele rațiunii. Mă gândisem la Hamlet, ca prim exemplu de amânare a acțiunii imediate, necontrolate. Cred acum că omul este mai mult, omul este ființa care se roagă.
De ce aveți nevoie (inclusiv de ce obiecte aveți nevoie) când scrieți?
Am nevoie de puțină liniște. Din tensiunea acelor momente se pierde o parte destul de însemnată. Rămâne cam jumătate pe hârtie ori pe ecran din ceea ce ai trăit plin de fervoare. Tensiunea scrierii este însă extraordinară, textul rezultat, citit la rece, este mai palid. Poeții mediocri sau amatorii, de care mi-e milă, trăiesc momentul fast, dar nu-l pot transmite cititorilor, măcar parțial, așa cum o fac cei talentați. De aici, necazul lor, ruptura nevindecată dintre emoția reală și cuvântul potrivit.
Credeți în poezia care caută să fie la ,,modă“ sau cum se spune în ultima vreme „în tendințe“?
Poezia care „se rupe în figuri“, cum se spunea despre unii dansatori excentrici, nu o agreez. Deși este tatuată provocator, poartă piercing, vrea să fie la modă prin includerea unei agende politice, de obicei neo-marxiste, populiste, nu are potențial poetic. Poezia-manifest nu le reușește decât celor foarte talentați.
În ce fel de poezie credeți de fapt?
Cred în poezia lui Eugenio Montale, Lucian Blaga, modele pentru mine în tinerețea mea literară. Recent, l-am descoperit la un Festival Internațional de Poezie, în Grecia, pe Milo De Angelis, tradus și de Marin Mincu în Poeți italieni din secolul XX. Aproposito de antologii, acum multe decenii foarte tinerii poeți „jurau“ pe Panorama poeziei universale contemporane a lui A.E. Baconsky, un ghid serios, formator al bunului-gust literar. Azi nu știu dacă tinerii mai, „jură“ pe ceva, decât pe ei înșiși sau pe poezia colegilor de generație… Cred în poezia interbelică, în șaizeciști, în câțiva optzeciști, în poezia unui Eliot, Dylan Thomas, Ferlinghetti. Mă uimesc traducerile lui Al. Văsieș, din revista „Steaua“ (nu-i conflict de interese, sper) din poezia americană recentă. Nu-i niciun mizerabilism acolo, dar e o simplitate uluitoare, un ton firesc, alb, care te cucerește prin spontaneitatea de a spune lucrurilor pe nume, direct, pe față, dar cu delicată compasiune.
Ce e religiozitatea poeziei dumneavoastră? Mai precis de unde vine, de ce trebuie să fie așa, evident, explicit & implicit religioasă?
Religiozitatea mea cred că este una de fond, în sensul că le consider pe cele ce sunt drept opera unui Creator, iar lumea de sus și cea de jos le socotesc a fi complementare. Franciscanii, mai ales, au această percepție a eternității în fenomenal. De la ei mă revendic, după puterile mele. Un teolog franciscan, Sf. Bonaventura di Bagnoregio, afirma că Trinitatea ni se descoperă în vestigii, în lucruri, în natură, în cele create, apoi, în ființele dotate cu intelect, în fine, gradul al treilea al revelației, în similitudinea cu Dumnezeu a sfinților. Francisc a fost numit „alter Christus“, după har, nu după natură, bineînțeles… Apoi m-a atras un motiv medieval foarte cunoscut, Cartea Naturii, Liber Naturae, concept activ și la Sf. Bonaventura „Doctor angelicus“. Rezumând, am căutat reminiscențele divine, amprentele Creatorului în creație, urmele divine prezente în lume, în natură, în lucruri, în oamenii dotați cu inteligență, în viețile sfinților. Teologia franciscană este, prin excelență, o teologie a luminii. Pe aceasta o laud în poezie. Nu vreau să fiu explicit religios, ci implicit religios, mai precis un creștin anonim, care a fost dus de mic, împreună cu fratele lui, de mama sa, la Biserica ortodoxă din Deal. Acolo, mergeau la sărbătorile creștine cei de la Clinicile universitare clujene, din apropiere, unde locuiam și noi. La Curtea medicilor. În acei ani postbelici, greco-catolicii erau interziși, de aceea nu frecventau bisericile de rit latin. După un moment de cumpănă, descris în poemul 32, în antologia O milă sălbatică, 1983,după o primă călătorie în Umbria, bursier la Perugia, am intrat mai decis în practica specifică unui creștin. Au venit de la sine traducerile din lirica italiană veche, reluate din anii Echinoxului, când împreună cu Eugen Uricaru și regretatul Marcel Runcanu, impulsionați de profesoara noastră de italiană, doamna Viorica Lascu, echivalasem în românește texte din autori medievali, inevitabil religioși, mie revenindu-mi Cântecul fratelui Soare. Traducerea aceea a iscat în mine o admirație de nestins pentru Francisc din Assisi. Au urmat alte traduceri, călătorii, numeroase după 1990, întâlnirea cu Comunione e liberazione, o mișcare religioasă recunoscută de Vatican. Datorită ei am discutat cu ziariști celebri, printre care Vittorio Messori, cu poeți laureați, ca Piero Bigongiari, am fost la întâlnirile cu episcopi sau cardinali de o erudiție și inteligență copleșitoare, ca, de exemplu, Giacomo Biffi, cu papii Ioan Paul al II-lea și Josef Ratzinger, am participat la Meeting-ul de la Rimini, unde conferențiau oameni politici, ca M. Gorbaciov, istorici, Leo Moulin sau artiști celebri… Mi-am făcut prieteni peste tot, în vârfuri de munte, sau pe plajele Siciliei, în orașe sau în sate uitate de lume, cum se amuza pe seama mea Al. Cistelecan în eseul Turismul de miracole.
Florența sau Veneția, ce alegeți mai ușor?
Florența.
Lumina sau penumbra?
Pe amândouă.
Sudul, în alt registru, Sud sau Nord?
Sudul sărac și socratic.
Cum se poate ajunge în Umbria? Ce fel de pașaport îți trebuie să ajungi acolo?
Pașaportul poate fi o lectură a Cântecului Fratelui Soare, numit și il Cantico delle creature sau Laudes creaturarum, o laudă-rugăciune, tradusă numai în românește în vreo 38 de versiuni remarcabile sau/și lectura Vieților scrise despre Sf. Francisc, de la Jorgensen, Thode, Salvatorelli, Franco Cardini, Julien Green, la Hesse, Kazantzakis etc., a studiilor nenumărate despre Il Poverello.Bibliotecile lumii sunt pline de ecoul acestui text inegalabil, de o luminozitate sacră, un imn care și-a păstrat în mod miraculos prospețimea și adâncimea spirituală. A fost compus în 1224 de un om suferind, aproape orb, epuizat fizic, care își simte senin sfârșitul pământesc, chemând-o tandru pe „Sora moarte“… „Veni, veni, soror mea mors“. La noi, D. Karnabatt are o Viață a Sfântului din Umbria.
Cum ați ajuns?
Umbria, provincia centrală a Italiei, mi-am imaginat-o, înainte de a o vedea cu ochii fizici. În volumul de debut, Umbria, alcătuiam mental un teritoriu aparținând proiecțiilor mele poetice. Cu ajutorul eminentului italienist, prietenului meu, Marian Papahagi, i-am scris, în 1976, Magnificului Rector al Universității pentru străini, Perugia, solicitându-i o bursă de studii. Minunea s-a împlinit. Umbria reală m-a cucerit definitiv, pășeam pe urmele Sf. Francisc, aici, în singura provincie care nu are deschidere la mare. Dar are deschidere la cer, cum formulase cineva. Am mai fost, peste ani, de multe ori în Umbria, mai recent la un colocviu la Assisi, unde se dezbăteau relațiile dintre ortodoxie și cato licism prin figura Sf.Francisc.
Ce e Dumnezeu în poezia lui Adrian Popescu?
În poezie este cel care dă sens și frumusețe diversității terestre, face ca totul să se închege în jurul Celor trei Persoane nedespărțite, dar diferite. Prin poezie poți descifra semnele cotidiene, imediate, care ne trimit la invizibil, la El, la Ei.
Și fără Dumnezeu ce-ar fi fost poezia dumneavoastră?
Probabil una mai mult de senzații, dar nu e sigur, porozitatea conceptelor, pe de o parte, abstractizarea senzațiilor îmi era familiară Aș fi practicat, poate, un lirism mai puțin transfigurat. Ar fi avut spor, sau spori poetici „fructele pământului“ nu „suburbiile cerului“. Dar nostalgia paradisiacă rămânea. Mircea Iorgulescu, prefațându-mi, în 1983, prima antologie O milă sălbatică, la Cartea Românească, își intitulase prefața O viziune a Paradisului. Viziune, zicea el, prezentă la puțini autori români. Cenzura nu a fost de acord cu titlul ales de critic, iar el a fost obligat să-l înlocuiască, devenind Extaz, blândețe și teroare.
Ce așteptați în continuare de la poezie din ceea ce, în mod fundamental, așteptați de la ea și acum, nu știu, de 30, de 40 de ani?
Nu mai aștept nimic. Mi-a dat tot ce i-am cerut, chiar mai mult decât mi se cuvenea. Au scris despre poezia mea Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Cornel Regman, Nicolae Steinhardt, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Laurențiu Ulici, Dan Cristea, Petru Poantă, Irina Petraș, Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache, Ioan Holban, Ștefan Borbely, Nicolae Oprea, Adrian Dinu Rachieru, Ion Papuc. Mă simt solidar cu cei care scriu constant poezie, de la Ana Blandiana la Aurel Rău, de la Nicolae Prelipceanu la Gabriel Chifu, de la Ion Pop la Vlad Moldovan, de la Dinu Flămând la Lucian Vasiliu. Am luat un buchet consistent de premii literare.
Și ce nu mai așteptați de la ea, pentru că știți (deja) că poezia nu vă poate da așa ceva?
Nu mai aștept să-mi dea ceva ce ține de lumea aceasta. Drumul meu literar a fost nespectaculos, dar consecvent. Peter Motzan, un admirabil istoric literar, prieten din anii efervescenți ai Echinoxului, mi-a spus la telefon din Germania că mai am feeling. Da, asta a contat la fel de mult pentru mine ca mărturia unui poet basarabean tânăr, că îmi citise volumul de debut, 1971, pe câmp, unde ducea vitele la iarbă grasă. Altă bucurie deplină am trăit-o în 1992, când mi-au anunțat „Cartea ta despre Sfântul Francisc se vinde la Oradea, pe tarabele din piață!“ Explicația? După, 1989, cartea religioasă lipsea. Adrian Ivanițchi le-a conferit cu chitara lui vrăjită o notorietate de invidiat unor versuri ale mele. Sunt citate, puțini știu cine le-a scris, circulă libere, au devenit folclor urban. Asta am vrut, asta am. Am dorit mereu să dau întâietate poeziei, nu autorului. Două versuri din poezia Arsură au devenit refrenul unei generații. Azi, nu mai poate nici poezia să-mi dea bucuria acelor anotimpuri …
Despre ce, din ceea ce știți că e cu adevărat important, vă e tot mai greu să scrieți? Și o subspecie a acestei întrebări – despre ce vă e mai teamă să scrieți (poezie)?
Mi-e tot mai greu să mă refer în poezie, aluziv, la reperele și valorile europene…Cultura, poezia, artele, simțim cu toții, se dezintegrează lent, ajunse la stadiul de fruct prea-copt, pregătindu-se să cadă. Poezia a ajuns un strigăt în pustiu, pierderea intuiției sacrului, secularizarea excesivă au de-generat o lume opacă, indiferentă la frumusețea inefabilă. Mi-e teamă că recit unor adolescenți globalizați cu căști în urechi. Norocul meu că am o limbă de refugiu, italiana. Când mă simt încolțit, trist, deconcertat, vorbesc în limba italiană. Un prieten, poet, mi-a spus că, atunci, mi se luminează fața și ochii îmi ard, că par un om bucuros și fericit.
Cine e, pentru dumneavoastră, în trei fraze și numai în trei (ca dintr-o suflare!) Sfântul Francisc?
Francisc este sfântul tinereții spirituale, Francisc din Assisi este crainicul bucuriei de a exista, Francisc este bogăția sărăciei de bună-voie.
„Nu întoarce ochii de la nimic/ Nu împărți lumea în cântec și țipăt/ Uneori țipătul se preface în armonie/ Și cântecul înăbușe țipătul“. Cum? Cum să facem aceasta? Cum ajungem la acest fel de a privi – îmi dați voie să spun – cu înțelepciune?
Primind reunoscători Grazia gratis data, privilegiind Kairos-ul în detrimentul Cronos-ului.
