Bcureştiul: un oraş la răscruce de vânturi şi destine romaneşti; un loc unde se vine şi de unde se pleacă, de voie sau de nevoie, din provincie sau din străinătate, în vilegiatură sau în pribegie, „în Orient-Express, în tramcar, în cupeu cu roate de cauciuc, pe jos în galoși”, vorba Amicului X. Şantier în lucru.
În vecinătatea templului lui Saturn din Forumul Roman s-au descoperit vestigiile unui mic monument simbolic construit de Octavian August în anul 9 î.Hr., marcând punctul zero al imperiului. Menţionat de Pliniu, de Tacit şi de Plutarh, Milliarum aureum indica distanţele care separau Roma de principalele oraşe din provincie şi era considerat ca fiind Umbilicus Urbis ori Mundus – echivalentul omphalos-ului grec. Altfel spus, buricul pământului.
Cum toate drumurile duc la Roma, iar noi „de la Râm ne tragem”, România jună şi-a fixat la rându-i piatra de hotar, mai mult sau mai puţin aurită, în anii de după Mica Unire. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, există un punct de unde se măsoară distanţele cadastrale dintre Bucureşti şi restul localităţilor, poziţionate pe un sistem radial de şosele făcând legătura dintre capitală şi provincie. Kilometrul zero a fost plasat de topografii care întocmeau hărţile în vremea regelui Carol I în faţa bisericii Sf. Gheorghe-Nou, unde se aliniau diligenţele ce poposeau la hanul din imediata apropiere. Excelent cunoscător al Bucureştiului, naratorul unui roman al lui Mihai Zamfir îi explică din mers Fetiţei care-l însoţeşte în preumblările prin Centrul Vechi că, pe locul grădinii azi părăsite din jurul bisericii, se afla odinioară un han vestit, punct de convergenţă al celor abia sosiţi în oraş: „Gardul pe care stăm era marginea hanului, acum trei secole hanul însemna buricul târgului, umbilicum mundi, nu cel de la Roma, desigur… În Bucureşti erau câteva, al lui Manuc îi făcea concurenţă, ştii unde e, puţin mai la vale, dar hanul de la Sfântul Gheorghe era cel mai important, centrul oraşului.” În tot cazul, aşa trebuie să fi stat lucrurile până când fatidicul an 1847 a făcut ca hanul cu 200 de încăperi ridicat de Brâncoveanu să ardă pentru a doua oară, „odată cu mărfurile a o seamă de ‘toptangii’” (dixit C. Giurescu, Istoria Bucureştilor).
Epicentrul Bucureştiului literar se află şi el la doi paşi de Piaţa Sf. Gheorghe, în zona Hanul lui Manuc–Piaţa de Flori–Curtea Veche, de unde porneau în secolul al XIX-lea toate „podurile” oraşului, dar şi o sumedenie de peripeţii romaneşti, începând cu Misterele lui George Baronzi (1862) şi Scrisorile lui Ion Ghica (1884). Traiectoriile personajelor converg/diverg, pe harta ficţiunii, înspre/dinspre locul geometric delimitat de perimetrul Bărăţie–Turnul Colţei–Lipscani, descris în Ciocoii vechi şi noi (1863), ca un punct nodal, unde se leagă şi dezleagă destinele protagoniştilor. Cei care, precum Nicolae Filimon, au cunoscut Bucureştiul „înaintea focului de la 1847” îşi amintesc că, „mergând drept pe uliţa Colţii spre Sf. Gheorghe cel Nou, era, pe timpul acela, o piaţă triunghiulară din care îşi luau începutul trei uliţe: una ducea spre Bărăţie, alta către hanul lui Filaret şi cea din urmă se îndrepta către pescăria veche din mahalaua Scaunelor. Cea dintâi era locuită de bogasieri, a doua de cojocari subţiri şi groşi, iar a treia, acoperită cu scânduri ca bazarele din Stambul, era locuită numai de abagii şi găitănari.”
Monumentul de la Kilometrul zero, aşa cum a fost el conceput în 1938 de arhitectul Horia Creangă şi realizat de sculptorul Constantin Baraschi, e o roză a vânturilor între razele căreia au fost gravate denumirile principalelor provincii istorice românești: Ardealul, Banatul, Basarabia, Bucovina, Dobrogea, Moldova, Muntenia şi Oltenia. În centrul rozei se află o sferă încinsă cu un brâu pe care sunt reprezentate semnele zodiacului, iar bordura bazinului din jurul rozei poartă denumirile unor localităţi, însoţite de distanțele care le despart de capitală – printre ele, Chişinăul, Orheiul, Tighina, Silistra şi Bazargicul care, la vremea respectivă, făceau parte din România Mare. După acelaşi model, orientat de punctele cardinale, Bucureştiul literar poate fi privit ca un kilometru zero, un oraş la răscruce de destine romaneşti, un loc unde se vine şi de unde se pleacă, din provincie sau din străinătate, de voie sau de nevoie. Exact precum monumentul lui Ba raschi, romanul inter belic propune o perspec tivă mai largă, cu Balci cul, Cavarna, Bazargicul, Vâlcovul ca destinaţii de călătorie predilecte ale personajelor lui Anton Holban ori Mi hail Sebastian, la fel de prizate ca Parisul, Lon dra ori Civitavecchia, unde Dania şi Corina, în ton cu Otilia, Nadina şi Coca-Aimée, se simt la ele acasă.
Începând cu ob sedantul deceniu, sfera „jocului de-a va canţa” se restrânge treptat, iar plecările în străinătate rămân doar prilej de nostalgică rememorare pentru supravieţuitori, precum Sophie şi Yvonne Mironescu, faţă cu interlocutori ca Vica Delcă, al căror orizont îndepărtat, „exotic”, se situează – în Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu – undeva între Berceni, Pantelimon şi biserica Capra. O întreagă lume se prăbuşeşte atunci când ţoaşca Vicăi, companion nelipsit în peregrinările cu tramvaiul prin Bucureşti, devine pandantul proletar al preparativelor de altădată pentru sejurul la Sinaia, în compania lui tante Margot şi oncle Alexandre: „cuferele erau pregătite la scară şi Yvonne gata îmbrăcată: cu pălărioara pe cap, cu pardesiul încheiat la toţi nasturii, son sac à main.”
Greu pusă la încercare în anii 1980, când şantieriştii şi navetiştii iau locul moşierilor şi al vilegiaturiştilor, vocaţia de călători a personajelor renaşte de îndată ce barierele se ridică, iar Bucureştiul redevine ce a fost de la bun început – omphalos, umbilicus mundi, bornă militară şi romanescă.
Dudeştii, Europa, Lumea, Universul…
Georges Perec îşi vedea apartamentul situat în clădirea sa haussmaniană din Pa risul anilor 1970 ca pe un kilometru zero al unei aventuri existen ţiale parcurgând, în şapte cercuri concentrice, tot atâtea de Specii de spaţii: „18, rue de l’Assomp tion, Escalier A, 3e étage, Porte droite, Paris 16e, Seine, France, Europe, Monde, Univers”. Mircea Cărtărescu nu face nici el altceva în secvenţa centrală a Orbitorului, unde totul porneşte de la străbunicul naratorului, al cărui trup fără viaţă e descoperit în camera sa cu chirie din mahalaua Dudeştilor. Sinucigaşa nebunie a căpitanului de pompieri Vasile Badislav reverberează şi cuprinde întregul univers, de la la casa veche şi curtea cu leandri, uliţa noroioasă, mahalaua mirosind a mititei şi gherghine, Bucureştiul înecat în vegetaţie, Bărăganul întins cât vezi cu ochii, Valahia „adormită, parfumată şi răsfrântă ca o mare colivă între Carpaţi şi Dunărea plină de insuliţe”, Balcanii fremătând de o putere necunoscută, continentul european, de la Urali la Gibraltar, „sclipindu-şi ca o coadă de păun ochii hipnotici: Roma, Parisul, Amsterdamul, Viena, Lisabona”, planeta oscilând nesigură pe axul ei, sistemul solar, galaxia însăşi, „şi-apoi, adunându-se-n spaţiul vizual, dinspre margini şi concentrându-se-n centru, alte şi alte fire de aur, formând structuri celulare şi stringuri, metagalaxii şi hipergalaxii şi ultrahipergalaxii” (Orbitor. Corpul).
În centrul universului romanesc, al ultra hipergalaxiilor fictive, se află, cât se poate de firesc, o „odaie modestă cu carpet închipuind păsări şi brăduţi” din mahalaua Dudeştilor, la o aruncătură de băţ de uliţele bogasierilor şi cojocarilor, ale Ciocoilor vechi şi noi, de cartierul Lipscanilor şi Calea Văcăreşti, de castanii de Pe strada Mântuleasa şi birjele de pe Calea Victoriei, de Hanul lui Manuc şi Hanul cu Tei, de Curtea-Veche, fieful Crailor şi al Penei Corcoduşa, de piaţa Sf. Gheorghe unde opreşte tramvaiul în care urcă, la un secol distanţă, coana Lucsiţa cu gând să ajungă La Moşi şi Vica Delcă în drumul ei spre Domenii din celebra Dimineaţă pierdută…
Perimetrul „ultracentral” din imediata vecinătate a kilometrului zero e terenul de joacă/vânătoare al inenarabilului Mitică, personajul ubicuu pe care „îl întâlnim atât de des – în prăvălii, pe stradă, pe jos, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în restaurant, la Gambrinus – în fine pretutindeni”. Mitică, să nu uităm, este „bucureșteanul par excellence. Și fiindcă Bucureștii sunt un mic Paris, și Mitică, se-n țe lege, este un mic parizian.”
Postat strategic în câte un punct-cheie al oraşului, la răscruce de bulevarde şi linii de tramvai, Mitică supervizează traiectoriile personajelor, dirijând circulaţia, dând indicaţii preţioase trecătorilor, birjarilor, vatmanilor, ca un demiurg mucalit, pus pe şotii. Iată-l cocoţat pe platforma dinainte a tramvaiului electric („în culmea vitezei, deodată amicul nostru strigă manipulantului: – Oprește! ți-a căzut biciul!”) ori pălăvrăgind cu câţiva amici, „în colț la Continental, pe Piața Teatrului” („Un prietin salută și sare pe platforma din urmă a tramvaiului, care merge către Sf. Gheorghe. – Arde-l, birjar! strigă Mitică.”)
În calitatea lui – neoficială, dar de nimeni contestată – de acar/păpuşar al Bucureştiului caragialian, Mitică e preocupat de buna conduită a celor care-i transportă pe concetăţenii săi înspre şi dinspre zona delimitată de Cişmigiu, Teatrul Naţional, berăria Gambrinus şi cafeneaua Schreiber din Lipscani. Cum toţi locuitorii capitalelor mari au câte o patimă – „Parizienii au aperitivul, vienezii fanfara, ploeștenii politica, alții alta” –, pe bucureşteni îi fascinează muscalul, cu toate relele lui apucături, care-l fac să ignore „regulamentele noastre polițienești” şi să ţină la „tariful său autonom”. În teorie, tariful birjarilor de piață e bine reglementat, în funcţie de durata cursei şi raza cercului delimitat: „2 lei o oră în raza orașului; 1 leu o cursă ce nu trece peste ceas; 2 lei cursa de la și până la gări.” Atâta doar că muscalul refuză să-l aplice, şi atunci se pune întrebarea firească: „Dar putem noi tolera în statul nostru, în Capitală, ca niște străini să nesocotească regulamentele stabilite? Firește că putem. De ce să nu putem? Nimic pe lume nu se poate mai ușor decât a tolera.” (Slăbiciune).
În realitate – o spune Mircea Cărtărescu în Corpul Orbitorului –, muşteriii nu se lasă nici ei mai prejos, arătându-şi în fel şi chip dispreţul faţă de veneticii al căror nume vorbeşte de la sine. Prigoniţi în Rusia lor şi-mprăştiaţi prin Balcani, muscalii au împânzit centrul Capitalei, stabilindu-şi cartierul general chiar la kilometrul zero: „La Bucureşti, trăsurile erau în mâinile lor, ca şi la Sofia sau la Zagreb. Birjele lor, dichisite, spălate proaspăt, cu cai bine ţesălaţi aşteptau încă din zori, îngrămădite pe maidanul din faţa bisericii Sf. Vineri-Hereasca şi pe vechea Cale a Moşilor, colţ cu strada Făinarilor, de unde-o luau, la pas, către Podul Mogoşoaiei. Acolo se-ncrucişau prin faţa Capşei, iarna nemaiprididind să care muşteriii către marile restaurante, Frascatti şi Sans-Souci, iar vara aşteptând ceasuri în şir până ce vreun amploiat plictisit, rămas nu se ştie de ce în Bucureştii pustii, se hotăra să facă o plimbare la Şosea, doar ca să mai ia aer.” Nevoit să recurgă la serviciile unor muscali „scopiţi”, „puhavi şi spâni, zăcând cu priviri prostite pe capre”, high-life-ul bucureştean refuză, pe bună dreptate, să cedeze teren fără luptă: doamnele îi înţeapă cu vârful umbreluţelor în spinare – „şi cu cât dantelele erau mai fine, cu atât vârful era mai ascuţit” –, iar domnii îi înjură şi caută să-i înşele la plată.
Rotaţia caleidoscopică
Observând, în dimineaţa zilei de 11 mai 1881, defilarea carelor alegorice în cinstea Majestăţilor Lor, căpitanul Vasile Badislav are sentimentul că vede „o bucată de Bucureşti pusă pe roate” şi antrenată într-o mişcare rapidă, „prin rotirea unei manivele de nichel, între oglinzile mişcătoare ale unui vechi fenakistoscop, din cele ce iveau ochiului încântat balerine şi cai de curse cu mişcări stereotipe şi graţioase”. Iluzia optică devine realitate pe măsură ce carele Agriculturii, Comerţului şi Belelor Arte, ale bijutierilor, ceasornicarilor şi florarilor, ale boiangiilor, cizmarilor şi brutarilor îşi desfăşoară ca o coadă de păun „fantasticul mozaic de culori” menit să impresioneze tribuna oficială plasată în faţa statuii lui Mihai Bravul.
Sigur, efectul de mişcare precipitată nu se datorează doar unor „butaforii” precum cea dedicată încoronării regelui Carol I. Un oraş mare îşi demonstrează vitalitatea, între altele, prin efectul caleidoscopic – de rotaţie accelerată – pe care convulsiunile istoriei îl imprimă compoziţiei urbane şi, implicit, scenei romaneşti. Prinşi în vârtejul celebrărilor, al progresului, al schimbărilor de regim, al revoltelor populare, al crizelor economice, bucureştenii se lasă purtaţi de val spre noi cartiere ale capitalei şi noi aventuri. În anii Primului Război Mondial, constată un personaj al lui I. Peltz, obişnuiţii cafenelelor din Lipscani descopereau cu uimire o lume până atunci necunoscută, „pricepută în afaceri, samsari de monede şi de grâne, de case şi de moşii, de stofe şi medicamente”: e vorba de evreii care dezertaseră din Calea Văcăreşti şi evadaseră „spre centru, spre Doamnei, spre Smârdan, spre Şelari, spre Rahovei şi chiar spre Batişte şi Polonă. Ocupau case noi, cu grădini înconjurând ziduri curate. Aveau guvernante la copiii lor, nemţiţi sau franţuziţi. Plecau vara la Karlsbad sau la Vichy.” Noua clientelă a Lipscanilor, formată din cei care şi-au instalat magazinele în inima oraşului, conduc societăţi petrolifere sau de exploatare a bumbacului, are un numitor comun: „Graşi, voinici, cel puţin în aparenţă, fumând trabucuri groase, aveau aerul că ignorează cu desăvârşire războiul.” (Calea Văcăreşti).
Cu prilejul unei vizite făcute Rimilor în Fecioarele despletite, Mini observă contrastul dintre casa cu grădiniţă a Linei şi cea nouă, „spânzurată pe şase etaje”, de vizavi. Senzaţia e aceea că întreg decorul s-a lăsat antrenat, în timp record, în vârtejul prefacerilor sociale şi urbane, în sarabanda de fenakistoscop a noilor imobile de raport „azvârlite pe proiectul unor străpungeri, unor exproprieri şi artere, totodată probabile şi problematice”: „Din rămăşiţe şi din inovări, Cetatea îşi compunea prin aspecte mobile caracterul ei ca şi pe cel al locuitorilor, îl schimba necontenit prin adaptări grabnice, prin irupţia planurilor noi în vechiul pitoresc.”
Kilometrul zero se deplasează la rându-i, odată cu mutaţiile demografice, de la un sezon la altul şi de la o epocă la alta. În Bucureştii primei jumătăţi a veacului al XIX-lea, teatrul desfăşurării Ciocoilor vechi și noi, Curtea Veche joacă încă rolul de omphalos, de unde pornesc toate podurile oraşului şi unde se întâlnesc, ca un făcut, destinele protagoniştilor: „Curtea domnească, pe timpul acela, se deosebea cu totul de curţile domnitorilor din zilele noastre. Atunci ea înfăţişa un centru unde se aduna tot ce aveau Bucureştii mai inteligent, dar mai leneş şi mai depravat.” Atâta doar că, oraşul fiind un organism viu, centrele (de interes) se multiplică, după modelul târgurilor: în Bucureşti, reaminteşte Constantin C. Giurescu, a existat la început unul singur – cel de la Curtea Veche – pentru ca în timp, să apară încă trei: Târgul Cucului la sud de Sf. Gheorghe Nou, Târgul de Sus în jumătatea dinspre Calea Victoriei a Lipscanilor de azi şi Târgul de Afară sau Oborul. Aşa se face că bariera Moşilor – unde coboară cocoana Lucsiţa din tramvaiul ticsit de pe ruta Sf. Gheorghe-Zece Mese – devine un punct de convergenţă al Momentelor lui Caragiale, în rând cu Teatrul Naţional, Gambrinusul ori cafeneaua Fialkowsky: „Vagoane de tramvai galbene și albastre, tramcare, trăsuri boierești, căruțe mitocănești și biciclete și lume multă pe jos… De pe atâtea strade și căi, ca de pe atâtea brațe ale unui fluviu uriaș, se varsă ca-ntr-o mare zgomotoasă, pe bariera de la capul podului Târgului de Afară, valuri peste valuri de omenire.” Mişcarea browniană a miilor de gură-cască veniţi din toate colţurile oraşului şi revărsaţi printre tarabele târgoveţilor face ca două persoane, o dată rătăcite în învălmăşeală, să aibă şanse de a se regăsi mai mici chiar decât „două picături de apă o dată ce au apucat să intre fiecare după soarta ei în largul mării”. Singura paradă posibilă e cea practicată, cu înţelepciune şi rigoare militară, de tanti Lucsița, madam Georgescu a lui d. Mitică ceaprazarul și madam Petrescu a lui d. Guță de la minister, „de și-au dat rendez-vous: la trei ceasuri fix în pavilionul central la berărie – cine vine întâi așteaptă pe ceilalți.” (La Moşi).
Încă mai ex-centric, târgul de vechituri din Colentina apare, în Scrinul negru, ca o emblemă metonimică a mutaţiilor sociologice şi urbanistice, a deplasării liniilor de forţă care ghidează paşii personajelor prin meandrele oraşului şi ale ficţiunii. În marea groapă dinspre capătul şoselei Colentina de unde se scotea odinioară lut pentru cărămidării se instalează, după „căderea regimului burghez”, talciocul unde Ioanide cumpără scrinul care dă numele romanului lui G. Călinescu: „În fiece duminică, încă din zorii zilei, tramvaiele ce mergeau în acea direcţie erau ticsite de bărbaţi şi femei, cu valize, boccele, suluri de covoare. Intrând pe o uliţă de mahala din dreapta şoselei, te aflai deodată în faţa unei bolgii danteşti pe fundul căreia forfotea un bâlci.” Groapa – simbolică, în aceeaşi măsură cu cea din romanul lui Eugen Barbu, pentru mărirea şi căderea unei lumi – funcţionează ca un creuzet romanesc, în care rolurile negustorilor – „un adevărat Almanach de Gotha” – şi ale cumpărătorilor – majoritatea ţărani din jurul Bucureştilor – sunt inversate. Ioanide, ieşit la plimbare în compania amicului Gaittany, o constată amuzat: „Te uiţi? sunt aici o mulţime de oameni care şi-au găsit vocaţia adevărată. Femei care se credeau de lume s-au revelat negustorese aprige şi mulţi intelectuali şi-au descoperit un suflet de comerciant ambulant.”
Căci, vorba Vicăi Delcă din Dimineaţa pierdută, „s-a umplut Bucureştiu de ţărani, şi ei, bucureştenii vechi, nu mai are loc: ţărani care stă la bloc şi strânge bani de maşină, ca nespălata de Oiţa, vară de-al doilea cu Delcă; aşa-i acu, aşa a ajuns vremurile.” După un drum obositor cu tramvaiul, care o poartă prin tot oraşul pentru a o duce în Domenii unde locuieşte Yvonne Mironescu, Vica îşi varsă năduful, regretând, cu felul ei inimitabil de a spune lucrurilor pe nume, les neiges d’antan: „Cartier boieresc a fost, cartier boieresc a rămas, atâta doar că acu e alţii. Atâta doar că acu e boierii noi, că boierii vechi – care-a murit, care s-a scăpătat, care-a fugit în străinătate, care mai fuge şi-acuma…”. În fond, rezumă situaţia un personaj al lui Cezar Petrescu din Calea Victoriei, ne învârtim în aceeaşi lume, doar că unii coboară şi alţii se înalţă, smochingul a luat locul giubelei la spectacolele Teatrului Naţional, iar la scară, „în loc să aştepte butcile şi carâtele, aşteaptă Rollsurile, Buickurile şi Packardurile. Aceştia sunt însă strănepoţii acelora. Ciocoi vechi sau ciocoi noi.”