Emil Brumaru și ultimii îngeri

Mare bătaie de cap le-a dat Emil Brumaru celor apropiați și după moartea lui, din ianuarie 2019. Scriind zilnic și locuind în versuri, se poate spune că Brumaru a murit cu poezia în brațe, așa cum visează actorii să treacă dincolo pe scenă. Ca să spun drept, niciodată n-am înțeles poeții care scriu zilnic. E ca și cum ai mânca în fiecare zi numai desert. Drept e și că poeții de azi s-au săturat să decanteze. Rutina unei misterioase urgențe e pentru ei a doua natură. Așa și cu Brumaru. În plus, el scria multe din cele 1500 de poeme rămase în manuscris direct pe facebook, la vedere, carevasăzică, transparent, cu public.

La capătul lecturii primului volum de Opere postume, nu e limpede dacă Brumaru s-a jucat cu noi sau cu el însuși. Veți spune că nu importă, câtă vreme el se mișcă ludic între îngeri și Dumnezeu, între păcat și intermedierea lui, săpând poeme într-o grădină a simțurilor proaspăt plantate. Poetul a rămas un „volubil al simțurilor (…) unul dintre cei mai candizi-senzuali cântăreți ai iubirii din literatura noastră“ (N. Manolescu), un poet care „exersează dezmățul în candoare și ingenuitatea în frivolitate“ (Al. Cistelecan). Poetul e un familiar neconvingător. Seamănă cu nuntașul prieten cu toată lumea, deși nu cunoaște pe nimeni. Infernul pentru Brumaru e lipsa dialogului, sala goală, fără spectatori, bătrânețea, aplatizarea sentimentului și grijile noi, născute din neputințe ce-i întrerup nevolniciile. Îngrijitorul ediției, Bogdan Crețu, observă bine că miracolul lui „e o facultate exersată a percepției“. De puține ori poetul gândește lumea altfel decât asemeni copilului pierdut în frenezii carnale și amintiri înțepătoare. Metoda e relativ simplă: o amintire oarecare, dar fulgurantă, e adusă în prezent, înălțată apoi deasupra condiției agonice și, în final, echivalată, îmbălsămată poetic. În tot acest proces, rima e judecata amintirii în poezia lui Emil Brumaru.

Cerșetorul de cafea din paginile României literare scrie în ultima parte a vieții mai mult decât în toată cariera. La fel ca Nora Iuga, vitalitatea lui explozivă seduce tinerii, iar el se hrănește din entuziasmul lor. Nu cred să fi avut dușmani, afară de bărbați fără înțelegere poetică și femei lipsite de imaginație. În Ne-ndepărtăm din ce în ce de viață, primul volum al seriei de Opere postume, Brumaru e cel dintotdeauna, ceva mai captiv între nostalgie și melancolie, între viață și moarte. Compromis de propria degradare, el leagă cu sfoară, cum spune, sufletul (Pregătiri), neliniștile invadează spațiul desfătării (Spaima), iar moartea perturbă realitatea Femeii. Printre cele mai reușite poeme e Fii liniștită; scris ca o adresare morții – pregătită să-și trimită fluturii ce reclamă trupul – poemul se desface în scenarii despre clipa desprinderii de viață. Nu oricum: numai după o noapte de amor cu femeia-moarte, ultima femeie, după care îngerii treziți se pot spăla, ultima dată, triști, pe față.

Poemele lui Emil Brumaru nu se pot compara decât cu tablourile lui Ștefan Câlția. Melancolia fantastă din pictură are în poeme șansa contestării erotice. Brumaru e Câlția poeziei contemporane. Un creator de imagini-antidot împotriva melancoliei blânde. În toate, Brumaru e mai degrabă un pictor ce-și caută situațiile poetice decât un poet ce înscenează tablouri metaforice.

În suma de spaime colecționate, frica de-a muri ca sfârșit al scrisului găsește destul capital interior. Ca în tablourile lui Câlția, îndemnul lui Brumaru ține de scenografia privirii. Toate poemele sunt micro-scene în care nucleul poetic stă să explodeze sau să anexeze teritorii ale imaginarului sensibil. Un detaliu sau mai multe, oricât de banale, orice devine aventură sinestezică a Trupului pe trupul lumii. Poetul se luptă cu vârstele cum ar lupta cu demonii sau îngerii. În ceața dinăuntru (simbol preferat al scriitorului), madlene poetice se transformă adeseori în manifeste împotriva uitării. Ceața e un ecran al tărâmurilor, iar în mai multe poeme ea prilejuiește dezbateri îngerești, false spovedanii despre modificarea materiilor.

Cert e că Brumaru construiește întotdeauna o intimitate deschisă. Minimalistă, oricâtă recuzită ar folosi, în ea încap de toate. Nelipsiți se manifestă agenții și supraveghetorii condiției umane, îngerii. Alături, cititorul, condus în dansul pictural al poemului de o gazdă impudică alarmată de propriul sfârșit.

Brumaru traduce respirația vie a morții în imaginea vieții memoriei. Erotizarea morții, ca și a oricărei realități, reclamă un fel de supraviețuire narcotică. Există în orice mișcare sau apropiere din poezia lui tot atâtea scanări ale realității (trupului sau lumii) ce protejează ceva magic, miracolul mic, arghezian. Emil Brumaru sacralizează erotizarea ludică. Pastelul senzualității oricărui gest al lumii se re-creează cu fiece poem.

Mai intensă decât toate este depărtarea de sine (și aici trebuie precizat că toate secțiunile sunt alese inspirat de îngrijitorul ediției); totodată, există o singurătate epistolară, marcată în tonuri elegiace. Nu mi-au plăcut, în schimb, ritmurile aforistice, sforțările domestice, constatările de „hobbit duminical“, nici poemele în proză, la fel cum neșlefuite ori artificiale au rămas Cântecele de copil sau Elegiile de la Dolhasca. Alteori, un vers reușit se pierde în restul poemului („Parcă își clatin-o apă durerea în mine“ sau în Transcriere). Sau, paradoxal, din nimic scoate o Elegie ce declară că „Nu mai avem puterea să fim singuri“. Ca mereu, un înger modifică substanța poemului. Cu alte cuvinte, Emil Brumaru înscenează situații, amintiri, portretizează ori constată elegiac și apoi radicalizează sacru semnificația. Cum procedau Arghezi, Sorescu, Nichita, Ursachi, Robescu…

În toată poezia din ultimul deceniu scrisă de Emil Brumaru, există trei niveluri ale construcției: o stare a ființei, o ipostază a senzualității, iar al treilea strat detonează sacral limbajul și semnificația. Dacă scoți îngerii și pe Dumnezeu din poezia lui, ea rămâne searbădă, golită de efecte poetice. Rămâne numai zațul erotoman, fără speranță. Brumaru se scaldă într-o senzualitate vegetală, dar sinestezia e mereu incompletă; el nu trăiește la limită decât vag-hedonist, dar întotdeauna cu gândul și la divinitate. Seamănă cu monahii care, păcătuind, spun în tot acest timp „Doamne, iartă-mă!“. În locul celebrei replici, Brumaru pune versuri, așază pe Dumnezeu în intimitatea incendiată, îl recunoaște acolo, în timp ce îngerii, dacă nu sunt prezenți, așteaptă, dorm, iau parte la ritualul trezirii la viață și a gătirii de moarte. În poezia lui postumă nu există tensiune erotică.

Prea bătrân pentru amor, dibuind femei-năluci, glorificând mama atoate cuprinzătoare, poezia e inundată de senzualitate și elegia memoriei. Mama e întoarcere și realitate onirică, icoană și Fecioară în care mereu se ascunde, cum spune în superb-regresivul Caut altceva… Între „Tu ai murit demult“ și „Ne-ndepărtăm…“, poetul caută lăstarii vii ai efervescenței, de aici fluturii, care apar mereu ca și cum înălțarea sau contagiunea ei gravitează vizual, ca un spectacol al simțurilor fragile, la fel roua, obsesia sfârșitului amânat sau debutul ultimei dimineți. Arareori tonul e neutru, bântuit de ușoare contestări, precum în „Mi-e suflet-un locaș părăginit“ și „E-o disperare-n fiece cuvânt“.

Emil Brumaru este poetul tainelor dezlegate, al spovedaniei publice, al rugăciunii cu voce tare. Ca și cum ar cânta serenade din versurile lui să audă toată strada. Martor îi este cartierul divin – îngerii, Dumnezeu. Moartea însăși. Iar de undeva dinăuntrul lui îi zâmbește copilul neuitat. Suferind de sindromul Peter Pan și alimentând memoria erotomană ca un Casanova sedus de-o falsă înduhovnicire, poetul amână gândul morții prin divagații și excursuri biografiste. De fapt, el duce o politică poetică de negociere a plăcerii cu Dumnezeu. Numai că, oricât l-ar familiariza, Dumnezeul lui Brumaru nu e același cu cel creștin.

Numeroase poeme dau seamă că scriitorul își parodiază discursul. Ce nu s-a zis niciodată este că poetul se teme mai mult de abstinență decât de moarte. Poezia lui Brumaru înseamnă glorificarea elegiacă a senzualității, nevroza dionisiacă ascunsă în ludic, asceza erotomană, patologia libidoidă, erotica solară (cu termenul lui Onfray). Citim jurnalul poetic al unei continue jubilații erotomane. Cântarea Cântărilor în registrul lui Brumaru e simularea continuă dintr-o lume erogenă.

Când Îngerii păcătoși desacralizează o lume pentru a însufleți o alta, Brumaru se înconjoară de paradisul poeziei, ultimul în care păcatul zgomotos și coșmarescul se fac punte spre moartea imposibilă.

Poezia lui e un univers metasensibil, traversat de sânge erotic și plăcere sacră, de senzualitatea pierdută și memoria regăsirii ei. Brumaru e un convalescent erotoman ce refuză tratamentul chiar și în fața morții.

Poezia lumii ce refuză totul pentru o clipă a desfătării melancolice.