Mască și „măști“

O întîmplare curentă a timpului de față : urci într-un vehicul oarecare și te trezești în mijlocul unui trib bizar, ai cărui membri au ca semn distinctiv o bucată de pînză verzuie, prinsă de urechi cu două bride și care le acoperă jumătate din obraz. De fapt, și tu faci parte din trib, întrucît arborezi aceeași podoabă. I se spune, generic, „mască“, dar termenul e folosit impropriu. Căci rolul adevărat al unei măști nu este de a uniformiza, ci dimpotrivă, de a distinge. Ea ascunde chipul îndărătul unui simulacru, dar funcția ei reală este contrară acestei aparențe: nu camuflează decît spre a revela. Ocolul pe care îl face prin cîmpul iluziei deschide calea adevărului. André Malraux spunea, referindu-se la Goya : „Masca nu ascunde fața, ci o fixează“. Cercetările etnologice asupra obiectului ne pot călăuzi mai bine, ele conturînd-i o arie largă de funcții și semnificații. Au existat și – mai există și astăzi, în societățile de tip arhaic – măști rituale, măști de război și, last not least, măști de spectacol. Cele rituale, la rîndul lor, pot fi măști de cult, funerare și „justițiare“ (destinate adică să confere autoritate celor însărcinați cu împărțirea dreptății). Măștile de război au ca scop înspăimîntarea dușmanului. Măștile de spectacol, prezente în cultura multor popoare, fixează trăsăturile caracteristice ale unor personaje – tip: rege, bătrîn, femeie, sclav etc. „Masca este așadar simbolul unei identificări“ (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol.2, București, 1995). Masca de teatru grecească își are originea în serbările dionisiace, uzul ei impunîndu-se din mai multe motive : din necesitatea figurării chipurilor de femei, care erau excluse de la procesiunile sacre; din nevoia de a sublinia tipicitatea personajelor; și, în fine, pentru a întări vocea actorilor, care jucau în aer liber, în fața unui public foarte numeros. Masca dispunea, în dreptul gurii, de o mică pîlnie din benzi metalice, devenind astfel o „porta-voce“. De aici și denumirea latină a măștii, persona: „Per quam vox personabat“ (prin care răsuna vocea). Evoluția semantică a condus, de la sensul primitiv al cuvîntului persona, sinonim cu „mască“, la acela de „rol al actorului“, apoi la „personaj“, în fine la sensul abstract de „persoană“.

S-a putut vedea, chiar din această incursiune sumară, cît de amplu e simbolismul măștii și cît de variate semnificațiile ei. Încercînd să le comprimăm, trei ni se par de o importanță hotărîtoare: identificarea, simplificarea și amplificarea. Masca îl încadrează pe purtător într-o anumită tipologie, îi asigură un loc în sînul acesteia, așadar îl identifică. În al doilea rînd, masca îl eliberează de trăsăturile accidentale, îl reduce la esență, așadar îl simplifică. În sfîrșit, masca sporește forța de comunicare a purtătorului, altfel spus o amplifică1.

Ceea ce, în timpul pandemiei, sîntem nevoiți să purtăm pe obraz nu sînt așadar măști în sensul adevărat și complex al cuvîntului. Numai indigența vocabularului și comoditatea vorbitorilor explică extinderea abuzivă a sensului. Să nu mi se ceară însă o variantă alternativă, căci din păcate nu posed niciuna.

————————————

1 Prolegomene ale studiului Măștile criticii literare (Ștefan Cazimir, Honeste scribere, Editura Național, București, 2000, p. 47-74).