Introducerea și finalul unei scrieri reprezintă mai mult decât primele și ultimele fraze din text; acestea sunt părți de povestire care, din punctul de vedere al ansamblului epic cuprins între limitele lor, asigură funcții foarte precise. Introducerea prezintă anticipativ lumea care va fi dezvăluită în paginile cărții și invită cititorul la o călătorie plină de „neprevăzut“ sau, dimpotrivă, monotonă, în universul încă necunoscut numit pe copertă. Secvența care deschide volumul Viața ca o pradă (1977) al lui Marin Preda constituie o astfel de „introducere“, vizând atât textul cât și existența celui care l-a scris: „Aventura conștiinței mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întârziere m-a făcut să înțeleg deodată că exist. Era multă lume în casă, ființe mari așezate în cerc pe scaune mici și care se uitau la mine cu priviri de recunoaștere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, ești de-al nostru, dar ce faci? Atunci am auzit o voce: «Lăsați-l în pace! Na, mă, și pe-asta!» Și cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pâine mare și rotundă și mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama că țineam strâns ceva în brațe, tot o pâine, și că asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mâna pe pâinea de pe masă care era a tuturor și nu mai vroiam să dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toți, în loc să mi-o ia cu forța, cum furioși se pare că vroiau ceilalți, făcându-mă să scot răcnete, îmi mai dăduse una: «Ia-o, mă, și pe-asta!» Parcă m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la toți liniștit și am pus încet și cuminte pâinea din brațe pe masă. Nimeni nu mai m-a luat după aceea în seamă, au început să rupă din ea și să mănânce“. Există aici, mai întâi, semnul unei predestinări „epice“ a destinului lui Marin Preda; aventura conștiinței, totuna cu aventura scrisului său, nu începe nici cu un gând, nici cu o lectură sau o revelație de ordin spiritual, ci cu o întâmplare și câteva cuvinte ale căror dimensiuni par a „programa“ existența protagonistului acestei scene: ea se va desfășura printre întâmplări care se ordonează în texte după regulile cuvântului, așa, cum pilitura de fier se așază într-o formă anume în prezența magnetului. Secvența de deschidere a textului surprinde, așadar, clipa trecerii ființei din spațiul guvernat de instinct în acela dirijat de conștiință, a plămădirii formei din ceea ce este inform, anticipând substanța narativă a întregii cărți: „aventura conștiinței“ și „întâmplările“ care proiectează reperele acesteia vor constitui materia epică anunțată, mai înainte, de semnificațiile titlului de pe copertă: viața (întâmplarea) va fi prada textului (conștiinței), iar cuvântul este „forța magică“ declanșând resorturile lui „a fi“, identificându-le mereu cu cele ale lui „a scrie“. Întâmplarea și cuvintele rostite în această secvență a textului fixează raportul dintre conștiință și instinct, un raport care, până a deveni literar, parte constitutivă a universului romanesc, este, iată, existențial: „Din această întâmplare ar reieși că instinctele de acaparare m-au dus departe în viață, ceea ce nu s-a dovedit. Totuși aventurile vieții noastre sunt ale conștiinței, deși viața ei adevărată nu e niciodată liberă de instincte și nu o dată e neputincioasă în fața lor, în rău, dar și în bine“; plecând de la această „morală“ a „fabulei“ relatate mai înainte, ochiul naratorului urmărește atent „gâlceava“ instinctului cu conștiința în gesturile, cuvintele și gândurile copilului sau adolescentului pentru a descoperi aici prima vârstă a scriitorului; „întâmplarea“ aparține copilăriei, dar protagonistul „aventurii conștiinței“, pe care o declanșează scena petrecută într-o zi de iarnă este scriitorul.
Iar premisa demersului retrospectiv al acestuia este pactul autobiografic prin intermediul căruia textul este supus unei încercări de verificare atât din partea cititorului, cât și din aceea a autorului său; în Viața ca o pradă, cititorul se confruntă cu o adevărată obsesie a autenticității pentru că punctul final vizat de narator nu este verosimilul (ceea ce poate fi crezut), ci adevărul (ceea ce trebuie crezut): pe traiectul care unește cei doi poli acționează pactul autobiografic, nelăsând cititorului alternativa opțiunii între a crede sau nu cele povestite. Această subtilă corelație care se creează între verosimil și adevăr constituie, în fapt, o ipostază a raportului mai general ce se stabilește între roman, ca text verosimil și autobiografie, ca re-prezentare a adevărului. Calea urmată de text de la verosimil la adevăr stă sub semnul pertinenței referentului; forța acestuia plasează Viața ca o pradă în spațiul pactului autobiografic, purtând marca efortului naratorului de a reconstitui adevărul despre sine.
Înainte de a semna acest pact al autenticității, autorul dezvăluie o stare interioară care stabilește de la început reperul esențial al condiției autobiografului: „Dar eu nu vreau să povestesc aci «amintiri»-, ci doar lucruri pe care le contemplu și azi cu un sentiment de neliniște că s-ar fi putut totuși să nu aibă loc, și atunci nici lumina care le însoțește azi în amintire să nu fi existat…“. Refuzat doar aparent, demersul autobiografic își găsește esența în această stare de totdeauna a celui care se întoarce la capătul vieții, luând totul de la început ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, așteptând ca totul să se întâmple pornind de la această clipă a revenirii în urmă, căutându-se pe sine cel de acum în ființa care a trăit atunci; pentru a putea fi scrise, toate evenimentele vieții trebuie retrăite cu aceeași participare afectivă din clipa producerii lor: instanța scriiturii se confundă aici cu aceea a viețuirii. Asemeni bucuriei lui Creangă (rememorând obiectele și faptele copilăriei „parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!“, spune acesta în finalul unui fragment celebru al Amintirilor sale), lumina lui Marin Preda traduce acea implicare emoțională a autobiografului în universul povestit, pe care oricare alt tip de dramatizare nu o poate comunica decât la modul implicit; chiar dacă atât de diferite prin specificul substanței lor epice și a orientării pe care o dau strategiile specifice, Amintiri din copilărie și Viața ca o pradă comunică prin această stare lăuntrică a autobiografului: „lumina“ și „bucuria“ sunt dovezi ale intensității trăirii actualizate care autentifică povestirea trecutului. Cele două „mișcări“ temporale, caracteristice autobiografiei literare și identificate în secvența de deschidere a textului lui Marin Preda – retrospecția explicită și anticiparea implicită –, se întâlnesc în actul amintirii pentru a se anula, plasând astfel aducerea-aminte în perfectă coincidență cu redescoperirea faptelor; Marin Preda în Viața ca o pradă, ca și Creangă în Amintiri din copilărie, Mihail Sadoveanu în Anii de ucenicie ori Lucian Blaga în Hronicul și cântecul vârstelor, nu suprapune două stadii cronologice și afective separate (precum Iorga în O viață de om, așa cum a fost) –, nu este un prezent care vorbește despre trecut, ci un trecut care vorbește în prezent.
Conturat mai întâi prin această stare interioară a autobiografului, care stă sub semnul hipotipozei – acea figură retorică prin intermediul căreia trecutul poate fi identificat în prezent –, pactul autobiografic care organizează textul acestei cărți este definit prin ceea ce aș numi refuzul ficțiunii. „Clauză“ principală a contractului naratorului cu cititorul său, acest refuz al ficțiunii precizează calitatea statutului scriitorului însuși, depășind cadrele textului pentru a-și proiecta semnificațiile la nivelul întregii opere. Iată, în acest sens, o scenă revelatoare al cărei protagonist este elevul Marin Preda de la Școala Normală; un coleg al său, Ion M. Ion, a scris „cea mai bună «povestire neobișnuită»- din toată clasa“, primită cu mare interes de învățători și elevi; reacția normalistului Preda Marin o anticipă pe aceea a scriitorului de mai târziu: „Râdeau toți, afară de mine, care nu înțelegeam de ce râd ceilalți: tot ceea ce citea colegul meu mi se păreau minciuni, lucruri incredibile, și mă miram că nimeni nu bagă de seamă. Cum s-a luat după un cocoș care a zburat peste coșar, cum l-a apucat un cal cu dinții de fund și l-a aruncat afară din grajd, cum a căzut într-o fântână și a ieșit de-acolo deșelat și răscăcărat…“ Mirarea trece în uluire atunci când adolescentul Preda are în față imaginea unei existențe pentru care ficțiunea a devenit un modus vivendi: „Credeam că la maturitate o să se lase de astfel de istorii, ca să descopăr uluit că nu, dimpotrivă, le avea și la douăzeci și cinci de ani“. Mirările, uluirile și preferințele copilului sau adolescentului din Școala Normală conturează o anume calitate a percepției omului și, apoi, a scriitorului, atât asupra lumii, cât și asupra scrisului care o povestește: fabulațiile lui Ion M. Ion îl fac să simtă brusc „intrusiunea fantasticului în viața reală“, dar și sentimentul excluderii „din această lume aleasă“: delimitarea fermă a zonei care separă fantasticul de realitate și acest complex al inaderenței la ficțiune constituie, în fapt, două dintre elementele care definesc profilul scriitorului realist.
Lecturile de mai târziu vor fi trecute și ele prin filtrul aceleiași concepții asupra relației dintre individ și realitate, dintre viață și text; Marin Preda citește marile cărți ale literaturii universale cu aceeași ironică distanțare față de tot ceea ce nu este real: „După Însemnările unui nebun ale lui Gogol, domnul Goliadkin mi s-a părut puțin interesant. Faptul că se vedea pe sine în altul, un alt Goliadkin care i-o lua totdeauna înainte într-o postură amenințătoare, realizând ceea ce el doar gândea, un dușman al său, nu mă impresiona câtuși de puțin. Să citești însă scrisorile unei cățele, ăsta da nebun, mai ales că un surâs sarcastic apărea dincolo de pagini…“; mirarea și uluiala copilăriei devin, la vârsta maturității, ironie: Goliadkin „n-avea nici un haz“ pentru că „nu cunoscusem niciodată un nebun adevărat, ci doar un fel de Don Quijote care se scrântise din dragoste, cutreiera, pe un fel de Rosinantă din Siliștea, câmpurile și pădurile, alergând după fantoma iubirii lui. Îl chema Chiran…“. Tot ceea ce scapă de sub impactul cunoașterii directe, prin trăire, intră în zona acestei ironii acide căreia îi cade victimă, iată, și Swift: „Swift nu m-a tulburat și nu m-a neliniștit deloc postura în care punea el animalul numit Yahoo. Recunoșteam omul în prada pornirilor lui obscure, inferior, evident, purității unui cal. Cunoșteam caii. Eram trimis cu ei să-i pasc și ne confundam în intenții: «Voi pașteți, eu citesc. Nu intrați în porumb că vă bat»“. Textul citit se raportează la experiența trăită, aventura culturală neputând avea loc decât în acel spațiu cunoscut, familial, familiar, securizant: textul se cere citit și apoi scris doar prin filtrul vieții. Iar dacă dimensiunile și atributele ficțiunii sunt anulate prin „umanizarea“ lor în limitele acestui spațiu securizant, tot ceea ce este „viață“ în cărțile citite impresionează pe viitorul scriitor; Feodor Pavlovici Karamazov este „simpatizat“ pentru că „era plin de viață“, textele lui Gogol nu-l interesează prin „rătăcirile“ lor, ci prin „spectacolul vieții“ care „poate stârni în noi acel sentiment de salvare, de eliberare a gândului, de triumf asupra a ceea ce e diform și grotesc“, Rebreanu este preferat lui Jean Giono și lui Reymont pentru că „mi se părea mai viguros și mai epic“, pentru ca, altădată, discutând cu Sorana Țopa despre Krishnamurti, naratorul să „blocheze“ entuziasmul interlocutoarei sale în fața gratuității teoriilor indianului, cu această întrebare-ghilotină: „Domnul Krishnamurti din ce trăiește, fiindcă știu că în India mor oamenii pe stradă de foame…“: Marin Preda opune mereu lumea dată aceleia ideale cu credința că arta trebuie să se supună determinărilor vieții. Cu această premisă a lecturii, cărțile cunoscute în „pragul formării idealurilor“ au a răspunde la cele două întrebări fundamentale: „Ce este un om? Ce este o conștiință ?“; „omul“ (personajul) lui Marin Preda se va defini prin calitatea trăirii sale în spațiul vieții „așa cum este“, iar conștiința acestuia va fi reflectarea realității și, în același timp, resortul evoluției sale în istorie.
Scenei care dezvăluie acel refuz al ficțiunii i-ar putea fi opusă o secvență a cărei semnificație pare că o anulează pe aceea a evenimentelor consumate în clasa de la Școala Normală; punând pentru prima dată o pereche de ochelari pentru a-și corecta miopia, protagonistul are revelația lumii în totalitatea și diversitatea ei: „Am ieșit afară și am văzut lumea așa cum era. Mi se părea că nu mai gândesc, că nu mai pot să fiu atent la mine însumi, violentat cum eram de imagini și culori orbitoare. Nu-mi plăcea… Parcă eram separat de mine însumi. Oamenii, străzile, reclamele pe care acum le citeam de departe, mă sileau să le văd împotriva voinței mele, golindu-mă de ceea ce știam că sunt, singur eu și restul o foială prin care treceam nepăsător“; lentilele ochelarilor reprezintă obiectivul prin care se realizează racordul ființei la structurile realității „ignorate“ până atunci; vederea lumii înseamnă re-cunoașterea sa, iar clipa acestei revelații este pragul pe care îl trece eul de la condiția celui singur cu sine la aceea a risipirii în lucruri. „Ieșirea din viață“ prin ficțiune, dar și „intrarea în viață“ prin vedere sunt la fel de violente; personajul cărții își definește structura interioară între atracția spre realitate, în numele căreia contestă ficțiunea și teama („neplăcerea“) contactului cu lumea, provocată de imaginea acelei alternative a risipirii în lucruri și a „imposibilității“ gândirii („mi se părea că nu mai gândesc“); Marin Preda judecă textele citite (Gogol, Swift, Dostoievski, Tolstoi) sau auzite (Ion M. Ion) prin prisma vieții, iar viața – din perspectiva eului; privită astfel, existența însăși devine ficțiune – creație a celui care „imagina“ pentru că nu putea „vedea.“
Cu semnificații aparent contradictorii, cele două scene își deschid perspectivele spre două realități distincte; dacă pentru scriitor definitorie este această „neîncredere în lucruri nefirești“, pentru om, „supapa“ este „neîncrederea în evenimente“: despărțindu-se pentru totdeauna de tatăl său, adolescentul face această mărturisire semnificativă: „Nu credeam în adevărul evenimentelor care se petreceau, așa cum nu credeam în lucrurile nefirești. Acest sentiment de neîncredere care mi se năștea în conștiință în acea toamnă era adânc și cu anii a devenit foarte stabil și m-a eliberat pentru multă vreme de presiunea timpului tragic…“; neîncrederea omului în evenimentele dramatice care se consumau sub ochii săi este măsura de siguranță de care are nevoie adolescentul din Siliștea, venit în Bucureștiul anilor ‘40; țăranul simte pericolul unui timp care nu mai are răbdare, încercând să iasă din zona impactului cu vertijul acestuia prin asumarea deplină a acestui sentiment al neîncrederii: adolescentul din Siliștea privește realitățile politice și sociale ale acelor ani, evitând opțiunea, așteptând parcă să treacă timpul „tragic“, pregătit să asiste la spectacolul vieții și refuzând un rol în „distribuția“ sa. Celor două „neîncrederi“ – a scriitorului în „lucrurile nefirești“ și a omului în „adevărul evenimentelor“ – le răspunde într-un plan interior încrederea secretă în forța talentului, stimulată în anii debutului de Paul Georgescu și Ov. S. Crohmălniceanu; această „încredere secretă“, marcă a artistului adevărat, este pusă în evidență, de pildă, într-una dintre „convorbirile“ sale cu Paul Georgescu: la întrebarea din priviri a acestuia („Atunci ce mă credeam?“), Marin Preda răspunde astfel: „O să văd eu, am spus cu nepăsare, dar cu o încredere secretă pe care n-o dezvăluiam“; acest „o să văd eu“ filtrează subtil, dar categoric, acea încredere în talentul literar, „încăpățânarea țărănească“ de a dovedi ceea ce interlocutorul pare numai că neagă.
Convingerea conform căreia realitatea determină nașterea și existența literaturii străbate de la un capăt la altul această carte a lui Marin Preda; subiectele textului sunt „smulse din viața cunoscută“, ea, viața, fiind pentru scriitorul tânăr „o pradă care nu cedează dacă nu știi de unde s-o apuci“. Viața ca o pradă este, în primul rând, cartea acestei convingeri ferme și, totodată, o carte de învățătură a vieții; după aproape fiecare experiență trăită, naratorul fixează semnificația acesteia în „orizontul de așteptare“ al literaturii; de exemplu, o teză la matematică și întâmplările legate de episodul acesta fac explicită relația romanescă de mai târziu dintre condiția „figurantului“ și spectacolul afirmării celor puternici: „Mi-am dat atunci bine seama de umilințele pe care trebuie să le îndure cel care este pe nedrept printre ultimii într-o profesiune sau pe scara ierarhiei sociale. El nu are cuvânt, chiar dacă își dă seama că se află în posesia adevărului. El nu e auzit chiar dacă se exprimă. Nu-l crede nimeni, sau zice că a auzit și el asta undeva. El nu există, e un simplu figurant, condamnat să asiste neputincios, strivit de împrejurări sau de demonul său interior, la spectacolul afirmării celorlalți.“ Tot așa, mariajul eșuat al Floricăi cu Ilie impune o constatare care intră în „recuzita“ viitorului prozator: „singurătatea celor părăsiți nu e chinuitoare din iubire, ci din pricina chiar a acelei singurătăți“. În acest text, ca în toate romanele de mai târziu, cititorul descoperă o sumă de aforisme care vin din experiența autorului, umede de viață, comunicate numai întrucât sunt rodul acesteia: „Când spiritul stă prea mult fixat asupra unei singure idei, intensitatea lui slăbește“; „Preferăm să fugim în mod laș, decât să mărturisim un lucru neînsemnat“; „O ură mare nu poate fi învinsă printr-o iubire mică!“; „Dragostea e ca moartea, îți intră în suflet și totul amorțește în tine, alungă ceea ce era înainte ființa ta intimă și se instalează în ea.“ Aceste aforisme reprezintă reperele „culturale“ ale trăirii, la care naratorul ajunge parcurgând un traseu ce pleacă de la experiența vieții spre textul literar; discursul autobiografic recuperează tot ceea ce literatura însăși a autorului său pare a fi pierdut: altfel spus, romanele lui Marin Preda primesc aici viață din chiar viața sa: „Nicăieri nu a fost timp în cele o mie de pagini ale Moromeților să povestesc călătoria pe care a făcut-o Nicolae (erou a cărui copilărie era a mea), cu tatăl său, la vârsta de doisprezece ani, la Câmpu-Lung“; timpul „pierdut“ de literatură este „regăsit“ prin amintire, viața cerând a fi scrisă în totul său; tot astfel, la școala „de arte și meserii“ de la Miroși se învață ceea ce se face la fierăria lui Iocan, întrebările pe care și le pune adolescentul în fața realităților politice ale anilor ‘40 anunță Delirul, pentru ca în Ilie, Nilă și Florica, viitorul prozator să-și contureze tipul romanesc (în București, aceștia rămân „țărani, nu mahalagii“): viața trebuie, mai întâi, trăită, apoi învățată și, în cele din urmă, scrisă – acesta este mesajul pe care îl transmite Viața ca o pradă, proiectând semnificațiile sale asupra întregii literaturi a lui Marin Preda și, mai mult încă, asupra scrisului întregii generații literare din care face parte autorul Moromeților. Viața ca o pradă este cartea devenirii unui scriitor și, în aceeași măsură, cartea necesității rostirii adevărului despre ceea ce trebuie să fie un scriitor. Traiectul pe care îl parcurge fiul țăranului din Siliștea de la banca școlii din sat până la redacția Vieții românești poate fi surprins în două dintre reperele sale esențiale; mai întâi a fost cuvântul: „Am devenit scriitor descoperind treptat forța lui magică (a cuvântului – n.n.), până ce într-o zi, spre șaptesprezece ani, am încercat să-l fixez pe hârtie.“ Forța magică a cuvântului – descoperire a adolescentului – înseamnă posibilitatea exprimării „sufletului uman“ și a „lumii“ în care se proiectează acesta; corelațiile dintre cele două elemente vor constitui spațiul romanesc de mai târziu. Iar dacă forța cuvântului se descoperă, știința mânuirii acestuia se învață: odată cu marile lecturi – spune Marin Preda – „am început să și învăț să fiu scriitor, nu numai să fiu pur și simplu, cu unicul dar care mă făcuse să înțeleg că exist, cel al auzului…“. Descoperind cuvântul și învățând să fie scriitor, Marin Preda ajunge la momentul debutului pe care îl fixează în cuvinte puține, cu o comparație simplă, dar păstrând intactă sugestia complexului afectiv din fața primului text tipărit: „Orele au trecut repede peste mine, până ce, împreună cu Orleanu, ne-am dus la rotativă și am așteptat primele numere ale Timpului. Când, cu ele în mâini, am deschis pagina, am trăit, cred, aceeași senzație pe care trebuie s-o simtă marinarul când iese prima oară în larg și vede marea“; la ora debutului, „vuietul rotativei“ s-a identificat pentru prima dată cu tonalitatea majoră din „cântecul destinului“. Viața ca o pradă este – spuneam – și o carte de atitudine care rostește câteva adevăruri fundamentale despre ceea ce trebuie să fie scriitorul; aici vorbește Marin Preda despre libertatea artistului („Artistul trebuie să fie liber, să descopere lumea singur“), ca și despre rolul său în evoluția timpului istoric: „De ce îmi plăcea istoria? Fiindcă aveam sentimentul că trăiesc de atunci, de pe vremea egiptenilor și asirienilor. Aveam cincisprezece ani, dar îmi simțeam gândirea milenară (sentiment miraculos, care se micșorează pe măsură ce începem să trăim) și îmi dădeam seama că la capătul viu al acestui fluviu care înainta spre necunoscut eram eu. Asta era neîndoielnic: nu eu eram punctul la care ajunsese până atunci istoria? Cine altcineva? Cei dinaintea mea erau bătrâni și vedeam până unde o duseseră. Era acum rândul meu“.
Secvența de închidere a textului plasează discursul autobiografic pe curba unui arc temporal care pleacă de la lumina vârstei dintâi pentru a se continua în acea aventură a conștiinței declanșate de întâmplarea și cuvintele unei zile de iarnă: „Eram redactor la Viața românească, mi-am luat un concediu mai lung, m-am dus din nou la Sinaia, de astă dată la Pelișor și după opt luni, în decembrie, Moromeții apăreau… Aventura în care de mult conștiința mea era implicată continua…“. Viața ca o pradă este cartea unei etape a existenței despre care literatura lui Marin Preda nu se rostise; acolo unde se sfârșește autobiografia, începe bibliografia, firul existenței fiind astfel refăcut, întregit, oferind imaginea totală a aventurii conștiinței: Viața ca o pradă este romanul vieții de până la text și, în același timp, cartea despre cărțile celei mai importante generații literare postbelice.