Unii tineri de astăzi plecați la studii mai mult sau mai puțin aprofundate în străinătate se întorc acasă și încep să vorbească un fel de „creolă“ la meridian românesc. Acest fenomen, căruia Caragiale i-ar fi spus „moft“, i-a cuprins și pe sedentarii care vor să lase impresia că știu să vorbească foarte bine limbile străine, îndeosebi limba engleză. Regulile gramaticale nu le-au fost niciodată suficient de cunoscute, așa încât nu mai poate avea cineva pretenția respectării vreunei concordanțe, de exemplu, a verbelor la timpul trecut al indicativului. În afară de sudici, puțini sunt cei care pronunță corect perfectul simplu, deoarece, în caz de omonimie, acesta este confundat cu indicativul prezent. Nimeni nu este perfect sau mai mult ca perfect, dar un plecat la studii în străinătate precum Alecu Russo ne dă, de la o îndepărtare de două secole, o lecție de discreție și de modestie în privința însușirii limbilor străine. Chiar dacă a avut unele probleme în a scrie literatură în limba maternă, moldoveanul plecat la vârsta de zece ani pentru studii în Elveția nu a fost afectat (inclusiv în accepția teatrală) de asemenea riscuri ale aculturației. Mai mult chiar: dacă unii împestrițează limba română cu xenisme, el își asorta textele scrise în limba franceză cu unele cuvinte românești, ajungând la un fel de „dialect local“ (după cum spunea G. Călinescu): „antériou“, „caroutza“, „catzaveque“, „cojok“, „cowriges“ (Merci pour les covrigi – a titrat o carte un prozator postbelic).
Pe foaia calificativă de judecător la Piatra, revenitul în țară a scris, cu umor reținut, pe moldovenește, în dreptul punctului referitor la studii: „Am învățat franțuzăști, nemțăști și moldovinești a scri și a ceti în academiili de prin țărili străini“ (apud Petre V. Haneș, Comentariu la Alecu Russo, Scrieri, Editura Scrisul Românesc S.A., Craiova, f.a., p. XIV). Mihai Zamfir explică astfel existența unei tensiuni fertile între cele două limbi folosite de scriitor în redactare: „Când scria în franceză, Russo adopta postura europeanului, a celui care privește cu detașare obiectul analizei sale (mereu aceeași Moldovă!), introducând astfel în scriitură o distanțare cosmopolită. Pagina franceză încearcă să arunce asupra țării sale privirea unui «străin», a străinului din Montesquieu care străbate un peisaj familiar cititorului. În schimb, atunci când scrie în românește, Russo se află în căutarea unei limbi mustind de arhaisme și de regionalisme, fixată într-o sintaxă inspirată de vechile cărți bisericești. Cei doi Alecu Russo, francezul și românul, aflați în căutarea fondului național ultim, trăiesc împreună, se completează, se sprijină, își împrumută unul altuia talentul“ (Alecu Russo, în Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, I, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 121).
Toate acestea se întâmplau pe când locuitorii Principatelor Române încă neunite erau atașați de limba maternă și reduceau identitatea individului la o necesară filiație etnică. Articularea dintre identitatea individuală și cea colectivă fiind foarte fermă, românii nu erau obișnuiți, așa cum sunt în prezent, cu prea multe fenomene de bilingvism. Plecat de sub regim țarist în Elveția, la limita de vârstă între bilingvismul precoce și acela tardiv, Alecu Russo a practicat un bilingvism consecutiv, iar nu unul simultan, manifestat apoi în scris. El nu a suferit un proces de hibriditate, care înseamnă pierderea identității etnice sau culturale, ci s-a distanțat de sine în mod conștient, făcând posibile relativizarea culturală și deschiderea inevitabilă înspre altă apartenență culturală. De aceea, pașoptistul plecat la studii stă drept exemplu pentru situația în care un bilingv integrează două culturi într-o singură identitate, el nefiind suma a doi monolingvi ce dezvoltă două identități separate.
Urmărind dinamica sentimentului identității, trebuie observat ceea ce se schimbă (apartenențele și imaginea de sine) și ceea ce rămâne în posteritate prin actul scrierii. Dorința de a ne prezenta o anume fațetă identitară în situații nesigure și tendința de juxtapunere incoerentă de trăsături contradictorii, provenind de la spații culturale diferite, l-au condus pe Alecu Russo la gândul anonimizării. Criptarea numelui i-a dat sentimentul câștigării treptate a unei noi apartenențe fără a o pierde pe aceea prestabillită prin naștere. Publicând în 1850 traducerea poemului în proză Cântarea României, Nicolae Bălcescu prevenea cititorii că manuscrisul a ieșit de sub haina misterios romantică a unui călugăr anonim. „Călugărul“ va semna apoi doar unul dintre fragmentele publicate în traducere proprie cu inițialele numelui în „România literară“ – un obicei pe care îl va păstra și pentru apariția celorlalte articole din revista condusă de Vasile Alecsandri. „A. R.“ nu părea să fi nutrit ambiții scriitoricești, s-a dezinteresat de soarta textelor sale și nu și-a strâns opera în volum. O posibilă teamă de patologia autorlâcului, ce făcea ravagii în epocă, l-a făcut să fie singurul pașoptist la care numărul postumelor aproape că îl egalează pe acela al antumelor.
Pentru cei exilați, patria imaginară sau visată devine un topos incert, așa cum ne asigură și Maurice Blanchot: „Veți învăța și voi că nu este ușor să încetezi să mai fii nou-venit. Dacă vă este dor de țara din care veniți, aici veți găsi în fiecare zi și mai multe motive să vă fie dor; dar, dacă reușiți să o uitați și noul loc începe să vă placă, veți fi trimiși înapoi, unde, dezrădăcinați încă o dată, o veți lua de la capăt cu un nou exil“ (Après coup, Minuit, Paris, 1989, pp. 950-951). Elev la Institutul Vernier, în apropiere de Geneva, și apoi „student“ fugitiv la Viena, plecatul la studii trebuie să fi fost ros de complexele omului din Est pus în fața realităților civilizației occidentale. Revenit în Moldova, tânărul discret și foarte educat nu și-a regăsit locul printre ai săi și a suferit de ceea ce psihologii identifică a fi „complexul de înstrăinare“. Alecu Russo nu s-a mai simțit nicăieri acasă: în străinătate a dus cu sine nostalgia copilăriei pierdute și a țării pe care a privit-o la întoarcere cu ochiul critic exersat la contactul cu civilizația apuseană. Paul Cornea dezvoltă această propensiune psihologică, vorbind despre „secretul lui Alecu Russo“, în cartea Oamenii începutului de drum (Editura Cartea Rom., Buc., 1974, pp. 99-107). Intră aici în discuție un șoc cultural timpuriu neconștientizat, probabil, nici de înstrăinatul însuși, care a întrevăzut soluția salvatoare în idealizarea trecutului țării.
Natură cu dublă fizionomie literară, Alecu Russo a evitat pericolul închiderii identitare, dar nu și tentația solipsismului în procesul de reciprocitate a identificărilor dintre cele două postùri. El a fost printre pașoptiști excepția romanticului introvertit care a posedat luciditatea spiritului critic ca nimeni altul dintre congeneri. Revenit în țară, cel ce se considera „ostaș al propășirii“ a fost trimis în exil la Soveja cu deferență, deoarece a fost perceput ca un deviant de clasă (sau ca un deviaționist, în viitoarea accepție stalinistă) de la norma majoritară. După modelul relegării ovidiene la Pontul Euxin, nu i s-a dat voie să treacă nici măcar pentru câteva minute pe acasă; a fost luat pe sus de la agie, pus pe vreme de iarnă într-o căruță și expediat de la Iași spre Focșani. Dar aga îi împrumută (nota bene: a se citi la perfectul simplu, la care mă refeream) cu condescedență o blană, ministrul însuși îi dădu căciula, galoșii, ciubuc și tutun, iar alții ceva bani de buzunar.
Îainte de orice discuție, deja clarificată, asupra dublei sau triplei paternități a Cântării României și a valorii ei intrinseci, trebuia abordată problema apartenenței la o anumită literatură, pe care exegeza a neglijat-o. În măsura în care acceptăm că literaturii române îi poate aparține doar ceea ce este scris în limba noastră, am face deja o mare concesie spunând că Alecu Russo este creatorul poemului românesc în proză prin propria traducere a Cântării României, care rămâne totuși un model importat. Fără a se neglija ponderea fondului autohton, trebuie spus că autorul poemului în proză Cântarea României este un scriitor român de expresie franceză. Dar nu avem ce face: mai puternice decât logica sunt de obicei uzanța și tradiția. Cu toate acestea, chiar dacă îi poate fi negată poemului în proză apartenența la literatura română, valențele sonore la care vor ajunge scrierile lui Barbu Delavrancea, Dimitrie Anghel, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga și Tudor Arghezi nu pot fi înțelese fără influența aproape mistică exercitată de acesta. Dimitrie Bolintineanu l-a versificat și l-a publicat în 1858, după varianta din 1850, și nici „epigonul“ Eminescu nu a fost străin de modelul respectiv, atunci când a scris Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie. Să nu uităm, din păcate, ceea ce a rămas integral românesc, în formă burlescă ridicolă și intraductibilă în alte limbi: omonimul festival național al educației și culturii socialiste…
Alecu Russo avea conștiința acut melancolizată a ceea ce se pierdea prin moartea vechii paradigme civilizaționale românești atunci când se importau „formele nouă“. Tot el ilustrează apariția omului hibrid, cu bilingvism natural, prins între aceste două paradigme. Înainte de moartea-i timpurie, marele patriot se zbătea la jumătatea drumului între modernitate și antimodernitate, găsindu-și refugiul idilic în tradițiile trecutului. Dacă ar fi trăit mai mult, dezamăgit de eșecul Revoluției de la 1848 ar fi ajuns, probabil, un antimodern tipic. Deocamdată, fără o conștientizare dramatică a modernului nu se putea vorbi întemeiat de existența antimodernului. Vasile Alecsandri, care a vegheat la căpătâiul muribundului, își amintea de ultimele cuvinte pe patul de moarte ale criticului franțuzismelor, nerostite în limba maternă („Courage, mes amis! Réveillez la patrie, si vous voulez que je m’endorme content“ – apud Alecu Russo, Opere complete, ediție îngrijită de Lucian Predescu, Cugetarea – Georgescu Delafras, Buc., 1942, p. 19). Trista scenă a expierii nu se întâmpla la Paris sau la Geneva, ci în orașul Chiriței cuprins de febra înfăptuirii Micii Uniri, iar bilingvul scriitor nu-și impusese de a nu mai vorbi românește, asemenea lui Cioran, peste ani. Doresc mulți ani acelor tineri la care m-am referit în primele rânduri, însă îmi exprim rezerva că ultimele lor fraze rostite nu vor fi în altă limbă decât în aceea maternă. În clipele supreme este dificil să pozezi, mai ales în mod selfie.