S-au petrecut patru ani, pe 19 iunie, de la plecarea în veșnicie a minunatului om, neobosit istoric și adversar tenace al totalitarismului comunist – Mihnea Berindei…
Descendent al celor două familii de cărturari nobili – Hudiță și Berindei, Mihnea întregește o dinastie de istorici străluciți, inaugurată de bunicul matern (Ioan Hudiță) și continuată de cei doi părinți (Ioana și Dan).
Născut în preajma echinocțiului de primăvară al anului 1948, la numai trei luni de republică populară, și la câteva săptămâni de partid unic (,,muncitoresc’’), Mihnea a fost lovit încă din primii ani de viață de mânia ,,dreptății’’ stalinist-dejiste. La vârsta de doi ani și jumătate, mama sa a fost arestată pentru „crimă de înaltă trădare’’. În acel an (1950) douăzeci și doi de membri ai familiilor Hudiță și Berindei se găseau în închisorile comuniste. Sora lui Mihnea, Ruxandra, s-a născut în capela-spital a închisorii Văcărești…
În asemenea conjunctură, Mihnea nu avea cum să-și dorească să trăiască în România populară și (ulterior) socialistă. În egală măsură, nu putea să nu se angajeze cu tot elanul maturității sale în lupta pentru dezvăluirea feței adevărate/reale a regimului politic neostalinist instaurat de Nicolae Ceaușescu…
A fost interesat încă din primii ani de studenție (la Facultatea de Istorie a Universității din București) de cercetarea istoriei Imperiului Otoman. În anul 1970 a obținut viza pentru o scurtă perioadă de documentare în Turcia (după ce în 1968 și în 1969 solicitările îi fuseseră respinse). Gândul lui era să ajungă în Franța și să rămână acolo. Norocul i-a surâs și a obținut de la Consulatul Franței din Istanbul o viză de scurtă ședere. A părăsit Turcia foarte repede, s-a înscris la École Pratique des Hautes Études (EPHE) și a obținut în 1971 bursa despre care le scrisese părinților în toamna lui 1970, spre a-i liniști. Nu a cerut azil politic pentru a-și proteja părinții și cu speranța de a-și aduce mama la Paris. A obținut naturalizarea în 1979, în temeiul legii franceze în materie. În primul deceniu (1970-1979) s-a dedicat studiilor și cercetărilor de medievistică, îndeosebi despre Imperiul Otoman și prezența acestuia în Europa de Sud-Est. A scris zeci de cărți, studii în volume colective și studii individuale, abordând în principal subiecte de nișă: relațiile dintre Țările Române și Imperiul Otoman (în anii 1544-1545); comerțul otoman la gurile Dunării; rolul blănurilor în comerțul Imperiului Otoman cu Rusia; așezările otomane în Crimeea; Transilvania în politica maghiară a lui Suleiman Magnificul; problema cazacilor în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și revolta lui Ion Vodă (cel Cumplit); ruta moldo-polonă în comerțul otoman cu blănuri moscovite; prezența italiană în Imperiul Otoman; aplicarea legislației otomane în diferite provincii; instituția timarului; prezența otomană în Crimeea și în Marea de Azov; posesiunile otomane între Dunărea de Jos și Niprul Inferior; venețienii în Marea Neagră ș.a. Prin aceste cercetări, Mihnea Berindei se înscrie în galeria celor mai importanți turcologi români.
În anii 1980 Mihnea Berindei a schimbat domeniul cercetărilor. A lăsat medievistica și turcologia în plan secund și a abordat subiecte de istorie recentă/imediată privind problematica regimurilor comuniste din Europa de Sud-Est și, îndeosebi, pe aceea a comunismului românesc. Turcologia a pierdut un mare specialist, dar istoria contemporană și recentă a câștigat enorm prin prezența lui Mihnea pe tărâmul său. Preocupările de istorie imediată s-au concretizat în alte zeci de lucrări, studii în volume și articole individuale. Subiectele cel mai des abordate au fost: societatea civilă, minoritățile naționale, revoltele muncitorești de la Petroșani, Motru și Brașov, emigrația, traficul de mână de lucru (despre muncitorii emigranți români), crizele regimurilor comuniste, salvarea satelor românești.
În paralel cu activitatea de cercetare, Mihnea s-a implicat cu toată energia în acțiuni de susținere a opozanților și a criticilor regimului neostalinist din România. A fost membru fondator al Comitetului Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, fondator, purtător de cuvânt și vicepreședinte al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, fondator al Operațiunii ,,Salvați Satele Românești!’’. A sprijinit mișcarea Goma, Sindicatul independent al lui Vasile Paraschiv, mișcările muncitorești din Valea Jiului, Motru și Brașov…
După 1990, a devenit cel mai activ sprijinitor al celor care doreau schimbarea în bine a României. Prin Asociația Est-Libertés a organizat zeci, sute de simpozioane, de conferințe, de ateliere, de schimburi de experiență pentru pregătirea resursei umane din administrația locală și din partidele politice democratice din România și din alte țări din zonă. A trimis în mai multe țări europene zeci, sute de români pentru a se iniția în administrația locală. A intermediat contacte între lideri politici români și lideri ai formațiunilor politice de centru dreapta din Franța (îndeosebi R.P.R.). În egală măsură, a taxat toate derapajele nedemocratice ale puterii de după 1990. Evenimentelor din 13-15 iunie 1990 le-a dedicat (în colaborare) două lucrări de referință. Alegerile din mai 1990 au fost radiografiate cu acribie într-o altă lucrare colectivă. Mihnea a contribuit cu tot profesionismul care îl caracteriza la realizarea Raportului pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006), iar ulterior a fost co-editor al celor trei volume de Istoria Comunismului din România. Documente (vol. I – 2009; vol. II – 2012; vol. III – 2016). Mihnea s-a stins înainte ca volumul al III-lea să fie pus în circulație. Volumele cuprind documente din perioada 1945-1975 și sunt de importanță majoră pentru cei ce se ocupă de studierea primelor trei decenii de dictatură a ,,clasei muncitoare’’.
A fost și rămâne o figură luminoasă a exilului românesc din ultimele decenii ale secolului trecut. Îl putem așeza în triada Mihnea Berindei-Monica Lovinescu-Virgil Ierunca. I-am pus alături și fiindcă, inevitabil, dragostea lor pentru România i-a adus și i-a ținut împreună într-o profundă relație de prietenie. În jurnalele Monicăi Lovinescu, Mihnea apare ca un membru al familiei și este mai mult decât prezent. Mihnea a fost prietenul, confidentul, sprijinul și partenerul de acțiune al familiei Ierunca. Așa se explică faptul că el a fost și unul dintre cei doi executori testamentari, alături de Gabriel Liiceanu. Împreună cu Nicolae Manolescu, un alt membru al familiei lărgite – o familie de suflet, de minte și de acțiune, nu una de sânge – Mihnea a stabilit destinația bibliotecii și a arhivei Ierunca-Lovinescu. Tot el a donat Arhivelor Naționale ale României colecția de documente Ierunca-Lovinescu, în anul 2012. Cu siguranță, s-a ocupat și de selecția acestor documente. Sunt îndreptățit să cred asta, întrucât colecția conține documente foarte importante pentru istorie și pentru istoria literară. Se află în acest fond: Delegația dată de locotenenții domnești și de conducătorii Revoluției pașoptiste din Muntenia lui Ion Maiorescu pentru a prezenta Dietei prusiene un memoriu împotriva expansiunilor imperiale din Sud și din Răsărit; Mesajul lui Liviu Rebreanu adresat lumii întregi după Dictatul de la Viena (1940); documente despre Revolta minerilor din Valea Jiului, despre demolările în România comunistă și despre persecuțiile religioase; recenzii ale lui Alexandru Ciorănescu; poeme inedite ale Veronicăi Micle și multe altele.
Tot ce a făcut Mihnea în decursul întregii sale vieți demonstrează implicarea sa totală în recuperarea istoriei, în (de)scrierea evenimentelor cu bună-credință, în participarea la scrierea istoriei prezentului. Și înainte de 1990, ca și după aceea, Mihnea s-a dovedit nu doar un intelectual de primă importanță. El a fost și rămâne o conștiință curajoasă, demnă, și un om devotat, sincer, bun, generos, implicat! Și toate la superlativ!
Prețuirea oficială a venit, dar, din păcate, abia după trecerea lui în veșnicie. Pentru tot ce a făcut în slujba României, pentru care a trăit și căreia i-a lăsat aproape tot, lui Mihnea Berindei i-a fost conferit Ordinul Național „Serviciul Cre dincios’’, în grad de Cavaler.
Și cu, și fără acest Ordin – dar bine că există!; îl merita, chiar și mai mult încă din timpul vieții! – Mihnea Berindei a fost și va rămâne Cavalerul care a adus nenumărate servicii patriei sale!
L-am cunoscut pe Mihnea în anii 1980 pe calea undelor. L-am ascultat la Radio Europa Liberă întâi cu comentarii pe teme istorice, iar mai târziu pronunțându-se asupra situației din țară și îndeosebi cu privire la politica de distrugere a satelor. În primul deceniu de după alungarea lui Nicolae Ceaușescu, ne-am întâlnit de mai multe ori. Colaboram cu Mihnea în calitatea mea de vicepreședinte al Partidului Alianței Civice, pe domeniul resurse umane și tineret. În două rânduri am avut prilejul să stăm mult de vorbă. Prima oară, în martie 1995, când Mihnea a organizat la Târgu-Jiu un Simpozion-Seminar Internațional româno-francez pe teme de administrație locală. Mihnea a adus la Târgu-Jiu oameni valoroși, buni cunoscători ai problematicii administrației publice. În vara aceluiași an am avut privile giul să fim împreună aproape o săptămână. Organizam un stagiu de pregătire pentru candidații noștri – Mihnea fiind cel mai important membru al Partidului Alianței Civice în Franța – pentru alegerile din anul următor. Simpozionul a avut loc la Gura Humorului, oraș cu primar PAC, iar noi am locuit la Suceava. Am vizitat toate mănăs tirile din Bucovina, iar în cinci seri, cât a durat sejurul nostru în Țara Pădurilor de Fag, am derulat amintiri, am făcut analize politice și ne-am imaginat cum ne dorim noi România în viitorul apropiat. M-am simțit afin cu Mihnea în toate chestiunile abordate și în toate simțirile noastre pentru țară. L-am simțit pe Mihnea ca fiind omul foarte potrivit pentru a stabili prietenii solide și perene.
Am vorbit cu Mihnea cu aproximativ două luni înainte de plecarea lui… M-a sunat domnul Nicolae Manolescu, președintele nostru, aflat la Veneția (ultimul domiciliu al lui Mihnea). Mi-a spus că Mihnea vrea să vorbească cu mine. Subiectul discuției a fost Revolta minerilor din Motru. Lucra la volumul al IV-lea al Istoriei comunismului din România și se interesa de sursele mele de documentare pentru cercetarea Rezistența la comunism. Motru ’981. Știam de la domnul academician că Mihnea este suferind, dar scurtul dialog mi l-a dezvăluit ca fiind optimist și foarte doritor și hotărât să continue atât activitatea de cercetare, cât și implicarea civică… Tot de la domnul Nicolae Manolescu am aflat că Mihnea s-a stins… Mă rog în fiecare zi pentru odihna sufletului său. Suflet atât de bun, dar și atât de încercat de vicisitudinile timpului în care a trăit.