Mai bine golan și după 30 de ani

De cîte ori se apropie zilele și nopțile de 13,14,15 iunie, sufletul meu intră în doliu. Nu am vorbit ani de zile despre toată povestea asta pentru că așa am hotărît cîndva, într-un vîrf de munte mai sus de Săpînța, în noaptea de Anul Nou ce-l lăsa în urma pe 1990. Luna, doar ea, lumina inimaginabil și straniu pămîntul acoperit de zăpadă. În haloul ei palid și transparent se materializa ce mai rămăsese din frică și din uluiala că a fost posibil așa ceva. Atunci, abia, am plîns. Lacrimile duceau la vale umilințe și dezamăgiri, spălau rănile uscate, părți din coșmar. N-am uitat. Nimic. Nici inocența, nici visul, nici speranța că drumul va fi altul. Complet altul. Nici urletul visceral al muncitorilor care anunța triumfător „IMGB face ordine! Noi muncim, noi nu gîndim“. Nici bătăile, nici loviturile aplicate cu bestialitate de regulă în cap, nici ecoul înfricoșător de pe Edgar Quinet al lozincilor devastatoare „ Moarte studenților! Moarte intelectualilor!“. Nici aplauzele pcr-iste ale unor femei cu pungi în mîini care se excitau teribil de cîte ori mai luam o bîtă în cap sau un șut în gură, nici gemetele înspăimîntătoare ale femeii gravide din fîntîna din Piață. Nici fuga pe la spitale ca să-i căutăm pe colegii de la filologie, filosofie, matematică, istorie, fizică, arhitectură, bătuți cumplit, desfigurați. Cei mai mulți erau greu de recunoscut. Nici vuietul străzilor pornit ca stihiile împotriva celor care au fost sau păreau că ar fi putut să fie în Piața Universității. Un vuiet visceral și primitiv care hulea libertatea. Nici sîngele împrăștiat pe pereți, nici smocurile de păr ce pluteau pretutindeni în clubul de la Litere. Nici aroganța cu care Petre Roman, prim-ministru, fresh, îmbrăcat impecabil într-un costum de culoarea oului de rață a catadicsit să vină la Filologie ca să se lămurească că nu avem arme. La Arhitectură i-a fost teamă să mai meargă. În fond, bifase acțiunea: soția lucra la Filologie. Petre Roman nu a fost șocat de ce vede în facultatea noastră, pe holuri, în celebra bibliotecă, pe fețele profesorilor noștri emeriți, batjocoriți, bătuți, pe figurile studenților devastate de lovituri, studenți care încercau să se apere de potopul de învinuiri, de atîta nedreptate, de atîta suferință greu de cuprins aici, care încercau să spună, măcar, că Liga studenților și celelalte asociații se retrăseseră din Piață după cîștigarea alegerilor de FSN și de Iliescu. Puterea proaspăt instalată prin votul din Duminica Orbului își savura victoria absolută încercînd să evacueze din mintea tuturor orice urme ale Pieței. Urme fizice. Nu s-au mulțumit cu votul unui popor care îi urma fără întrebări și fără neliniști, aplaudîndu-i ca pe Ceaușescu. Nu vedeau anormalitatea, războiul civil declanșat, instigarea unei părți a populației împotriva alteia. Nici devastarea sediilor partidelor istorice, nici amenințările cu moartea, nici urmăririle, nici hărțuiala la care mulți oameni din Piață, intelectuali și nu doar, voci de la Grupul pentru Dialog Social, de la ziarul „România liberă“ și atîția alții au fost supuși zile și nopți în șir luni de zile. Nici felul în care minerii și securiștii amestecați printre ei au pus stăpînire nerușinată pe amfiteatrele Universității, pe accesul în facultăți, pe examenele pe care le aveam de dat – era sesiune. Nici injuriile adresate cu o voluptate inimaginabilă. Vulgarități de-a dreptul. Nici manipularea nerușinată pe care Televiziunea a făcut-o cu o deșănțare încărcată de vinovăție și de complicitate. Ca și după 22 decembrie 1989. Nici corpurile contorsionate de izbituri aplicate animalic, în stînga și-n dreapta, tuturor trecătorilor care păreau „golani“, manifestanți plătiți de Rațiu în dolari, curve, drogați, legionari, smintiți de libertate și democrație. Nici faptul că nici un preot nu a ieșit cu crucea în mînă ca să-i potolească pe acești oameni întărîtați împotriva semenilor lor. Oameni ieșiți din adîncuri, din întuneric, nemîncați, obosiți, tîrîți prin trenuri ca să scape Bucureștiul de asediul golanilor, curvelor, drogaților, mercenari plătiți de Rațiu, Coposu. Ca să aducă liniștea. Pentru care ei votaseră. Ca să sape și să planteze flori. Ca să hăituiască pe străzile unei capitale din Europa oameni împotriva cărora erau asmuțiți. Încă o victorie a Securității. Una monumentală, mare cît o gaură neagră în istoria recentă. O teribilă manipulare. Care s-a repetat, după aceleași coordonate, în 10 august. Fără aceleași urmări. Din fericire. A fost aceleași strategie securistă, același plan de atac, de infiltrare a provocatorilor, a coloneilor în civil, același tip de furie oarbă de a bate și umili. Cu orice preț.

Am trăit în Piața Universității oarecum insular. Acolo m-am maturizat civic. Acolo am simțit ce înseamnă solidaritatea de care, atîția zeci de ani, habar n-am avut. Solidaritatea pe termen lung și bucuria ei. Istoria și-a împrospătat respirația cu aspirațiile studenților, ale intelectualilor, ale liceenilor, ale oamenilor care au vrut să nu mai fie la fel. Care au vrut să nu se mai repete erori și orori. Care au strigat, fără să obosească, „punctul 8 de la Timișoara“, cu cea mai minunată intuiție că igiena morală este imperios necesară într-o societate care abia se naște și se pune pe picioare foarte iute. Cu naturalețe vorbeam, de fapt, despre mult discutata și analizata lege a lustrației de azi. Atunci, o intuiție civică, astăzi, un adevărat demers politic. Dacă s-ar fi pus în aplicare această cerință, aproape nimeni din cei care s-au perindat pe la vîrful piramidei puterii din România nu s-ar mai fi ivit pînă astăzi. Istoria nu poate să sară acest capitol din formarea societății noastre de după 1989, peste momentul formidabil cînd Alexandru Paleologu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Eugen Ionesco s-au declarat „Golani”, iar mesajul lor extraordinar, citit în Piață, a dat gir și încredere. Nu poate să ocolească prezența celor de la Grupul de Dialog Social pe întregul parcurs al unui exercițiu democratic. Nici zilele și nopțile în care imaginația țesea formule care să bucure rezistența spiritului, a încrederii în celălalt, în ceilalți. Mulți, foarte mulți, incredibil de mulți. Nici protestele care adunau energiile pentru susținerea coloanei vertebrale a democrației noastre. Piața a fost și locul în care s-au strecurat persoane incerte moral înainte de 1989, s-au refugiat aici ca să se spele de păcate, mai mici sau mai mari și, la grămadă, să devină om cu coloană, au fost infiltrați securiști cu acte în regulă, mai vechi sau mai noi, s-au reactivat rețele, iar provocările devoalau asta. Manifestanții s-au retras din Piață după votul cîștigat de FSN și Iliescu. A fost aproape goală și golită de sensul ei multă vreme. Ce s-a întîmplat în 13 iunie? Cine a dorit această execuție? Această formă de pedeapsă și de răzbunare?

Mi s-a părut că anul acesta a adus mai multă tăcere și nepăsare ca niciodată. Încă nu există un răspuns oficial asupra celor petrecute atunci. Nu există vinovați care să fie judecați pentru faptele lor. Doar un șir lung de minciuni, de vinovății, de complicități. După treizeci de ani.

După treizeci de ani observ că nici oameni politici de calibru nu prea mai sînt. În nici un partid. Poziții și discursuri ca cele ale lui Corneliu Coposu, Ion Rațiu, Radu Câmpeanu, Sergiu Cunescu, Nicolae Manolescu, felul în care s-a structurat, la un moment dat, relația dintre ceea ce este Putere și Opoziție, alternarea lor la conducerea țării, dinamica acestei relații, toate s-au cam dus. Ca și ideologiile pure de partid, amestecate de fîțîielile celor mai mulți de colo, dincolo, pe o plajă mare de culori politice, după forme de putere și privilegii directe și personale. Nicidecum după credințe de stînga, de dreapta, de centru. Discursuri golite de conținut, trase la indigo, într-o limbă română aproximativ aceeași, pline de forme goale, de exprimări găunoase care nu spun nimic. Un fel de „să facem totul” de dinainte, puțin diversificat. Limba exprimă tipul de gîndire, de informație, gradul de cultură, de formare. Astăzi, după treizeci de ani, e jale! Și e jalnic. Nu mai există Securitate, sînt servicii, moguli, bogătani, interese financiare care leagă cu o pînză de bani, pe dedesubt, oameni „politici”, indiferent de culorile lor. Miniștrii pe care nu-i recomandă absolut nimic în funcții! Indiferent de la ce partid sînt. Care au făcut și fac rău. Mult rău. Pentru generații. Este sufocant. Poate pentru că am și altă vîrstă. Și aproape nici o speranță.

Nu am fost membră a Partidului Comunist. Am fost chemată, am refuzat, am fost purtată prin tot felul de ședințe dure îmbibate în fum greu de țigară, amenințări, ton ridicat. M-au apărat profesorii mei. Unii. Alții îmi spuneau că dinăuntru îi dărîmăm. Mai fusese ideea asta și prin anii șaptezeci. N-am intrat în nici un partid nici după 1989. Am fost mereu împotriva FSN și toate derivatele lui. Dar am avut discuții serioase și profunde cu mulți dintre cei care au fost membri sau i-au simpatizat, oameni serioși, profesioniști în domeniile lor.

După treizeci de ani înțeleg tot mai mult ce se întîmplă.

Sau tot mai puțin.

Mai bine golan

Decît activist

Mai bine mort

Decît comunist!