În România, temele ecologice nu constituie un „subiect“. Până să atragă ministrul actual al Mediului, venit de la Iași, atenția asupra cotelor înspăimântătoare de dioxid de azot pe care bucureșteanul le inspiră zilnic, asupra gropilor de gunoi ilegale, asupra transporturilor de gunoi – ilegale și ele – românii nu luau mai deloc în serios amenințarea poluării.
Piață tânără, abia la începuturile erei consumeriste (să ne gândim că suntem și la acest capitol în întârziere cu peste cincizeci de ani față de țările civilizate), România nu a avut condițiile necesare apariției și dezvoltării unei conștiințe ecologiste. După un deceniu de privațiuni, românii au fost prea încântați de raiul de plastic, de carton, de coloranți și de aditivi – pentru a se mai preocupa în privința „substanței“ acestor extaziante aparențe. Conjunctura de factori economici – a cultivat indiferența publicului consumator, căci România era o piață de consum „virgină“ pentru marii producători și distribuitori. La aceasta se adaugă tradiția comunistă și mai ales ceaușistă a industrializării forțate, accelerate a economiei românești: nevoia de proletarizare a populației a dus la construirea aberantă de fabrici și uzine (unele dintre ele producătoare doar de deșeuri toxice). După cum se știe țările subdezvoltate, intrate în cursa industrializării, nu dau doi bani pe riscurile incumbate de progresul economic asupra mediului înconjurător. Restricțiile, normele, regulile impuse sunt considerate de obicei piedici în calea avântului lor economic. Oricum, altele sunt prioritățile și preocupările lor: sărăcia, foametea, șomajul. De altfel, modelele urmate de ele le încurajează să adopte și să persevereze în această atitudine: marile puteri economice sunt focare mondiale de poluare, dacă ne uităm numai la China și la Statele Unite. Doar că, cel puțin în Statele Unite, s-a dezvoltat o conștiință ecologistă destul de avansată care a impus atât în rândul publicului larg cât și la nivel politic perceperea și luarea în serios a consecințelor pe care le are asupra mediului – și asupra oamenilor – folosirea anumitor substanțe, producerea anumitor materiale, noxele emanate de automobile, deșeurile din plastic etc. Venirea la conducerea Statelor Unite ale Americii a lui Donald Trump – un individ care reflectă mentalitatea anilor 60 – a credinței fanatice în legătura dintre progres și tehnologizare, industrializare și consum – a declanșat o recesiune a acestei conștiințe sau, cel puțin, măcar temporar, a efectelor ei. Ironizarea grobiană și grotescă de către Trump și trumpiști a adolescentinei militane pentru ecologie, Greta Thunberg, imitată maimuțărește și la noi, cel puțin pe rețelele de socializare, spune totul despre situația de astăzi a conștiinței ecologiste.
Cu toate acestea, țară a paradoxurilor, România are în istoria sa recentă câteva secvențe uluitoare: în noianul de partide înființate în România imediat după Revoluție se număra un avangardist partid ecologist (al verzilor) și, de asemenea, printre primele universități particulare răsărite ca ciupercile după ploaie, exista o Universitate Ecologică. Această irumpere a mișcării ecologiste din România poate fi considerată o subramură a mișcării suprarealiste – atât de desprinsă a fost și a rămas în contextul politic, economic și social românesc. În ultimul deceniu însă ecologismul românesc s-a revigorat, fără să constituie însă o mișcare coerentă, prin răbufniri punctuale dar suficient de dese încât să constituie o linie, fie ea și întreruptă: protestele față de defrișările demente și criminale și, mai ales, față de încercarea de exploatare auriferă a zonei Roșia Montană. Ultima acțiune poate fi considerată un succes al acțiunilor românești cu semnificație ecologică, alături de o alta, foarte importantă: stoparea planului de exploatare a gazelor de șist, promovată de Traian Băsescu, sub paravanul patriotard al independenței economice față de gazul rusesc.
În aceste condiții, traducerea cărții lui Alan Weisman, Lumea fără noi, este cât se poate de binevenită. Autorul – jurnalist, scriitor, profesor și producător american – sub pretextul unei scrieri „postapocaliptice“ în care își imaginează cum ar arăta descompunerea trupului neînsuflețit al umanității, ne atrage atenția asupra a ceea ce suntem și facem în prezent. Sigur, natura și-a păstrat în continuare supremația față de ființa umană și față de alcătuirile ei, iar descrierile unor așezări părăsite, precum stațiunea Varosha din Cipru, abandonată în urma secționării insulei într-o parte turcă, respectiv grecească – sunt lămuritoare: asfaltul este găurit și în cele din urmă dislocat de vegetație, acoperișurile sunt căzute, ferestrele sparte…. Omul continuă să fie umilit de forța copleșitoare a naturii, arheologia stând mărturie a efemerității bulei noastre imobiliare. Cele ce scapă acțiunii distrugătoare a timpului, piramidele egiptene sau templele de pe Acropole, sunt considerate adevărate minuni arhitectonice deși vorbim doar de câteva mii de ani de existență – o infimă picătură în oceanul timpului geologic. Cu toate acestea, de o sută de ani încoace omul a început să opereze demiurgic asupra naturii: produce noi legături moleculare, formează reacții comparabile celor produse de stele, creează realități fizice. Dacă până în secolul al XIX-lea reușise să scrijelească suprafețele, să modifice ordinea aparentă a lumii, scoarța pământului, din secolul al XX-lea, ființa umană pătrunde tot mai mult în substanța realității, în miezul lucrurilor, devine el însuși natura naturans. Din acest moment, omul trebuie să-și asume responsabilități enorme, de creator la scară cosmică și, inclusiv, să ia în considerare efectele pe care le-ar produce creațiile lui în cazul dispariției sale, pentru mediul înconjurător, pentru mediu, pentru cosmos. În mai puțin de două sute de ani, energia nucleară, plasticul și cauciucul au interferat într-o eră toxicogenă de proporții geologice, dacă nu chiar cosmice. Prin plastic – ființa umană pare să fi atins un artefact… nemuritor încât e foarte probabil ca zeci de mii de ani după ce omenirea va fi dispărut păhăruțele de plastic și inelele de la dozele de bere să plutească pe valurile unui ocean planetar devenit o sinistră groapă de gunoi – singura mărturie a existenței noastre pe pământ. Întrebarea care se pune este: avem o responsabilitate pentru ce rămâne în urma noastră, pentru viață, pentru „lumea“ fără noi? Sigur, unii filosofi, nu puțini, ar spune că natura fără noi – nici măcar nu poate fi numită lume. Mai mult, că o asemenea „entitate“ lipsită de ochiul înțelegător al rațiunii și conștiinței – ar avea o existență îndoielnică dacă nu cumva chiar o inexistență sigură – din moment ce nu există cu adevărat decât ceea ce este „văzut“. Așa încât este absurd să ne întrebăm și să ne preocupăm cum ar arăta lumea în absența noastră. Și totuși… omul ar trebui să recunoască măcar atât: faptul – semnalat adesea – că există o discrepanță din ce în ce mai evidentă între puterile sale și înțelegerea lui, între posibilitățile sale de acțiune și nivelul său de conștiință. Și cu cât puterile lui de acțiune se extind cu atât este o mai mare nevoie de o asemenea recunoaștere. Nu știm nici care sunt planurile lui Dumnezeu – (dispariția omenirii a fost luată în calcul de gândirea religioasă, dar nu și recrearea lumii de către Dumnezeu; povestea potopului lui Noe ne spune că lumea – în versiunea sa non-umană – a fost salvată de la dispariție tot de un om), nici – dacă suntem liber-cugetători – care sunt căile naturii (cine poate nega cu fermitate posibilitatea ca o altă viețuitoare să dezvolte conștiință sau ca anumite ființe să posede deja – fără ca noi să o știm – un anumit grad de conștiență?) În virtutea acestei recunoașteri a neștiinței, omul trebuie să-și asume o responsabilitate… demiurgică, să adopte adică o atitudine ecologică.
Când te gândești că toate binefacerile aduse omenirii de către cei mai luminați oameni s-au transformat, rapid, în cele mai mari rele ale ei, îți vine să-i blestemi pe cei care au inventat motorul, curentul electric, televiziunea, tiparul, internetul, cauciucul, plasticul. S-ar putea ca rezervele bisericii față de înnoirile tehnologice să fi avut o noimă care de-abia azi ne este accesibilă. Clerul, ostil științei și tehnicii, a avut pesemne o incredibilă clarviziune. Ar trebui să-i declarăm pe marii inovatori vinovați de crime împotriva umanității dacă ne gândim că nu mai putem umbla din cauza automobilelor, că nu ne mai putem bucura de liniște decât în creierii munților, că am înecat oceanele în noiane de plastic, că fiecare imbecil e dotat cu difuzoare puternice prin care ne violează spațiul acustic, că războaiele cele mai ucigătoare au fost făcute posibile de marile invenții. Și când te uiți la unele desene de ale lui Leonardo – cu perfecționările aduse mașinilor de război – stai și te gândești dacă marile genii sunt într-adevăr atăt de străine pe cât se spune de geniul răului…
ll Horia Vicențiu Pătrașcu