Tenebre şi umbre

E un clenci seducător ca, analizîndu-ți propria persoană, să tragi concluzia că nu e una, ci mai multe. E cum ai sparge oglinda în care te privești, spre a spune că, în cîte cioburi te vezi, din atîtea părți ești făcut. Pofta aceasta de a-ți înmulți identitatea născocind demoni pe care nu doar că îi porți lăuntric, dar care te pot tortura în numele unui capriciu inconștient e obsesia gîndirii moderne. Că e vorba de literatură romantică, de psihologie abisală sau de pesimismul lui Schopenhauer, refrenul lui „eu nu sunt eu“ revine cu insistență despotică.

Eu nu sunt eu, eu sunt o cloacă de porniri abisale de tirania cărora nu pot scăpa. E aici o plăcere morbidă, aceea de a-ți scinda identitatea ru – pînd-o în felii cărora le împrumuți însușiri malefice, iar plăcerea aceasta e un simptom de sațietate: sătul de tine însuți, ba chiar obosit de a te mișca în conturul aceluiași om, de a cărui prezență te-ai plictisit pînă peste cap, îți multiplici sufletul spre a face cunoștință cu alte chipuri. Iar chipurile acestea își fac mendrele cu tine: îți joacă renghiuri, te trag pe sfoară, te păcălesc, iar uneori răbufnesc sub forma unor puteri creatoare pe care nu le bănuiai. Și cum puterile pot fi bune sau rele, insul se schimbă după caz: geniu, criminal, sfînt, nebun sau profet. E întocmai ca în cazul licantropilor: dintr-un individ cumsecade, blînd ca pîinea caldă, izbucnește un monstru irațional, a cărui cruzime nu e întrecută decît de ușurința cu care uită tot ce face în cursul nopții.

Cam așa pot defini viziunea pe care psihologia lui Jung ne-o propune: eu sunt o fojgăială de duhuri la discreția cărora mă zbat fără să știu, un cazan de impulsuri negre fierbîndu-mi sub piele. E totuna cu a spune că eul este doar un punct de conștiință plutind deasupra unui ocean de întunecime inconștientă, și atunci tot ce pot face este să cîrmesc barca conștiinței în așa fel încît să nu mă înec. Pentru asta nu există decît o cale: eul trebuie să-și mărească cîmpul de înțelegere coborînd în adîncurile sinelui, iar coborîrea aceasta echivalează cu o luminare: aflu bestiarul din mine și îl domesticesc. Cum? Scoțînd cepul de la butoiul cu demoni, spre a da expresie culturală toxinelor din suflet. Rezultatul va purta numele de literatură, filozofie, muzică, pictură etc.

Aceasta e impresia pe care mi-a lăsat-o cartea lui Ștefan Bolea despre doctrina lui Jung. La origine o teză de doctorat, volumul este o incursiune doctă în celebra temă a „umbrei“ din inconștient. Autorul definește succint umbra drept „un arhetip, o personificare a străinului, a dușmanului, a răului. Mai mult, ea simbolizează personalitatea inferioară sau alteritatea interioară: pe celălalt din noi înșine.“ (p. 17). După ce a definit umbra, Ștefan Bolea îi urmărește avatarurile în psihologie, literatură și filozofie, pe care le ilustrează cu ajutorul unor texte clasice. De pildă, în literatură: Elixirele diavolului de E.T.A. Hoffmann, Frankenstein de Mary Shelley, William Wilson de Edgar Allan Poe, Dublul de Dostoievski, Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde de R. L. Stevenson, Horla de Guy de Maupassant, Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde. Iar în filozofie: Așa grăit-a Zarathustra de Friedrich Nietzsche.

Analizînd în amănunțime operele, autorul scoate volumul din condiția unui comentariu sec în marginea unor bătătorite scheme psihologice. Pericolul ar fi fost ca autorul să se învîrte steril în jurul unor distincții pe care posteritatea lui Jung le-a cercetat pînă la epuizare, numai că Ștefan Bolea iese din psihologie și intră în arte spre a găsi acolo confirmări ale ideilor elvețianului. În fond, ce face autorul se numește lectură de text pe baza unor scheme prestabilite: are în minte noțiunile de „persona“ (masca ipocrită pe care ne-o punem cînd ieșim în lume), „anima“ (latura feminină a sufletului), „animus“ (latura masculină), „umbra“, și apoi trece la depistarea lor „pe teren“, găsindu-le ocurențe concrete în bucățile literare sau filosofice. Ba mai mult, în „Anexe“ caută exemple de umbră în creația muzicală și cinematografică.

Ștefan Bolea este erudit cu aplomb și meti ­culos cu viziune clară. Dacă ar fost doar erudit, ar fi scris un tom stufos de galimatie plicticoasă, numai că verva lexicală cu care își deapănă comentariile este vădită. Ștefan Bolea are talent, proprietate a termenilor, dar mai ales o poftă a expresiilor pitorești. Dacă ar fi fost doar meticulos, ar fi întocmit un catastif înăbușitor de referințe mărunte, numai că autorul are o gîndire clară cu ajutorul căreia dă volumului o structură limpede, în care cititorul se mișcă fără poticniri. Treptat uiți de Jung și dai atenție numai scoliilor pe care Ștefan Bolea le leagă ingenios în marginea textelor analizate. Chiar dacă tiparul didactic al tezei de doctorat se simte în fiecare capitol, autorul iese din scorțoșenia posacă a formulei doctorale, dînd viață unui volum căruia tema inițială – un motiv psihologic arhicunoscut – amenința să-i taie suflul.

Aplicîndu-i noțiunile de care el însuși face uz, autorul își pune o „mască“ doctă, de spirit poliglot, dar o mască căreia îi împrumută o umoare năvalnică de eseist preocupat de subtilități de limbă: de la Heidegger la ron, de la Fichte la Kierkegaard, Ștefan Bolea enumeră termeni-cheie și expresii consacrate. Sub unghiul sufletului, autorului îi precum pănește balanța animus-ului, fiindcă scrie rațional și precis, cu toate că verva lui are ceva din tonul acela patetic, visceral, care definește țîfna irațională din anima. Cît despre umbra pe care el însuși o proiectează în comentariile pe care le face, Ștefan Bolea este un iubitor de înfiorătoare tenebre. Iar cînd ajunge să dea citate din piesele formației „Metallica“, pare un adolescent zărghit dîndu-se în vînt după draci negri țopăind pe coarde de chitară electrică. Să sari de la sfîșierea sonoră a lui Schubert sau Beethoven la damful macabru din melodiile lui „Metallica“ aduce cu un salt în gol, a cărui justificare stă în reminiscența nostalgică cu care Ștefan Bolea își contemplă pasiunile din tinerețe.

Dacă surprinde ceva în volum este omiterea unui text de pionierat în privința umbrei, e vorba de capodopera lui Adalbert von Chamisso, Miraculoasa poveste a lui Peter Schlemihl, a cărei temă se pretează la o puzderie de analogii speculative. Tocmai de aceea să afirmi, așa cum face autorul, că termenul de umbră „apare pentru prima dată (în accepțiunea ei filosofică și psihologică) în lucrarea lui Friedrich Nietzsche, Călătorul și umbra sa“ (p. 17) este o imprecizie neașteptată din partea unui autor atît de minuțios. E drept, în tabelul cronologic al secolului al XIX-lea (p. 290), unde autorul înșiră, după anul de apariție, principalele capodopere, în dreptul anului 1814 e trecută bucata lui Chamisso, dar fără alte comentarii însoțitoare. Pesemne că, sastisit de cît de mult a fost analizată această nuvelă, Ștefan Bolea a considerat mai nimerit s-o lase deoparte, cu toate că ideea de a-ți vinde umbra diavolului, așa cum face Peter Schlemihl, poate fi copios interpretată în cheie jungiană.

În rest, erudiția cărții nu îngăduie observații malițioase. Formatul impus de șablonul tezei de doctorat nu este un impediment pentru verva autorului. După îndeplinirea acestui exercițiu impus, Ștefan Golea poate să-și lase talentul să se exprime în manieră proprie. Va avea numai de cîștigat.