Duetul histrionilor
Trei cărți scrise de autori români îmi vin în minte atunci când citesc un titlu ca „recviem“: volumul Ninei Cassian din 1971, singurul roman postdecembrist al lui Buzura și poemele lui Nichita Danilov din 2016. Altminteri, cărți fără noroc. Deși răsfățate la vremea lor, nu după mult timp, ele s-au sudat în uitare. Dar mai bine să-i zicem provizorat, în speranța că vor fi curând recitite.
Ceva mai norocoase sunt cele scrise de străini. Mai întâi, Recviemul pentru o călugăriță al lui Faulkner și Recviemul pentru Est de Makine – cel din urmă un best-seller la prima ediție românească. Fără șansă s-a dovedit chiar un roman cult peste Ocean, Recviem pentru un vis, cartea lui Hubert Selby jr. fiind depășită în celebritate de ecranizarea ei. Zeci de titluri împrumută cuvântul venit pe calea muzicii, Mozart poate învia liniștit. Preferatul meu rămâne Recviemul Annei Ahmatova, un poem cât o lume – de asemenea uitat(ă). Dar să ne întoarcem la prezentul pandemic, unul în care Radu Paraschivescu, cunoscut pentru aciditatea voioasă aplicată realității, revine cu o carte imprevizibilă. Recviem vesel pentru tata cuprinde o serie de proze în care protagoniști sunt un tată memorabil și un fiu care se străduiește să-i fie extensia rebelă. Citim un recviem metaforic, zice Paraschivescu. Iar contradicția în termeni explică sensul cărții: pomenirea părintelui așa cum a fost, zice scriitorul, dar și legătura cu muzica, și nu cu Mozart, la care ne gândim întâi și-ntâi, ci cu Haydn, Brukner, Dvorak, Cherubini etc. Rezultă astfel „o reverență postumă“ deloc solemnă, ce amuză cititorul.
Umorul din textele despre copilărie și adolescență mi-au amintit de Costal Baboș și Aș crede în Dumnezeu (2005). Încolo, Radu Paraschivescu are multe în comun cu Răzvan Petrescu, minus pledoaria pentru grotesc. Dar ce momente cu tata să alegi într-un recviem vesel? De bună seamă că școala din comunism ocupă dezbaterile celor ce pot astăzi să o rememoreze. Lipsa de temei a evenimentelor de-atunci nu te mai pune pe gânduri. Ești pe deplin edificat. Doar te îndoapă cu umor, așa cum elevul Răducanu înțelege că broasca de pe biroul unei versiuni autohtone a lui Phileas Fogg nu-i va aduce cine știe ce necazuri. Există suficiente motive să spunem și că familia rememorată aici este una fericită. Că recolta amintirilor privește mai degrabă scenele care articulează umorul. Doar că nu mulți se pot lăuda că au contestat atunci vreo profesoară agramată sau au refuzat să citească Programul Partidului. Tatăl, Ioan Paraschivescu, rezolvă problemele școlare cu sentimentul că „istoria face trotuarul pe străzi“, cum bine observă amicul Bârsan. Un repezit coleric, pasional și pasionat, jucător de rummy care riscă până pierde, maestru al poreclelor și psiholog la zi, victimă a bătrâneții fără răbdare, tatăl este un histrion care-și pregătește fără să știe un fiu asemenea.
În schimb, fiul știe să-și bâzâie devreme părintele cu derapaje muzicale, comportamentale și erotice. Băiat bun, el identifică animalele din familie cum ar trăi în ficțiunea lui Durrell. De departe se poate vedea și că fiul este un model euforic. Își duce tatăl pe stadion și asistă talentul lui ce îmblânzește pe Titi Șmotru, care nu „ia agricole la copil“ și se descurcă prin labirintul de străzi din Uranus. Singurele ofensive îndatorează pudoarea; de un haz nebun sunt scenele din The Facts of Life, în care se încrucișează rușinea fiului și sfiala părinților. Sfaturile sunt „menajări reciproce“, la fel cum bunicul Vasile se îngrijește perfect de dinții care sunt de fapt o proteză. Lucrurile se precipită când bărbații familiei se duelează microbistic, timp în care mama „e o Elveție fără bănci și fără bani“. Amintirile lui Radu Paraschivescu privilegiază scenicul, pentru că numai așa efectul comic sau umorul se pot mișca ideal. După cum scenete face autorul din toate biografemele. Tatăl și fiul, de pildă, se luptă ca niște furioși simpatici nu doar cu cunoștințele sportive, ci cu un întreg arsenal artistic. În cele din urmă se recunosc histrioni, știind bine că celălalt blufează; armonia e în toate, iar dizarmonia – orbitor trucată – e pedagogie și formă de afecțiune. Numai finalul trădează un fiu ce tăinuiește în umor sentimentul singurătății.
Inegale, textele din Recviem vesel… dau mereu senzația că au potențial, dar se opintesc în propria formulă. Insuficient de cizelate, construite schematic, prozele memorialistice meritau mai multă rigoare.
Povestiri cu final la vedere
Deși sunt un admirator al lui William Holbrook Beard, n-am priceput care e legătura dintre tabloul lui (For What Was I Created?) de pe copertă și conținutul prozelor din Omul care mută norii. Nu exclud nici că strădania cititorului trebuie să privească și alt fel de asocieri. Încolo, cele șapte povestiri ce alcătuiesc a patra carte de proză scurtă pentru Radu Paraschivescu au în comun mirajul unei interogații.
Despre această sintagmă este vorba în fiecare narațiune. În Șapticemie (alcătuit din cifra șapte și septicemie), Gabriel contabilizează cele șapte iubiri ratate ale vecinului Michael Kieft și decide că filmele și harta vieții danezului stau sub semnul cifrei blestemate. De la A șaptea pecete a lui Bergman la filmele comerciale ce includ cifra demonică, indiferent de personajul feminin asortat la destin, Michael va fi condamnat la nefericire. Tot un voyeur este și Damian din Speranța cântă trash; el intensifică detectivistica de apartament pentru a descoperi de ce misterioasa vecină ascultă la nesfârșit Sworn Oath a celor de la Sepultura. În proza care dă și titlul volumului asistăm la un The Prestige OTV-ist. Contele Adolf Iosif von Schlieb Ignorenko vrea să pedepsească pe trădătorul Marin(a) A. Colesniuc pentru că i-a sustras, printre altele, exclusivitatea de „vindecător reabilitolog“. Iar savantul „cosmist și om de știință iluminist de renume mondial“ găsește un dublu, pe David Goliat, de care se folosește pentru a-i da o lecție impostorului. Tensiunea crește precum în romanul lui Cristopher Priest, dar e parodiată fățiș de narator și protagonist (în egală măsură).
Toată proza pare desprinsă din Christina Domestica și Vânătorii de suflete (2012) de Petru Cimpoeșu: explozii parodice în cascadă, satiră socială și simulacru relativist. Din păcate, narațiunea se oprește brusc după prima metamorfoză socială, taman când suspansul se cerea reinvestit cu straturi suplimentare. Radu Paraschivescu nu are tehnica lui Vitalie Ciobanu, să zicem, care adâncește savant iluzia în realitate.
În Cățui, pase, Doamne-ajută citim parodierea aducerii lui Alexandru Tudor (Teo Păpădie) la Academia de fotbal a lui Gigi Becali (Grigore Varnali „Guță“). Echipa Astrul Creștin (Steaua) este vizitată în cantonament de un sobor de preoți pentru a sfinți tot ce se poate. Mai puțin Arena Națională, unde lipsesc plasele de la porți, drept pentru care eșecul cu „Locomotiva“ ardeleană (CFR Cluj) va fi previzibil. Radu Paraschivescu păstrează prea mult din evidența realității, alegând să prezinte scene comice pe calapod jurnalistic.
Din nou finalul abrupt, ca scăpat din frâu, cumva fără prelungire și fără miză, cu ambiguitate aproximativă. Radu Paraschivescu construiește parodicul exemplar, însă e incapabil să mențină tensiunea narativă, în vreme ce finalul prozelor pare mereu o corvoadă pentru el. Iar dacă nu e desfăcut, finalul e previzibil, cum se întâmplă în Marmură la Pavonazzo: celebra Bocca della Verità e renovată de Valentino și prietenii lui pentru a fi profitabilă; numai că minciuna financiară duce la o tragedie amoroasă: gelosul Marco vrea să ucidă pe Ornella în biserica ce adăpostește chiar capul Sfântului Augustin. Cum se observă, aglomerarea simbolică e aici îndestulătoare. Doar finalul melodramatic lasă totul la vedere prin grija excesivă a naratorului. Totul e simbolic aici, iar adevărul, minciuna și superstiția interferează cu psihologia italienilor. O proză ingenioasă ratată în atelierul de bijuterii omnisciente.
O familie de croitori se răzbună poetic în Armadillo, până ce un detectiv descifrează însemnele hoților. Antoine și Jacques, învăluiți într-o pelerină și un tatuaj vrăjite, batjocoresc incultura mușteriilor. Explicitat până dă pe dinafară, misterul clarificat este răsturnat într-un vis auctorial. Pentru a salva căderea în tezism. Se vede bine că scriitorul n-are răbdare nici pentru finalul ambiguu.
Radu Paraschivescu exilează semnificațiile în alte zone, credibile de altfel, dar care nu fuzionează cu aerul tare al armoniei. Totul e dezlegat, nimic nu rămâne ascuns, iar la suprafață, la lumina zilei, nimic miraculos sau cel puțin cețos nu zvâcnește sub tâmple.
Radu Paraschivescu e un excelent povestitor la lumina zilei. Dar un marcator mediocru în întunericul misterios. Aș face oricând pariu că e un mincinos catastrofal. Un onest care nu poate lăsa nimic acoperit împrejur. S-ar putea să greșesc, dar nu m-ar mira dacă omul, prietenul Paraschivescu, deconspiră „surprizăăă!“ când e așteptat invitatul și strică efectul pentru ceilalți.
În fine, singura proză cu adevărat elaborată, unica semnată de adevăratul scriitor Paraschivescu este Un nas și o gură, splendidă parabolă despre infirmitatea superstițioasă și morala creștină. Surdo-muții Annette Depuy și Fabien Boitel deschid o afacere cu parfumuri și prăjituri în Cabris, însă reticența, răutatea și prejudecățile locuitorilor nu le dau vreo șansă la normalitate. Când contele de Gravèche organizează o fastuoasă zi de naștere pentru Corinne, fiica lui, cei doi intruși oferă o lecție ingenioasă. Moraliste, povestirile lui Paraschivescu plasează antene parabolice și etice, fiind limpede că scriitorului nu-i pasă de tezisme.
În toate textele abuzează subiectele simpatice, senzaționaliste, cu creșteri de suspans fals, totul fiind tușat numai, la suprafață. Timid și reverențios, cu oratoria binecrescută, dar pregătit să dea o scatoalcă atunci când trebuie, Radu Paraschivescu este un autor excelent care se risipește în texte mediocre. După Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (2012), Radu Paraschivescu a scris 13 cărți mai mult de divertisment, niciuna de literatură. Păcat.