Din punctul de vedere al interferenței datelor vieții cu acelea ale ficțiunii, ceea ce i se întâmplă lui Gib I. Mihăescu în ultimul an al vieții pare a fi parodia tragică a deznodămintelor din romanele Rusoaica și Donna Alba. Tânăra institutoare Suzana Dovalova, originară din România și stabilită la Praga (mama îi era româncă, iar tata, slovac), citise scrierile acestuia și se decise să traducă Rusoiaca în limba slovacă, pentru o editură din Bratislava. Cartea a și apărut tradusă, spre sfârșitul anului 1935, la foarte puțin timp după moartea autorului. Între romancier și traducătoare avusese loc o corespondență în urma căreia s-a înfiripat o idilă pe care, se pare, cunoașterea directă a celor doi epistolieri a stins-o chiar înainte de stingerea lui Gib I. Mihăescu.
Suzana Dovalova, captivată fiind de citirea paginilor cărții Rusoaica, a căzut în capcana ficțiunii și a avut curiozitatea să afle în ce proporții imaginația i-a fost tributară autobiografiei romancierului, câtă parte din experiența lui de viață militară se regăsea în trama epică. Dacă, în momentul când își comanda cărțile pentru mersul pe graniță, Ragaiac exclama: „Chemam în ajutor literatura ca să mă scape de setea de viață”, iar arșița nu i se potolea, Suzana Dovalova chema în ajutor viața reală ca să o scape de setea de literatură. Traducătoarea de pe malul Vâltavei, sau al Dunării bratislăvene, se simțea intoxicată de livresc și, în „hipoxie” fiind, confunda chipul lui Ragaiac cu acela al autorului. Îl credea înalt de statură și cu tenul măsliniu, de meridional.
Or, Gib I. Mihăescu nu arăta întocmai și dorește să o deziluzioneze, închipuindu-și-o totodată că ar putea semăna și ea cu Donna Alba: „Totuși mă îndărătnicesc să alcătuiesc din unele date vagi, o slovacă! Blondă, deci blondă, ceva mai închisă, ca Donna Alba din cartea care o să vă însoțească această scrisoare? Înaltă?… […] Ergo… ar fi nespus de amuzant să fie mai înaltă ca mine, care nu sunt deloc înalt; nici scund, evident, dar, în sfârșit, la mijloc. Precum ați văzut din cartea mea și cum veți vedea și din aceasta ce vă trimit acum am avut o deosebită înclinare spre femeile de statura mea [cum altfel? – n.m., V.S.], care astfel pentru ele sunt înalte, și chiar pentru cele mai înalte ca mine… Iar blondele… Dar nu mai spun nimic… mi-e imposibil să fac aprecieri pe supoziții… Însă d-șoara Suzanne Dovalova ar trebui să mă ajute” (apud Mihail Diaconescu, Gib I. Mihăescu, Editura Minerva, București, 1973, p. 302).
Domnișoara l-a putut ajuta pe bărbatul însurat și tată a două fete (care a trebuit să-și dezvăluie puțin mai târziu starea civilă) trimițându-i, probabil, o fotografie cerută în mod patetic, pe care o găsim anexată la monografia lui Mihail Diaconescu. „Scumpa și frumoasa prietenă necunoscută” stă cu un cot rezemată de o fereastră și pozează din semiprofil. Este îmbrăcată elegant, cu mănuși în mâini, dar baticul nu o avantajează, dându-i un aer cam rural, în ciuda chipului spiritualizat. Poate că este de vină și felul în care îi cade lumina de afară pe față. Nu știm dacă fotografia nu a fost făcută cumva la o sugestie venită din partea lui Gib I. Mihăescu, care îi scria traducătoarei că se imaginează stând primăvara împreună la o masă de la o cafenea din Bratislava, lângă fereastră, „în timp ce afară e atâta soare și atât de frumos” (Ibidem, p. 303).
Era reveria sau fantasmarea unui scriitor obsedat de îndepărtări astronomice care își umplea manuscrisele cu calcule matematice, cu desene cu lentile sau cu scheme optice, dar care nici măcar nu ieșise – și nu va mai ieși – din țară. Totodată, îl acaparase întreaga viață urmărirea obsedată a unei himere, a unei plăsmuiri misterioase a eternului feminin care îl storsese de energii, cu iluzia unei împliniri niciodată atinse, după cum îi și mărturisește insinuant corespondentei sale: „Rusoaica putea fi tot așa de bine o slovacă, o cehă, o poloneză sau mai știu eu ce anume naționalitate, dar o femeie evident îndepărtată, care să se deosebească de tot ceea ce ai cunoscut, fără totuși a ști s-o definești, o femeie care ți-ar putea aduce așadar ceva nou și neașteptat […] ” (Ibidem, p. 213).
În cazul în care cel cufundat în stele, și în nori, și-n ceruri nalte a văzut fotografia respectivă cu „ocheanul întors” spre sine, este posibil să se fi gândit dacă ar pierde sau nu timpul risipit ani de-a rândul de Mihai Aspru pentru a sta în preajma Donnei Alba, ca să o cucerească. Decontextualizând, ne-am putea întreba, asemenea lui Nicolae Manolescu: „Să fie o compensație, o revanșă a scriitorului asupra omului, a operei asupra vieții?” (Prefață la La Grandiflora, Editura Minerva, București, 1967, p. VII). Cert este că întâlnirea va avea loc în condiții neașteptat de triste: „La spital Gib I. Mihăescu tânjește. Insomniile se înmulțesc. Slăbește mereu. Se poartă neglijent și e tot mai apatic. Barba țepoasă, ochii înfundați în orbite, paloarea obrazului, părul blond lungit în lațe netunse și privirea nesigură accentuează până la desfigurare aerul său maladiv. Lipsa de bani, de care pomenește în scrisori îi mărește apatia./ În aceste împrejurări s-a produs întâlnirea sa cu Suzana Dovalova. Traducătoarea romanului său era, într-adevăr, o femeie de o frumusețe puțin obișnuită și de o superioară distincție intelectuală. Discuția[,] purtată anevoie, se desfășoară întreruptă de lungi tăceri. După despărțire, care încheia pentru totdeauna scurtul lor roman epistolar, bolnavul se va cufunda pentru mult timp în obișnuitul său mutism” (Ibidem, p. 307). Nu pentru mult timp va intra în mutism, ci pentru totdeauna, la doar câteva săptămâni după mult visata întâlnire.
Cred că, pentru binele amândurora, întâlnirea nu ar fi trebuit să se producă, dar ea fusese perfectată înainte de îmbolnăvire. Și-au dorit ca relația dintre ei să fie similară aceleia dintre Ragaiac și Niculina, scoțând-o pentru aceasta din ecuație pe himerica rusoaică în variantă slovacă. Visul lui Ragaiac a fost acela de a întâlni pe femeia ideală a lecturilor lui, iar al lui Gib I. Mihăescu – pe aceea ideală a traducerilor lui („sufletește, într-adevăr, tot eu sunt Ragaiac” – Ibidem, p. 214). Fostul elev repetent accidental din cauza limbilor străine (altminteri îi plăceau foarte mult), așteaptă să treacă Dunărea spre el o slovacă în carne și oase, venită din orizontul traducerii cărții sale, și îi scrie astfel: „Dar întâi trebuie să vedem bine pe vesela și glumeața slovacă, care găsește cu drept cuvânt că și întâmplarea Niculinei e mai sănătoasă decât orice dor de infinit. Și totuși ea este departe. Pe când dacă ar sta foarte aproape ai putea totuși crede că e infinit de departe, cum a putut crede cestălalt erou al meu din Donna Alba. Când totuși fericirea este foarte aproape. Când n-ai depărtări ți le creezi (s.n.). Evident e mult mai sănătoasă întâmplarea Niculinei” (Ibidem, p. 302). De unde se vede cât poate imaginația înflăcăra sentimentele oamenilor și a personajelor.
Incursiunea de tip biografic poate înlesni o mai bună înțelegere a genezei unui text doar cu condiția de a nu lua și ficțiunea drept bază pentru probele strict documentare. În măsura în care acceptăm că există o identitate între biografia scriitorului și făptu(i)rile imaginației sale, întâlnirea epistolierilor are loc sub spectrul morții, ca la sfârșitul romanului Donna Alba. Suzana Dovalova vine spre Gib I. Mihăescu în chip de Donna Alba (așa cum și-o imaginase el) spre Mihai Aspru: „Se îndepărtă și stinse lumina electrică. Se întunecă atunci zdravăn, și lumina nestatornică a lumânării abia îmi ajută la început să-mi disting figura înciudată de intențiile donnei Alba. Când mă învățai cu clarobscurul ce se făcuse, o văzui înaintând spre mine repede, cu fâlfâietoarele ei valuri. Ridică mâinile ca niște aripi negre deasupră-mi și mă întrebă: – Nici acum nu ți-e frică?/ Mă întorsei și-o cuprinsei; și ea-și lăsa valurile cernite peste mine, ca un nemaipomenit de frumos simbol al morții. Flacăra lumânării pâlpâia molcom prin luciul oglinzii. Îmbrățișarea fu scurtă și pătimașă. Frumoasa moarte se despărți amețită și se îndreptă șovăitoare să dea iar drumul luminii cele mari” (Donna Alba, în Opere. III, Romane. Ediție de Alexandru Andriescu, Academia Română – Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2008, p. 1283).
Declanșat de imprudenta expunere la soare a celui afectat de sechelele unei tuberculoze atavice, sfârșitul neașteptat al imprudentului îndrăgostit ne învață că nu se poate cocheta fără riscuri cu limitele biologicului. Mergând întâia oară la mare cu familia, pentru că avea grijă de sănătatea fetițelor (să fi fost doar un simplu pretext din partea sa?), Gib I. Mihăescu a vrut să profite de ocazie și a făcut plajă, deoarece, în perspectiva apropiatei întâlniri, dorea să arate așa cum își închipuia traducătoarea că este – un Ragaiac (mai puțin înalt) cu ten de meridional. Scriitorul a crezut într-o realitate aievea mult mai tulburătoare decât oricare dintre închipuirile sale transpuse ficțional. Pentru cei care încearcă să riște astfel, farsa repetată se preschimbă în farsă tragică. Gib I. Mihăescu și-o închipuia pe Suzana Dovalova ca fiind blondă de o frumusețe nordică și a suferit tragedia – narată baladesc de un trist menestrel, la spartul nunții, în cămară – din poemul Riga Crypto și lapona Enigel. Drept epilog al vieții blândului și plăpândului Gib I. Mihăescu, ieșirea în bătaia soarelui i-a fost fatală, chiar dacă nu exista, referitor la Suzana Dovalova, incompatibilitatea între două lumi, ca în poemul alegoric barbian. Din păcate pentru originalitatea scrisului și pentru literatura română, obsedatul astronom amator nu a calculat bine poziția astrelor pentru luna august a anului 1935, iar dezastrul s-a produs.