Cele trei degete de închinare, adunate şi reci pe creion

„Iar eu stau la marginea mesei/ cu gu lerul apretat de olandă/ cu jobenul în mînă/ și cu mîna cealaltă/ strînsă pe bisturiu/ gata să-mi notez explicațiile/ pe propriul meu hoit/ pe masa de operație/ a marii literaturi/ zace chiar/ marea literatură/ și eu cu jobenul în mînă/ și eu cu jobenul pe cap/ și eu cu bisturiul între degete/ și eu cu bisturiul în gît/ și cu cele trei/ degete de închinare/ adunate și reci pe creion“; acesta este autoportretul unui poet-prozator-dramaturg-traducător-critic, ludic, prin excelență, căruia îi place jocul cu mărgelele de sticlă ale literaturii, dar care, în lirica și ficțiunile sale, își joacă, în fond, viața însăși: costumul cu joben și guler apretat de olandă, poziția „studiată“ cu bisturiul în mînă sugerează relația teatrală, „înscenarea“ de care vorbea Ion Pop, literatura de pe masa de operație furnizează codul cultural, esențial într-o construcție litera ră care mizează mult pe intertextualitate, în sfîrșit, biografemul, în jurul căruia pivotează poemul și textul în proză este al „pro priului hoit“ care (își) textuează biografia, întîmplările, viața, drumurile, spectacolele și filmele văzute în tinerețe, vacanțele, însăși scrierea cărților pentru că, iată, cel mai recent volum de poezie, Pisica din Kavala – parte din antologia Ceasornicarul. 10 ani de poezie, de curînd comentată foarte pertinent de Daniel Cristea-Enache în România literară -, s-a scris în orizontul participării poetului la unul dintre proiectele cele mai importante ale Uniunii Scriitorilor: „Textele din acest volum, spune autorul într-o Notă despre conținut, au fost prezentate la Turnirul Poetic Cununa de Lauri, organizat de Uniunea Scriitorilor din România, edițiile de la Alexandroupolis, Grecia, 2018 și Alicante, Spania, 2019. Autorul a făcut parte din echipa Filialei București-Poezie a Uniunii Scriitorilor, cîștigătoare la ambele edi ții. Pentru poemele din ciclul Pisica din Kavala, în 2018, autorul a primit Premiul Publicului la turnirul de la Alexandroupolis; cum se vede, poeții, în turnirurile lor, nu fac (doar) turism.

Domnul cu joben și guler apretat de olandă din poemul Lecția de anatomie caută, în Pisica din Kavala – felina nou-apărută în poezia noastră, după motanul Arpagic al Anei Blandiana și pisicile din Tor-cello ale lui Adrian Popescu –, departele Sudului, dar nu acela al insulelor grecești, al apei mărilor, în aerul vacanțelor sau al nostalgiei omului din Hiperboreea pentru lumina și arșița soarelui și nici al mitologiei de atîtea ori evocată de poeții care au avut drum sau au visat dealurile cu măslini ale Greciei pentru că, iată, poet optzecist din ramura nouăzecistă, practicînd ironia și poanta, necoborînd vreo punte de co ­municare cu elegiile (neo)ro ­manticilor, Horia Gârbea are cu mitolo gia o relație ludică, în cheie, adesea, parodică: în Olimpul de pe litoralul românesc visează sălașul zeilor, Poseidon îi apare „fără furcă și barbă/ cu chipul cîrciumarului vasile/ de la neptunul nos tru hotelier“, Orfeu, după ce va fi coborît în Infern, cîntă acum „în toate tavernele“, iar în Arcadia „mirosea fabulos a brînză de capră“. Și tot acolo, în departele Sudului, dar pe alte etaje ale timpului, după ce va fi consemnat, în Subiecte, cîteva dialoguri între Diogene și maestrul său, „cinicul“ Antistene, despre nebunie, zădărnicie, boală, păcat, nimicnicie, remușcare, regret, osîndele zeilor și, în Pisica din Kavala, va fi explorat timpurile eroice cu generalul Epaminonda, Marathon și secolul Apostolului Pavel care creștinează o „femeie din Tracia“ și trimite o epistolă pe adresa „tavernei lui Ioan“, poetul se întoarce spre vremurile homerice, convocînd în Răsăritul din Creta, la taverna lui Valamakis, pe Ulise, Ahile, Ajax, Agamemnon, Hecuba și Eneas. Tot astfel, în alt timp și în alt spațiu de identificare, poetul trece „pe lîngă niște/ sarcofage orgolioase/ ale unor greci/ morți la cîteva secole/ după ovidiu“, se așază la masa unei terase „cu pizza și bere/ vin și cafea“, în Piața Ovidiu din Constanța, pentru a-i întîlni pe Ovidiu și Eminescu: „se ridicase o lună/ imensă de după mina retul/ geamiei/ ovidiu stătea/ cu spatele la mare/ și privea gînditor/ cu mîna la bărbie/ spre o terasă/ cu pizza și bere/ vin și cafea/ mai încolo stătea/ eminescu el cu fața la mare/ și la fel de tăcut/ sute de catarge/ lăsau malurile sub lună/ ducînd vin și ulei și speranțe“ (În Piața Ovidiu): și pentru ca spectacolul să fie complet, fata care „ștergea mesele/ și potrivea scaunele“ îi vorbește, într-o latină fără cusur, cu versurile din Tristele ori, poate, din Ponticele.

Literatura din literatură, fic țiunea din ficțiune, intertextualismul „à outrance nepracticat de nimeni la o asemenea scară“, cum observă Nicolae Manolescu în Isto ria critică a literaturii române, nu reprezintă doar materialul poemelor, ci și al prozelor din Plăcinte cu ighemonicon, volum apărut „la pachet“ cu Pisica din Kavala, la aceeași tînără, dar foarte ac tivă editură clujeană; astfel, în cele mai importante texte ale cărții – Negru de București. Generația a treia și La Sinaia, la Cazino autorul își caută relansatorii propriului text în Craii de Cur tea-Veche ai lui Mateiu I.Caragiale, însoțindu-se, în prima proză, cu Pirgu și Pantazi, pentru a desluși una dintre poveștile întune cate ale Bucureștilor de demult, din vremea ziarelor „Universul“, „Facla“, „Adevărul“, cu povestea unui criminal în serie, Șantia, transferată, iată, în prezentul cînd apare „Informația“, în istoria nepotului lui Șantia din vremea lui Pirgu, killer la ordinele poli ției politice din vechiul regim; atmosfera e de acolo și de atunci, din Craii de Curtea-Veche („La podul Mogoșoaiei ne despărțirăm, Pirgu luînd-o spre poștă, noi spre Sărindar. Noaptea era umedă și re ce, ceața se făcea tot mai deasă. Mă gîndeam tocmai cum să mă văd mai degrabă acasă, în pat, cînd Pantazi, după obiceiul lui, mă ru gă să rămîn cu el. (…) Ceața se făcea tot mai deasă, umezeala mai pătrunzătoare, intrarăm în localul cel mai apropiat, la Durieu, în dosul Băncii Naționale și ne aleserăm în fund masa, în colțul cel mai ferit“), povestea e din anii ‘80, cînd un tînăr, Ștefan, se hotărăște să plece din „țara lui comunistă și de rahat“: cartea și viața sînt oglinzile paralele în al căror focar explodează povestea. Fermecătoare e întîlnirea, la Cazino-ul din Sinaia, a lui Felix, Stănică Rațiu, Pascalopol din Enigma Otiliei de G. Călinescu, cu Gore Pirgu și Pașadia din Craii… lui Mateiu I. Caragiale, Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război de Camil Perescu, Spirache Necșulescu din Titanic Vals de Tudor Mușatescu; Horia Gârbea cheamă personajele literaturii interbelice, le schimbă destinul (Pirgu e senator, Gheorghidiu, deputat liberal, Spirache Necșulescu, deputat, Otilia e nevasta unui conte „prin Spania, prin America“, Felix, profesor doctor etc.), pentru a recompune, în sălile Cazinou-ului din Sinaia, atmosfera de la „partidele de altădată de la Arnoteni“.

În fond, acestei relații care se circumscrie, în aparență, ludicului, cu literatura antică, Homer și Ovidiu ori cu interbelicii noștri, dar și cu alte spații, Pom pei, Orientul chinez, cu Marele Zid și atelierele sale de tăiat jad sau cu Costa Blanca, în Spania, nu reprezintă decît glazura textelor pentru că structura lor de profunzime crește dintr-o anumită viziune asupra trecutului; ființa dispare, se neantizează, lăsînd în urma sa un „gol“, o urmă, virtuală, care se poate vizualiza, azi, acea ființă, prin turnarea de ipsos ori cu pixeli: „a fost descoperit/ la pompei/ un gol nou în el/ se va turna ipsos ca să-l vedem/ pe romanul cuprins de lavă/ un șofer începător/ a fost lo vit de o locomotivă/ imaginea lui/ a fost înlocuită cu pixeli ma ri/ ca să nu-1 vedem/ pe omul surprins de locomotivă (…) golul omului din pompei/ se va umple cu ipsos/ și cu nicio semnificație“ (Poveste cu o locomotivă): o prezență în absență care își pierde sensul, semnificațiile pe care le dădea palpitul vieții și al faptei. Biografemul devine poezie, cum plumbul, aur, în cuptorul alchimiștilor, prin ceea ce aș numi detenta metafizică a poemului; Horia Gârbea cultivă un raport special al timpului cu durata (la Eminescu, timpul și vremea), sugerînd faptul că distanța dintre ne-murire și vremea „muririi“ se poate anula prin căderea timpului în lume, în durata sa; ca în acest poem antologic: „dacă într-o zi/ ar crăpa coaja timpului/ și ar cădea/ semințele lui/ unele ar fi/ ciugulite de păsări/ care ar deveni nemuritoare/ altele ar fi cule se de îngeri/ care și-ar anula/ nemurirea/ unele ar cădea/ pe solul arid și/ s-ar preface în fîntîni/ din care oricine/ ar putea să bea/ timp fluid și proaspăt/ otrăvindu-se cu orele/ dizolvate în el/ dar unele ar cădea/ pe terenul fertil/ și ar încolți/ arbori de timp/ ar crește amețitor de repede/ și amețitor de înalți/ nespus de iute ar rodi/ și roadele îndată s-ar coace/ și semințele acestor fructe/ ar cădea din/ învelișul lor sfîșiat/ ca o ploaie de minute rotunde/ peste pămînt/ peste acoperișuri și turle/ și multe ar rodi / și mereu de la capăt/ în cicluri tot mai dese/ încît ar ajunge semințele/ în rîuri și mări iar peștii/ înghițindu-le ar dobîndi/ și ei nemurirea/ pescarii de pești/ ar lăsa și ei/ moartea în urmă/ s-ar face pescari de oameni/ și ar predica/ despre timp și durată/ așteptați așteptați/ venirea acelei vremi/ cînd coaja timpului se va sparge/ iar pînă atunci/ predicați predicați/ despre durată și nemurire“ (Semințe).

Poetul, prozatorul și dramaturgul caută în poezie, proză și teatru, cum scrie în Sfori și stele, pînza viu colorată „între artă și moarte“, poate, un pod de zăbrele „din oțel argintiu“, măcar „o frînghie putrezită“ sau „o sîrmă de rufe“, pentru cîrpe tocite, în fond, pentru a reface legătura tot deauna fragilă dintre mine și sinele meu; importantă e căutarea și nu găsirea țintei acesteia, ne spune, pe urmele lui Lessing, Horia Gârbea, unul dintre cei mai importanți scriitori din generația lui.