Eu și Maria

La sfârșitul anului 2015 am fost dus la Spitalul Fundeni în regim de urgență, pentru o operație de colecist. Îmi ardea fața (aveam peste 39 de grade Celsius), abdomenul mă durea cumplit în toată partea din dreapta, ca și cum ficatul mi-ar fi fost cangrenat, mi-era greață, nu din stomac, ci din fiecare celulă a corpului. La spital, după ce mi s-a pus la dispoziție un pat și m-am schimbat în pijama, mi s-au făcut injecții și mi s-au înfipt branule în ambele brațe. Parcă fusesem montat într-o instalație, abia mai reușeam să mă mișc. Banalul mers la toaletă a fost un chin.

Tocmai când mă așezam gemând în pat, a apărut o asistentă medicală, Maria, împingând un scaun cu rotile:

Trebuie să vă duc la tomograf. O să vă ajut să vă suiți în asta…

Brusc, mi-a năvălit în minte o veche spaimă, de care uitasem. Având o greutate de 150 de kilograme, mă întrebam de multe ori, îngrozit, cum mă vor ridica și manevra salvatorii mei când voi fi într-o situație disperată? Dacă voi rămâne în viață sub dărâmături după un cutremur… Dacă ar trebui să fiu descarcerat dintr-o mașină accidentată grav…. Sau dacă voi mai cădea pe scările de la metrou și va trebui să fiu ajutat să mă ridic în picioare (la o cădere anterioară avusesem noroc; rostogolirea mea greoaie s-a încheiat într-un loc unde era balustradă, de care m-am folosit ca să mă ridic singur)…

Cel mai mult mă obseda gândul că, după moartea mea, hamalii și groparii, gâfâind sub povara corpului meu așezat în sicriu, se vor răsti la Domnița, reproșându-i că i-a pus să se ocupe de un mort atât de greu. Mereu îmi propuneam să slăbesc ca să evit asemenea discuții post-mortem. Și, bineînțeles, nu reușeam.

Și iată, acum, venise unul din acele momente.

I-am spus Mariei că pot să merg și pe picioarele mele la analize. Dar ea mi-a explicat că procedeul-standard e să mă ducă ea cu scaunul cu rotile.

M-a ajutat să mă dau jos din pat și să mă așez în scaun. Întâi mi-a tras picioarele în afara patului, apoi mi-a luat o mână, mi-a petrecut-o pe după gâtul ei și m-a ridicat printr-o răsucire ingenioasă a trunchiului meu sub care își strecurase un umăr. În cele din urmă m-a așezat lin în vehiculul cu două roți. Cum anume făcuse − am înțeles în acele secunde, dar imediat după aceea am uitat. Cert este că, din diverse acțiuni ale ei, însumate, îmi imprimase o mișcare continuă. Nu s-a oprit nicio clipă ca să se odihnească. Dacă s-ar fi oprit, ar fi ratat totul, iar eu m-aș fi prăbușit pe podea.

Mi s-a părut că îmi cunoaște corpul în toate articulațiile lui, așa cum mi-l cunoștea iubita mea când eram tânăr. Am privit-o mai atent. Avea un trup mlădios și puternic. Nu cântărea nici jumătate din cât cântăream eu, dar printr-o combinație de forță și iscusință reușea să mă manevreze fără mare efort. Figura ei, de o frumusețe sobră, era în mod evident a unei țărănci. Și, ca la orice țărancă, se vedea că știe cum se face și se desface orice, că știe secretul vieții. Vorbea puțin, doar atât cât era necesar. Nu își colora cuvintele nici cu o falsă drăgălășenie, ca unele asistente, și nici cu agasare și antipatie, ca altele. Doar mă ținea la curent cu ce facem:

Acum o să coborâm cu liftul… Acum o să mergem printr-un coridor lung, de la subsol, ca să ajungem la altă clădire… Acum o să intrăm la tomograf…

Coridorul era nu numai lung, ci și întunecos, vag luminat de led-urile unor aparate fixate pe pereți. Transportarea mea s-a transformat într-o călătorie stranie. Maria era iubita mea, mereu devotată. Dar îmi era și mamă, pentru că mă ducea în cărucior. O mamă tânără cu un copil uriaș, monstruos, pe care totuși și-l iubea, în tăcere.

Tot Maria m-a pregătit apoi pentru intervenția chirugicală. Mi-a ras părul de pe abdomen și din jurul sexului și m-a dat cu dezinfectant. Nu există, cred, pentru un bărbat o umilință mai mare decât – bătrân, gras și bolnav fiind – să stea despuiat în fața unei femei tinere, sub lumina nemiloasă a unui reflector. Sexul pe care altădată cine știe ce parteneră a mea îl examina cu venerație, ținându-l ca pe un sceptru în pumnul strâns, trebuia acum… descoperit sub pliurile burții și dat într-o parte ca să lase loc aparatului de ras. Mi-am imaginat ce zâmbet plin de dispreț și dezgust ar putea avea asistenta făcând această operație. Dar Maria a fost cu totul și cu totul altfel decât îmi închipuisem. Eu stăteam în picioare, la duș, într-o lumină orbitoare, iar ea îngenunchease în fața mea și îmi rădea părul pubian cu mișcări sigure și delicate, fără curiozitate, fără emoții impure, ci doar cu o bunăvoință pe care o avea probabil și față de lucruri. Pot să jur că la fel trata acasă cămășile pe care le călca sau farfuriile pe care le spăla. Am simțit atunci că mă pot încredința ei. Am fost al ei, câteva minute, inundat de fericirea de a nu-mi mai păsa cum arăt.

În sfârșit, Maria m-a dus cu scaunul cu rotile la secția de chirurgie și m-a urcat pe masa de operație. Singură, fără brancardier. Din nou a folosit, firesc, procedee ingenioase, de genul celor utilizate în jiu-jitsu, pentru a mă ridica, răsuci, și așeza cu fața în sus. Unii ar putea zice că studiase biomecanica. Alții, printre care și eu, că era o femeie adevărată, care știa orice: să-și adoarmă copilul sau să-și panseze bărbatul tăiat cu coasa, să ajute vaca să fete sau să facă ceaiuri tămăduitoare din flori de câmp.

Înainte de a mă lăsa singur cu echipa de chirurgi, mi-a strâns mâna discret, în semn de încurajare. Păstrez amintirea acelei strângeri de mână ca pe o scrisoare de dragoste.