Reconstituiri coregrafice din perspectivă contemporană

De câțiva ani buni, dansatori, coregrafi, cercetători ai istoriei dansului s-au aplecat cu interes, cu înțelegere, asupra unor creații coregrafice anterioare, încercând să le repună în valoare, să le reconstitue, dar nu ca atare, prin copiere, ci prin recreere în spiritul în care ele au fost concepute, ceea ce onorează în egală măsură momentul inițial evocat cât și prezentul evocator.

O primă încercare de acest fel, pe care am consemnat-o la vremea ei, s-a desfășurat în mai multe episoade, care au plecat de la cartea Doinei Lemny, Lizica Codreanu: o dansatoare româncă în avangarda pariziană, apărută în 2011 la Paris și în 2012 la București. Dansul Lizicăi este bine cunoscut imagistic, întrucât a fost fixat pe peliculă de Constantin Brâncuși, în șapte fotografii, în care Lizica dansează printre sculpturile din atelierul său, în costume desenate de el. O primă reconstituire a stilului ei de dans s-a materializat într-un spectacol, Reenacting Lizica Codreanu, prezentat de elevele Liceului de Coregrafie „Floria Capsali“, la Centrul Național al Dansului București. Atât coregrafia cât și costumele nu au fost reproduse ca atare, ci concepute în același stil cu documentația care ni s-a păstrat. Ulterior, acest episod din istoria dansului românesc a fost și mai inspirat evocat în cadrul expoziției Egal. Artă și Feminism în România Modernă, când aceleași eleve ale Liceului de Coregrafie au dansat în cadrul acestei expoziții de la Muzeul Național de Artă al României, printre sculpturile Irinei Codreanu, sora Lizicăi, sculpturi care făceau parte din expoziția mai sus numită. Și ca un preambul al acestor două episoade a fost filmarea făcută de Vava Ștefănescu, în 1996, în regia lui Cornel Mihalache și cu ajutorul Getei Solomon, lângă Poarta Sărutului, tot ca o evocare a dansurilor Lizicăi Codreanu.

Un alt experiment, gândit tot de Centrul Național al Dansului, s-a desfășurat la Teatrul Excelsior, unde în atenția cercetătorilor a fost creația Verei Proca Ciortea, dansatoare, coregrafă și teoretician recunoscut pe plan internațional, urmărindu-se, și în acest caz, reevaluarea uneia dintre piesele sale. Pe scenă, pe un ecran transparent, au fost proiectate dansurile originale ale Verei Proca Ciortea, din anii 1970-1980, cu Grupul Columna, format din tinere sportive, în timp ce, în spațiul scenic propriu-zis, eleve ale Liceului de Coregrafie „ Floria Capsali“ interpretau, în acelaș timp, aceleași mișcări, care aveau însă valori vizuale diferite, căci plastica mișcării este diferită la un corp pregătit pentru sport și la altul modelat pentru dans.

Tot pe drumul reconstituirilor ingenioase merge de câțiva ani și o așa numită platformă de cercetare a artei românești contemporane, care se intitulează explicit Institutul prezentului, pentru a se vedea de la bun început că orice creație sau fenomen artistic asupra căruia își îndreaptă atenția este privit din perspectiva zilelor noastre. Creatoarele acetei platforme vin din două domenii artistice diferite, Ștefania Ferchedău din cea a dansului, iar Alina Șerban din cea a artelor plastice. Cele două arte sunt abordate separat, în broșuri sau evenimente performative, dar și îngemănate, cum a fost remarcabila expoziție de anul trecut de la Muzeul Național de Artă al României, 24 de argumente. Conexiuni timpurii în neo-avangarda românească 1969-1971, care a alăturat picturii și sculpturii și dansul, prin momente performative, programate din când în când, în cadrul expoziției, care a încorporat creații de Horia Bernea, Ion Bițan, Liviu Ciulei, Radu Dragomirescu, Șerban Epure, Pavel Ilie, Ritzi Jacobi, Peter Jacobi, Ovidiu Maitec, Paul Neagu, Miriam Răducanu, Diet Sayler, Radu Stoica, Vladimir Șetran și Grupul Sigma. Cum de domeniul artelor plastice din această expoziție s-a ocupat pe larg, tot în paginile României literare, Cătălin Davidescu, mă voi referi la partea de dans. Și în acest caz, ca și în cele mai sus evocate, nu a fost vorba de o preluare ca atare a creației lui Miriam Răducanu, care a participat și ea la expziția din 1971 de la Edinburg, una dintre expozițiile datorate galeristului Richard Demarco, care, într-un moment de oarecare deschidere, a dus arta românească în Occident. Plastica atât de personală a lui Miriam Răducanu din piesa Geneza, pe muzica lui Anatol Vieru, a fost evocată într-o nouă creație, întru totul înrudită, de către Mădălina Dan, pornind de la câteva texte și fotografii de la prezentări ale piesei la București și la Edinburgh, de la pelicula filmului În marea trecere și de la dialoguri purtate direct cu Miriam Răducanu. Lucrarea fusese creată de Miriam Răducanu în 1969 -1970 pe un solo de flaut, Rezonanțe Bacovia, compus de Anatol Vieru, ca parte a ciclului Muzică pentru Bacovia și Labiș. Coregrafa și-a prezentat piesa în cadrul Nocturnului III de la 9.30 , de la Teatrul Țăndărică și ulterior a fost invitată de regizorul Mirel Ilieșiu să-și integreze piesa în filmul său din 1971, În marea trecere, film care a fost însă interzis de cenzură. Apoi, în fine, a plecat cu această lucrare la Edinburg. Dar în ce constă caracteristica mișcării acestui dans? Un procedeu ingenios, preluat din dansul expresionist german – constând din îmbrăcarea corpului, integral, într-un sac din material elastic – permite crearea unor forme plastice în mișcare, care nu mai au nimic de-a face cu liniile obișnuite ale corpului omenesc, forme în mare geometrizate, dar nu riguros liniare, ci cu unele contururi ușor curbate. Imaginea vizuală de ansamblu este potențată și de contrastul coloristic dintre culoarea albă a palmelor și tălpilor, vizibile în unele secvențe, și culoarea închisă a marelui sac elastic, care desenează volumele mari. A fost emoționant pentru mine, privind-o pe Mădălina Dan, să am iluzia că m-am întors cu zeci de ani înapoi și o întrevăd pe Miriam Răducanu. Și, dincolo de frumusețea plastică a volumelor astfel create, ceea ce m-a încântat în mod deosebit a fost înrudirea stilistică între plastica de dans și plastica picturilor din preajmă, expuse pe simeză. Se dovedea astfel că arta dansului, aparținea și ea, prin filonul ei de dans contemporan, avangardei românești a acelor ani. 24 de argumente a fost una dintre cele mai valoroase expoziții ale stagiunii trecute, onorată și de secția de critică a Uniunii Artiștilor Plastici cu o ședință specială închinată ei, iar în prezent este așteptată cu multă nerăbdare și apariția catalogului, care va fi la fel de prețios.

În fine, un alt experiment, desfășurat tot în cursul anului trecut, care a vrut să scoată din uitare o mare artistă a artei dansului, pe Irinel Liciu, primă balerină a Operei Naționale București în anii 1950-1960, s-a derulat nu pe scenă sau în expoziții, ci în lumea filmului. Și o altă noutate a acestui experiment a constat în faptul că inițiativa a aparținut unei persoane care nu face parte din lumea dansului, anume artistului vizual Matei Bejenaru, profesor de fotografie și arte vizuale la Universitatea Națională de Arte „George Enescu“ Iași. Penru acest film documentar, ABIS, artistul s-a folosit de materiale din Arhiva Națională de Filme, de la Agenția de presă Agerpress, din Arhiva Revistei „Secolul 21“ și de interviuri luate unor persoane care au cunoscut-o pe Irinel, precum colega ei, balerina Adina Cezar, cronicarul Liana Tugearu, care a urmărit-o în câteva dintre creațiile ei, unul dintre partenerii ei, Ioan Tugearu și o apropiată a familiei Irinel Liciu–Augustin Doinaș, Alina Ledeanu, directoarea publicației „Secolul 21“. Pentru a marca distanța, ca timp, față de personajul carismatic și enigmatic evocat, cuvintele spuse de cei intervievați se auzeau doar ca o amintire, în timp ce ei erau filmați plimbându-se într-un parc sau pe scările din fața Operei. Muzica filmului aparținea lui Jean-Paul Dess, iar naratorul era actorul Octavian Jighirgiu, sunetul fiind semnat de Vlad Onescu, iar prelucrarea digitală imagine și sunet de Marian-Mina Mihai. Producția filmului s-a datorat unuia dintre cei mai activi manageri de dans contemporan, Andreea Căpitănescu, prin Asociația sa 4 Culture“ și Studioul WASP (Working Art Space and Production), unde s-a desfășurat și premiera filmului, în 15 noiembrie 2019, urmată de un moment poetic din creația lui Augustin Doinaș, susținut de actorii Andreea Darie și Octavian Jighirgiu și de o lungă discuție a lui Matei Bejenaru și a Andreei Căpitănescu cu Adina Cezar, Liana Tugearu, Alina Ledeanu și Ioan Tugearu. Apoi filmul a rulat între 3 decembrie 2019 și 12 ianuarie 2020 la BOZAR, în cadrul Europalia Arts Festival Romania, cu sprijinul Institutului Cultural Român. În acest fel, prin implicarea românească în importante organisme europene, imaginea unei mari interprete a scenei de dans de la noi a fost evocată în Occident. Mă socotesc o privilegiată pentru că am avut prilejul să urmăresc, cândva, plastica ei sculpturală, de o intensă poezie, ghidată din interior de o sensibilitate fremătătoare.

Toate aceste evocări și experimente sunt o davadă că atât creația cât și cercetarea coregrafică au atins în prezent la noi un stadiu matur, desfășurat pe multiple planuri și cu mulți protagoniști.