Cultura franceză este aureolată ca nici o alta de nimbul fascinației sale, al uriașei sale puteri de iradiere – rayonnement – și de afirmare – illustration – pe care îl datorează spiritului ei.
„Dacă spiritul francez ar trebui definit printr-o singură expresie, aș alege le mot qui fait mouche. (traducerea românească „cuvîntul care merge drept la țintă, sau care țintește fără greș“ nu poate decît să o aproximeze). Întruchipează precizia verbului, reușita cu brio, inteligența, lejeritatea, o formă de teatralitate, de asemenea, o distanță față de subiect. Faire mouche înseamnă să și rănești puțin, atît cît trebuie. Nu înseamnă să te complaci în violență. Expresia trimite la arta scrimei. O sabie pentru a apăra o limbă, ce poate fi mai frumos.“ Avem aici o „definiție“ corespunzătoare unui articol de dicționar. Articolul este „Academia franceză“, iar dicționarul a cărui intrare o străjuiește prin hazardul alfabetic, foarte prielnic în acest caz intenției simbolice, este Dicționarul îndrăgostit de spiritul francez apărut la începutul anului trecut și datorat autorului turc de expresie franceză Metin Arditi.
În urmă cu douăzeci de ani, editura franceză Plon a preluat inițiativa publicării seriei de Dicționare îndrăgostite, timp în care deja 105 autori și-au declarat și declinat alfabetic pasiunea pentru cîte un loc (oraș, țară, regiune, continent sau zonă geografică), o carte, un scriitor, un muzeu, un animal, un film sau filme în general, un tablou, o religie, o civilizație, un obiect, o meserie, o personalitate istorică, un sport, o știință, chiar și pentru dicționare (există, da, și un Dicționar îndrăgostit de dicționare scris de Alain Rey, părintele Micului Robert), pentru cîte și mai cîte, în total, provizoriu desigur, 120 de teme ale îndrăgostirii, de o uimitoare, fabuloasă diversitate. Ideea, aparent năstrușnică pentru că în esență contradictorie, de a sistematiza alfabetic, adică de a supune unei constrîngeri arbitrare ceea ce în sine nu poate fi constrîns, o pasiune, este însă tipic franțuzească, pentru că tipic franțuzești sînt atît contradicția, cît și stăpînirea pasiunii. Pentru ambele trăsături, revelator este însuși felul cum a fost primit Dicționarul îndrăgostit de spiritul francez: cu mult entuziasm și cu mult interes, dar și cu o nuanță de condescendență, o uimire abia sugerată, care s-ar putea traduce prin întrebarea: cum poate un străin să știe, să priceapă ce anume este specific spiritului francez? Întrebare menită în același timp a tempera satisfacția (evidentă) de a vedea cum este din nou elogiată cultura franceză. Și totuși, dacă titlul de glorie al culturii franceze se datorează puterii ei de iradiere, de seducție și de afirmare, atunci toți cei care s-au format și s-au modelat în aria sa de influență sînt negreșit și cei mai în măsură să arate nu doar ceea ce datorează acestei culturi, ci să surprindă și spiritul care o însuflețește.
Metin Arditi, născut la Istanbul, într-o familie cu origini turco-balcanice și naturalizat în Elveția, a pornit în curajoasa aventură de a diseca și de a supune grilei alfabetice spiritul francez cu o privire iremediabil îndrăgostită, dar nelipsită de spirit critic, nici de luciditate. El spune că pentru toți ai lui, apoi, pe măsură ce și-a însușit limba franceză, și pentru el însuși, Franța era o referință morală și un model absolut. „În acest Orient imprecis, fluid, cu contururi juridice adeseori insesizabile și cu viitor nesigur, limba franceză ne reconforta față de arbitrarul care plana asupra noastră în fiecare clipă. Franceza era refugiul nostru.“ Ne sună cunoscut această mărturisire pentru că, în mod asemănător, Cioran recunoștea că și-a impus limba franceză ca antidot al unei tendințe anarhice pe care româna i-o îngăduia.
Spiritul francez are o multitudine de fațete, dintre care preocuparea de a plăcea i se pare lui Metin Arditi trăsătura matriceală: „Tare-aș vrea să știu dacă marea regulă a tuturor regulilor nu este aceea de a plăcea.“ – replică din Critica Școlii femeilor de Molière și motto-ul dicționarului, care de la început pune tema și implicit selecția în perspectiva unei contradicții, pentru că a plăcea presupune dorința de afirmare și în același timp dispoziția de a se supune privirii celuilalt, verdictului său, uneori ucigător, de unde și un simț puternic al ierarhiei și o formă specifică de conformism perpetuată prin tradiție până în zilele noastre. Tot de aici decurge și simțul estetic, gustul pentru spectacol, pentru pompă și ceremonie (l’apparat), arta conversației, cîntul și dansul à la française, croitoria și parfumeria de lux, toate avînd drept numitor comun lejeritatea. Preocuparea de a plăcea și lejeritatea oferă poate însăși cheia grandorii și decăderii spiritului francez. O spune tot Metin Arditi comentînd un vers al lui La Fontaine: Nous faisons cas du beau, nous négligeons l’utile. „Pe plan moral, neglijența aceasta interesează prea puțin. Efectele sale economice sînt însă devastatoare. O societate care trăiește doar cu grija de a plăcea se va găsi negreșit într-o situație de inferioritate economică și industrială.“ Și totuși, o răsfrîngere în plan moral a tiraniei esteticului și a formei este responsabilă și pentru un anume complex de superioritate care îi împiedică pe francezi să manifeste un atașament sincer și profund față de toți cei care îi admiră și să nu îi rănească fără remușcări, și mai mult decît s-ar cădea (vezi definiția de la început), la cea mai mică abatere de la normă. Dicționarul îndrăgostit al lui Metin Arditi conține la fel de mult spirit critic precum Despre Franța a lui Cioran, sau mai recenta Această Franța pe care uităm să o iubim a lui Andrei Makine, doar că se manifestă mai puțin tranșant decît la ceilalți doi autori, fiind diluat în diversitatea articolelor și în hazardul succesiunii. De asemenea, perspectiva lui Metin Arditi îi lasă oricărui francofil mai multă libertate, îl invită la o hoinăreală de plăcere prin cultura franceză, în cursul căreia va regăsi multe dintre reperele la care se așteaptă, din toate domeniile, dar și unele cu totul surprinzătoare și, mai presus de orice, ocazia de a visa și de a prelungi imaginar hoinăreala cu propriile preferințe și de a trage propriile concluzii cu privire la spiritul francez.
Cît despre sufletul francez, asupra lui a reflectat de curînd tot un străin, chinezul nonagenar François Cheng, care, de altfel, se regăsește și în Dicționarul îndrăgostit de spiritul francez. Poet, romancier, traducător de poezie franceză în chineză, membru al Academiei Franceze, François Cheng a avut revelația afinității sale profunde cu spiritualitatea occidentală în prima tinerețe, cu prilejul unei vizite la Assisi, locul nașterii Sfîntului Francisc, care i-a hotărît și schimbarea prenumelui.
Anul trecut, după ce Catedrala Notre- Dame a ars cu vîlvătăi (pe 15 aprilie, prima zi din Săptămîna Mare a Paștelui catolic), în fața întregii omeniri împietrite de vederea unei asemenea catastrofe, François Cheng a avut unul dintre cele mai emoționante, dacă nu cel mai emoționant și pertinent comentariu. În esență, el a spus (în cadrul emisiunii literare Grande Librairie dedicată Catedralei Notre-Dame) că acest moment va rămîne neîndoielnic în istorie, dar că ceea ce noi nu va trebui să uităm niciodată este faptul că ne-a antrenat irezistibil într-o comuniune universală; pentru poporul francez a însemnat revelația că acest monument, și nu un altul, este întruchiparea sufletului francez și în același timp al sufletului nostru comun, încărcat de spiritualitate și istorie. Monumentul acesta este alcătuit din pietre vii, a spus el, din carnea și din sîngele nostru pentru că acolo o inimă a bătut neîncetat. Faptul că există este în sine extraordinar, pentru că este locul în care frumusețea întîlnește adevărul omenesc. Este onoarea Franței, operă de piatră și lemn, făcută de mîna omului și îndreptată către divin. În același timp, a mai spus François Cheng, Notre-Dame este o prezență maternă, reprezintă dragostea maternă, firească pentru noi toți, de care ne bucurăm, de care profităm, de care abuzăm uneori fără să ne pese prea mult. Cînd, într-o bună zi, dintr-o dată, această prezență ne este smulsă, ne cufundăm într-o tristețe infinită, într-un regret infinit. Am fi avut atîtea lucruri să-i spunem și nu am făcut-o niciodată. Nu i-am spus nici măcar „te iubesc“. Acum e prea tîrziu. Sentimentul acesta de prea tîrziu ne-a cuprins pe toți în clipa în care am văzut cum se prăbușește săgeata, cum se transformă în torță vie și cum se frînge. Atunci, un țipăt de spaimă a izbucnit din piepturile tuturor. Notre- Dame trebuie să plece fără să avem timp să-i spunem adio. Din fericire, va fi salvată, dar noi, să nu uităm și să-i rămînem credincioși acestui bun comun.
Și tot atunci, aș adăuga, față de cele de mai sus, după ce s-a frînt și s-a prăbușit săgeata, noi, cei de mai departe, din fața televizoarelor, am avut „privilegiul“ vederii aeriene: am văzut cum arde întreg acoperișul, lăsînd descoperită imaginea terifiantă a unei uriașe cruci în flăcări. Cred că aceea a fost de fapt imaginea „sufletului nostru comun“ mistuit de flăcări, imagine pe care Catedrala Notre- Dame, supusă jertfirii, ne-a oferit-o spre neuitare. Cuvintele lui François Cheng au avut darul de a deschide ochii francezilor și ai noștri ai tuturor asupra esenței acestei catastrofe. În contextul actual ele capătă o dimensiune nouă și un înțeles și mai vibrant, umbrind panașul intelectual al spiritului francez cu un adevăr omenesc universal reactivat datorită acelei noi și surprinzătoare imagini a sufletului francez care pentru noi toți s-a mistuit spre neuitare.
PS: Vineri 10 aprilie, Vinerea Mare a Paștelui catolic, în Catedrala Notre-Dame a avut loc o ceremonie pentru comemorarea unui an de la incendiu: a fost „un timp de meditație“, după cuvintele arhiepiscopului Parisului, straniu însă, în primul rînd din cauza contextului general care i-a determinat aspectul și formula restrînsă, apoi prin conținutul laico-religios, dedicat mai mult catedralei-monument și mai puțin catedralei-locaș de cult. Doar cununa de spini a lui Hristos, sfîntă relicvă care se păstrează la Notre-Dame, și care a fost salvată, amintea în mod direct semnificația Vinerei Mari. Poate oricine să revadă această ceremonie pe internet și să adîncească reflecțiile asupra spiritului și sufletului francez, dar și asupra sufletului nostru comun.