Poemele molimei
din anul șobolanului de metal
lumina ce-a curs cândva prin frunze
e astăzi doar cheag
cerul coborât printre crengi abia pâlpâie
doar trecere pare gândul copt în formă
bolnava lumină e arhipelag
printre ani
***
primăvara pământul e moale ca un plămân
infectat
și geme în spasme ca Rigoletto la gura sacului
primăvara pământul transpiră
și focuri ard ca lumânările din ventuze
înainte de risipirea oxigenului
ard focuri pe câmpuri
în crematorii
cât mai e oxigen
primăvara La Scala nu-i un teatru de operă
nimic teatral nu e în respirația sacadată
și nici măștile nu ajută la nimic
identitatea nu se pierde în spatele măștii
ci cu ultima gură de oxigen
primăvara poezia drenează canalele din Venezia
viața se prinde în plasă
lumina se împarte
dar nu e egal împărțită ca la echinocțiu
pentru cei ce n-au prins lumina
ard încă poezia și rugăciunea
fără să consume oxigen
primăvara se împarte lumina
și-n lipsa mulțimii
***
durerea nu e poezie decât pentru torționar
durerea nu ia locul poeziei
e doar un urlet ce acoperă orice gol
până și pe cel al sufletului
durerea urcă în toate cavernele
cavernele se deschid unele-n altele
ca o stradă subterană
dar poezia nu e de găsit acolo
nu are autorizație de liberă trecere