În felul acesta sună deviza lui Eugène Ionesco (1909-1994), scriitorul care a revoluționat arta dramatică a secolului XX, de la dispariția căruia se împlinesc trei decenii în data de 28 martie 2024. Lansată în volumul Antidoturi din 1977, afirmația exprimă un adevăr valabil pentru întreaga creație a scriitorului. Schițându-și propriul profil spiritual, Ionesco recunoaște faptul că „a gândi altfel decât ceilalți te pune într-o situație foarte incomodă“. Paradoxul acestei afirmații constă în faptul că „a gândi altfel înseamnă a gândi pur și simplu“. Aceasta deoarece ceilalți nu fac altceva decât să adopte, fără discernământ, sloganurile la modă. De ce refuză unii să demonteze sistemele, clișeele gata confecționate? O explicație posibilă ar fi că „aceste idei primite le slujesc interesele sau impulsurile, deci le împacă conștiința și le justifică acțiunile“. Chiar dacă se pot comite numeroase crime în numele unei cauze nobile și generoase, există o amplă categorie de indivizi care n-au curajul să aibă alte opinii decât cele ale majorității. Cu toate acestea, „aproape totdeauna, dreptatea e de partea solitarilor“. Deși inițial puțini, necunoscuți și izolați, aceștia sunt cei care, de regulă, schimbă fața lumii. Falsificarea adevărului începe abia atunci când cei câțiva ajung cei mai mulți și cei mai ascultați. Eugène Ionesco se definește drept un solitar autentic și un nonconformist, deoarece a refuzat întotdeauna să adopte ideile celorlalți: „Eu unul, de când mă știu, am avut obiceiul să gândesc în răspăr cu ceilalți. Licean, apoi student, polemizam cu profesorii și colegii. Eram pornit pe critică, refuzam «marile idei» pe care voiau să mi le vâre în cap ori în burtă. O asemenea atitudine se explică prin rațiuni psihologice, de care sunt conștient. Oricum, sunt fericit că sunt cum sunt.“
Relevând antiteza dintre el și ceilalți, Ionesco înțelege prin aceștia din urmă mediul constituit, lumea în mijlocul căreia trăiește. Problema dintre eu și lume constă în faptul că, atunci „când trăiești în mijlocul unei asemenea «minorități», «minoritatea» exercită asupra ta, dacă se-ntâmplă să nu gândești ca ea, un dramatic terorism intelectual și sentimental, o presiune aproape insuportabilă“. Chiar dacă din oboseală, din comoditate sau din teamă a încercat să „gândească“ la fel cu ceilalți, firea sa rebelă l-a împiedicat să cedeze tentației și să intre în pas cu istoria. Revelația faptului că nu este singur, că mai există pe lume și alți solitari care se împotrivesc unei gândiri schematice l-a ajutat să nu cedeze tentației. Convingerea dramaturgului este aceea că fiecare individ este îndreptățit să se opună lumii sale. Mediul căruia i se împotrivește Eugène Ionesco este acela al așa-numiților intelectuali. În anii tinereții, pe când se mai afla în țară, eseistul era de stânga, în vreme ce majoritatea categoriilor sociale adera la extrema dreaptă. Dimpotrivă, în Occident, el este de dreapta, chiar dacă se vede înconjurat de indivizi care proclamă valorile stângii. Ceea ce i se pare într-adevăr grav lui Eugène Ionesco este faptul că știința poate justifica politica, adică noile teorii din domeniul biologiei și al geneticii au putut oferi un suport „științific“ rasismului. Cu alte cuvinte, în funcție de cine deține puterea, atât marxismul cât și nazismul au putut și pot fi confirmate sau infirmate de „adevărurile“ științifice. Ajuns la vârsta înțelepciunii depline și dobândind o notorietate universală, scriitorul nu se mai teme să își proclame în mod deschis convingerile, chiar dacă acestea, în continuare, merg împotriva curentului. De aici îndemnul lansat cititorilor de a fi ei înșiși, de a nu se încrede în afirmațiile altora și de a repune mereu totul în discuție.
Într-o conferință ținută în februarie 1975, Eugène Ionesco a răspuns la întrebarea capitală pentru orice creator, De ce scriu? Unul dintre motivele esențiale pentru care dramaturgul se apucă de scris este nevoia de a regăsi paradisul pierdut al copilăriei. Copilăria și lumina se identifică în sufletul creatorului, scrisul nefiind altceva decât aspirația la lumina pe care încearcă să o împărtășească și celorlalți. Ionesco descoperă lumea cu uimire, vede în ea un adevărat miracol, dar clipele de beatitudine sunt, totuși, destul de rare deoarece acest paradis primordial este devastat de răul care domină lumea și care ne împiedică să avem conștiința miracolului. Răul, nefericirea universală, angoasa devin pentru scriitor niște chestiuni personale, intime, ele alcătuind elementele care i-au inspirat textele.
Dramaturgul nu are impresia că a spus în opera sa lucruri noi. El atrage doar atenția asupra faptului că a trăit extrem de intens două sentimente contradictorii: „Lumea e și minunată și atroce, și miracol și infern, iar aceste două sentimente contradictorii, aceste două adevăruri evidente constituie fundalul existenței mele personale și operei mele literare.“ Punându-și din nou întrebarea de ce scrie, dramaturgul spune următoarele: „Scriu ca să dau seamă despre adevărurile fundamentale, despre adevărurile absolute: de ce existăm ori, mai bine zis, de ce răul face parte din miracolul existenței? Deci scriu ca să le reamintesc oamenilor aceste probleme, ca să-i determin să devină conștienți de ele, să fie în gardă, să nu le uite.“
Dorind să atragă atenția asupra particularităților operei sale, scriitorul realizează o interesantă paralelă între teatrul artistic și cel bulevardier. Spre deosebire de acesta din urmă, care se reduce la divertisment și care nu își pune probleme contribuind astfel la somnul conștiinței, dramaturgia lui Eugène Ionesco „dezbate condiția existențială a omului“. Teatrul popular îl angoasează pe scriitor prin vidul și inutilitatea lui. În antiteză, el nu vrea să îndepărteze neliniștea, ci încearcă să se familiarizeze cu ea pentru a o putea depăși. Ionesco denunță răul care bântuie în „nenumărate și felurite societăți, sub nenumărate și felurite înfățișări“.
Arta este considerată umană, deoarece ea exprimă întrebările, disperarea și bucuria ființei umane. Opera trebuie să fie capabilă să înfrunte timpul, să dureze, motiv pentru care esteticul trebuie să precumpănească asupra eticului și a emoției. Aceasta deoarece cea mai sinceră emoție nu înseamnă nimic dacă nu are valoare artistică. Chiar și istoria artei este echivalată de Eugène Ionesco cu istoria expresiei, cu metamorfozele succesive care au avut loc de-a lungul timpului în sfera limbajului artistic. Valoarea operei de artă se confundă cu originalitatea ei, creația trebuind să aducă ceva nou în sfera expresiei. Nefericirea interesează numai în măsura în care este expresivă, afirmă scriitorul. Creația artistică trebuie să răspundă atât exigențelor actualității, cât și celor ale permanenței. Ea nu poate fi nici expresia unui caz întru totul particular, nici repetiție, nici imitație. În aceasta vede Ionesco paradoxul criteriului estetic.
Aș fi scris în orice caz, afirmă dramaturgul într-un eseu situat în prelungirea ideilor din De ce scriu? Opera de artă se naște dintr-o acută necesitate interioară și nu din cerința de a pleda pentru o cauză sau pentru a le arăta contemporanilor calea salvării. Nevoia de a inventa este înnăscută în om, iar Eugène Ionesco a ascultat din plin de glasul demonului său interior. „Totul e să lași imaginația să se desfășoare cât mai liber cu putință“, sună soluția propusă de către scriitor. Libertatea imaginației nu înseamnă evaziune, ci reprezintă o condiție primordială a artei. Crearea unor lumi posibile constituie o cerință a spiritului, iar dacă acesta este împiedicat să și-o satisfacă, se asfixiază. Omul este definit în primul rând ca „un animal care imaginează, care creează“. Dar tot el este și „animalul care râde“, deoarece, unde nu este umor, acolo nu există libertate și se trăiește ca într-un lagăr de concentrare. În ceea ce îl privește, Ionesco simte că „teatrul e arta supremă ce permite materializarea cea mai completă a nevoii noastre de a crea universuri“. Scrisul alcătuind o necesitate existențială, dramaturgul crede că ar fi perseverat, chiar dacă piesele sale nu ar fi fost bine primite de către spectatori. Teatrul este considerat oglinda unei epoci, dar el este văzut și ca o provocare, un ferment, motiv pentru care se încearcă transformarea lui într-un instrument. Dramaturgul pune problema angajării în artă și constată că orice angajare reprezintă, în esență, o limitare. De aici concluzia: „Nu putem fi decât noi înșine. Și cu cât suntem mai liberi, mai străini de orice alienare autoimpusă, de orice demonstrație și angajament limitativ, cu atât mai mare și mai variată este bogăția de semnificații conținute în operă și oferite de ea.“
Nu numai poetul, ci și dramaturgul este considerat un visător treaz. Aceasta este una din multiplele învățături ale unui autor care a luptat tot timpul pentru a-și salva libertatea spirituală, libertatea de creator.